Fiica ploii de Mihnea Arion - Cadranul autorului - Povești

Fiica ploii, de Mihnea Arion – Cadranul autorului

Fiica ploii de Mihnea Arion – Cadranul autorului – Povești

Poveștile vor fi în genul pe care-l scrie fiecare autor: thriller, polițist, SF, fantasy, romance.

   Fiica ploii

Și pe atunci era tot o zi de toamnă.

Când alunecă pe asfaltul înecat de apă, fata scoase un icnet.

  În timp ce se ridica și verifica dacă e întreagă în urma căzăturii în băltoacă, Valeriei îi reveni brusc în minte o perioadă a vieții pe care încercase s-o dea uitării definitiv.

  Nu că prezentul i-ar fi fost grozav. De coșmaruri tot nu scăpase, dar măcar de unul anume nu mai avea parte la fel de des.

  Totuși, uneori încă o mai visa. De regulă încerca să nu se gândească. Însă câteodată își aducea aminte și nu putea, pur și simplu nu putea să se oprească până nu rememora tot, tot, fiecare detaliu, fiecare părticică din tablou.

   Dârdâind acum și mai rău din cauza hainelor ude, fata își reluă drumul prin ploaia rece.

*

  Trebuia să fie o răzbunare mică. Era tocmai potrivit, căci pe atunci și ea era mică. Pe lângă asta, oricum nu se pricepea la așa ceva.

  Planul îi încolțise în minte ușor-ușor, dezvăluindu-i-se parcă de la sine. Pe măsură ce treceau zilele, gândurile care nu-i dădeau pace, care o obsedau și torturau zi și noapte, își găseau o singură soluție.

– Mai termină dracului odată cu bocitul! Plângi ca proasta de ore întregi! îi strigase maică-sa din prag.

   Plânsese ca proasta, ăsta era adevărul, dar ce era să facă?

Mai tare decât maică-sa o deranjase taică-su.

– De ce plângi?

– Pen-pen-pentru c-că…

– Fă! De ce plânge asta?

  Privind în retrospectivă, reacția acestuia fusese previzibilă. După ce se întorsese de la cârciumă și ascultase relatarea ei confuză, spusă printre lacrimi, precum și comentariile acide ale nevestei, chipul de bețivan înveterat i se schimonosise, căpătând o expresie plină de ură.

  Însă ce mai conta?

  Era doar un mic amănunt, o notă de subsol, încă ceva de adăugat la lunga listă de mizerii suferite.

– Ești… ești… ești bolnavă, fetițo!

– D-dar…

  Dar ce să mai înțeleagă că nu ea făcuse așa ceva? Că nu ea era de vină? Că plângea tocmai din cauza asta?

   Era prea târziu.

  Venise momentul ca taică-su să îi aplice binecunoscuta disciplină. Pe lângă că era unul dintre cele mai complicate cuvinte pe care putea să le rostească inteligibil chiar și atunci când era într-o stare avansată de ebrietate, mai era interesant și că termenul îl aplica mereu altora.

  Oare unde era această disciplină de fier a lui, cu care se lăuda în stânga și în dreapta, atunci când venea vorba să meargă la serviciu la timp? Sau măcar să ajungă încât să nu-l dea afară după trei zile? Nu rareori își pusese astfel de întrebări, în timp ce individul care era taică-su dar care nu era taică-su, șomerul perpetuu, capul familiei, o snopea în bătaie cu cureaua și uneori cu pumnii, în funcție de dispoziție, învinețind-o de îi era și rușine să nu cumva să vadă urmele cineva din afara familiei…

– Na! Ia d-aci!

– Dă-i, dă-i, învaț-o minte! E bol-na-vă! urlase maică-sa, parcă savurând fiecare lovitură, parcă văzând-o cum se „însănătoșește” în urma unui asemenea tratament, aplicat parcă și mai cu sete decât de obicei.

  Brusc, acum că o vedea cum suferă și fizic, parcă nu o mai deranja că plânge în hohote, ba chiar se delecta cu spectacolul – una dintre puținele lor activități în familie.

  Nu că vreunul dintre părinții ei ar fi ținut la pisică, desigur. De acolo pornise totul.

Cu câteva ore mai înainte o descoperise crucificată.

  Pe atunci stăteau la casă. Nu mică îi fusese mirarea să descopere poarta de la curte larg deschisă. Atât taică-su, cât și maică-sa urau curtea, probabil fiindcă era părăginită și le amintea de indolența lor înnăscută, așa că nu treceau pe acolo. Valeriei, în schimb, îi plăcea să umble printre buruienile care o năpădiseră, dându-i un aer parcă ruinat, dar totodată familiar.

  Pe lângă că îi găsise pe jos coada tăiată, celelalte urme ale torturii se vedeau și ele de la o poștă. Pisica era de-a dreptul carbonizată pe alocuri, era crestată cât cuprinde, iar cireașa de pe tort era, desigur, că era întinsă pe două bețe reprezentând o cruce improvizată.

  Pe atunci, vechea biserică încă mai exista și încă mai mergea la ea – încă un motiv de haz și batjocură din partea colegilor și familiei. Gluma bolnavă din spatele uciderii animalului nu îi scăpase nici măcar ei.

  Când se întâmplase asta era sfârșit de vară, așa că muștele roiau deja pe trupul pisicii, înfruptându-se din ea cu lăcomie.

   O vreme, Valeria îngheță. Nu îi era prea clar cât rămăsese acolo. Un minut? Cinci minute? Jumătate de oră? Cert este că simți cum ochii i se umplu de lacrimi și nu se mai putu mișca.

  Apoi, cu o expresie de groază întipărită pe chip, se dusese scâncind la maică-sa, căutând în naivitatea ei cine știe ce alinare pe care nu i-o adusese nicicând.

– Ce ai? Ce dracu’ mai e acum de plângi?

– V-vino… s-să… v-vezi…! reușise ea să îngaime într-un final.

  Valeria nici nu băgase în seamă bâlbâiala care îi revenea când era cuprinsă de vreo emoție mai puternică și care de obicei o făcea să se rușineze și mai tare. Ce mai conta asta acum că pisica era moartă? Și nu doar că murise, dar în ce fel!

  Dar cine era de vină? Tot ea, normal. Doar de aia își și lua acum bătaie de la taică-su, nu?

*

  Evident că se bucurase nespus când Marta începuse s-o bage în seamă.

  Potrivit maică-sii, fata era „dintr-o familie bună” (adică ai ei aveau bani, pe scurt). Valeria nici nu băgase de seamă acest aspect la început, ci se bucura că în sfârșit avea pe cineva de vârsta ei cu care să-și petreacă timpul. Fiind prea timidă și ciudată ca să reușească să-și facă prieteni la școală, era ceva complet nou pentru ea.

   Într-o bună zi, Marta, cu care nu schimbase o vorbă până atunci, nici măcar un salut, venise la banca ei și o abordase direct:

– Ascultă, ai mei nu mă lasă în excursie decât dacă vii și tu. Au zis că ești mai… liniștită decât mine. Deci vii? spuse pe un ton care se voia rugător, dar prin care răzbătea impertinența copilului râzgâiat de mic, obișnuit să ceară și să primească orice.

  În naivitatea ei, Valeria crezu că fusese băgată în seamă dintr-un imbold sincer. Se gândi că dacă și-ar putea convinge părinții să o lase pe ea în excursie, ar ajuta-o și pe Marta, poate așa s-ar împrieteni și…

– Deci? întrebă Marta, bătând din picior.

Ca de obicei, se lăsase pradă gândurilor, pierzând din vedere prezentul.

– S-scuze, mă gândeam aiurea…

– Mie zi-mi dacă vii! porunci fata.

– D-da, eu…! Trebuie doar să vorbesc cu…

– Super! exclamă cealaltă, după care făcu stânga-mprejur și se întoarse la prietenii ei.

  Acum că Marta înțelesese că totul era ca bătut în cuie, ce mai putea să facă? Nu putea s-o dezamăgească, așa că nu avea cum să dea înapoi. Trebuia să-i convingă pe ai ei s-o lase.

  Din cine știe ce calcule, maică-sa, o intrigantă notorie, acceptă pe loc de îndată ce află despre cine era vorba. Până la urmă, părinții Martei erau cine erau, taică-su doar lucra la bancă, era văzut bine, iar maică-sa era cu ăia de la primărie, așa că…

  La rândul lui, taică-su mormăi aprobator, după care o asigură că n-avea niciun ban să-i dea. Excursia în sine urma s-o plătească maică-sa.

   Așa că Marta avea să primească și de această dată ce își dorea.

A doua zi, când Valeria îi comunică radioasă răspunsul afirmativ, aceasta o privi lung:

– Ah, tu… da, super…

*

   Era incredibil!

  Cam pentru prima dată în viață, parcă lucrurile mergeau cum își dorea ea. Își făcuse o prietenă! Ce mai conta că, de fapt, ea n-avea nimic de spus în privința asta? Că din când în când, oricât ar fi vrut să închidă ochii, până și ea observa cât de răutăcioasă era cealaltă fată? Astea erau detalii, doar niște detalii insignifiante!

  O vreme, lucrurile merseră mai departe așa. Îi venea greu să creadă, însă nu la multă vreme după excursie, începu chiar să fie invitată – invitată mai mult sau mai puțin constant – la vila Martei.

  Mai întâi fusese de treabă, firește. La fel cum erau și toți ceilalți, la început.

  Probabil având un oarecare sentiment de recunoștință (sau mai degrabă gândindu-se că putea să-i mai fie de folos și pe viitor), Marta continuă „prietenia” lor, justificând în fața părinților tot soiul de apucături sau activități, motivând că „și Valeria face la fel!”.

   Firește, nu că Valeria ar fi avut de ales, însă era prea slabă să se opună. Pe lângă asta, de ce ar fi făcut-o?

  Marta ajunsese chiar să îi facă uneori mici cadouri – dulciuri, mărunțișuri pe care ea nu dădea nici doi bani, dar care pentru Valeria erau ca un dar din cer fiindcă veneau de la ea. Mai important, îi oferea din când în când atenție.

  Cât despre părinții ei, probabil obosiți și chiar terorizați de capriciile propriei fiice, se bucurau nespus să o vadă pe Valeria, convinși fiind de „influența benefică” pe care o avea aceasta.

  Lucrurile merseră până într-acolo încât la un moment dat Valeria își luă inima în dinți și o invită la rândul ei acasă la ea. Îi arătă chiar și un truc prin care să deschidă fără cheie poarta de la curte. Din fericire își luase precauția ca taică-su să nu fie acasă. Maică-sa, cu glasul ei mieros de intrigantă, nu știa ce să mai facă pentru a o îmbuna pe fiica unor oameni înstăriți. Cine știe ce beneficiu urma să tragă la un moment dat în viitor de pe urma acestui lucru?

– E plin de chestii… ieftine. Ai o casă așa ieftină, concluzionă Marta la plecare.

Valeria roși, gândindu-se că n-ar fi trebuit să o cheme să vadă fotoliile roase, draperiile găurite…

Apoi dădu din cap, privi în pământ și nu spuse nimic.

 Ușor-ușor, situația se schimbă. După acea vizită care nu se mai repetă, Marta începu să-și dea cu adevărat arama pe față. O ignora pentru lungi perioade de timp. Atunci când nu o ignora, mai ales când o chema pe la vilă, o chinuia împreună cu prieteniii ei amuzanți.

  Valeria nu putea să priceapă de ce nu o lăsau în pace, deși ea nu-i deranja nicicum, stătea aproape mereu de una singură în altă cameră sau în curte…

  Deși observa ce se întâmpla, se prefăcea mai departe de dragul ei. Zâmbea în continuare părinților Martei. O acoperea întotdeauna, orice năzbâtie ar fi făcut, chiar mințind – foarte prost, de altfel – pentru ea. La rândul lor, și aceștia păreau să considere că ele două sunt prietene foarte bune, deși Valeria bănuia că își dădeau seama care era situația adevărată.

  La un moment dat, însă, când Marta îi spuse în față cât de plicticoasă era prin comparație cu ceilalți prieteni ai ei, plânse de-a dreptul și plecă de la vilă. Cuvintele o dureau mult mai rău decât orice chin pe care trebuise să-l îndure din partea lor. Era așa obișnuită să fie tratată oribil și să fie cotonogită de ai ei, așa încât i se părea normal, reușind să facă abstracție cam de orice. Însă atunci când se evaporă și puținul de care se putea agăța mental în „prietenie”, anume părerea bună pe care credea că o are cealaltă fată despre ea, simți că îi fuge pământul de sub picioare.

  Fără să se învețe minte, se dusese la maică-sa și după acea întâmplare.

– Ei, na, ce bocești acum? Așa îți trebuie dacă te amesteci cu oameni care nu-s de nasul tău! Ce, crezi că se uită ea la tine dacă n-ai bani?! o întrebase femeia, dibuind parțial motivul pentru care era batjocorită.

*

  Apoi se întâmplase faza cu pisica. Parcă bănuind că ceva nu era în regulă, evită să se vadă cu Marta, deși erau ultimele zile de vacanță și totodată primele de toamnă. Chiar lipsi cât putu de mult de la școală, odată ce începură cursurile. Într-un final, nu mai avu cum să chiulească, iar la școală dădu nas în nas cu cealaltă.

  Surprinzător, păru să se intereseze de soarta ei, întrebând-o dacă nu cumva fusese bolnavă.

 Da, fusese bolnavă. Nu, nu avea nevoie de nimic, mulțumesc. Da, avea bani să își cumpere medicamente.

  După scurtul interogatoriu, Marta o chemă pe la vilă ca să aibă o după-amiază „doar pentru ele”. Valeria acceptă.

  După ce mâncară prăjituri, începură să stea de vorbă.

– Și ia zi, ți-a plăcut faza cu pisica? întrebă la un moment dat cealaltă fată, după care izbucni într-un hohot de râs isteric.

   Apoi începu să-i povestească cu lux de amănunte ce și cum făcuse, cum venise când ea era plecată de acasă, cum intrase cu încă două prietene – le ținea minte, nu-i așa? – descuind poarta așa cum îi arătase ea, cum prinseseră pisica și mai apoi cum…

– Dar ce să-ți mai zic? Am filmat totul cu noul aparat pe care mi l-a luat tati! Nu vrei să vezi înregistrarea? Are și sonor! Cel mai tare a fost când i-am dat și foc, ar trebui să auzi cum făcea! Nu credeam că o pisică poate să scoată zgomote din astea…

  Valeria se holba la ea și nu îi venea să creadă. Așadar, într-un final aflase chiar de la făptașă cine torturase animalul. Nu că nu-și pusese întrebări. Dimpotrivă, nu-i dăduseră pace zile în șir, deși în sinea ei știa, știuse dintotdeauna ea făcuse ce făcuse, doar că nu avusese curajul să înfrunte adevărul. Mai cumplit i se părea că fata era mândră de isprava ei.

– Ei, de ce nu mai zici nimic? Ce te-ai supărat așa? Dă-o naibii de pisică, cât te-a costat? O să le zic alor mei să-ți cumpere alta dacă ești așa supărată, declară Marta pe un ton conciliant.

– N-nu… n-nu e n-nevoie…

  Evident că refuzul îl luă ca pe o insultă și ar fi vrut să o dea afară ca să o învețe minte, însă nici nu mai era nevoie. Deși de regulă îngheța în situații dificile, de această dată Valeria se ridică singură și plecă fără să mai spună nimic.

   De îndată ce ajunse acasă, se duse țintă în baie și vomită prăjiturile.

*

  Mergând prin ploaie spre școală, încerca mereu să revadă toate momentele când fusese batjocorită, toate micile și marile umiliri suferite din cauza Martei.

  Precum piesele unui puzzle lăsat prea multă vreme neterminat, totul se aranjase brusc, poate prea brusc, subliniindu-i adevărul pe care îl știuse, dar pe care nu îndrăznise să-l recunoască în toată această vreme.

   Începu să-și facă o listă cu toate porcăriile care i se întâmplaseră, toate mizeriile pe care ea i le făcuse.

   Ca atunci când o încuiase cine știe câte ore în vestiar.

  Sau când îi furase încălțările și trebuise să meargă până acasă în picioarele goale.

  Sau când o băgase cu capul în tort, după care îi dăduse foc la păr.

   Sau când…

  Dar ce mai conta? Câte nu pățise din cauza ei? Dar câte nu pățise și în rest?  Până la urmă ce erau toate astea prin comparație cu bătaia îndurată acasă? Umilințele erau foarte jenante, toată clasa – ba nu, toată școala! – râdea de ea atunci când observa că există, dar măcar nu o învinețeau cum o făcea cureaua lui taică-su.

  Însă picătura care umpluse cu adevărat paharul era, evident, torturarea pisicii. Ea putea să îndure, dar ce-i făcuse bietul animal Martei? De ce îl chinuise în halul ăsta?

  Și maică-sa, proasta! Bețivul de taică-su și proasta de maică-sa, cu sfaturile ei de viață! Cică băieții erau nașpa. De acord, nimic de zis, erau nașpa cât cuprinde, dar stai să vezi cum erau fetele!

  Fiind pierdută în gânduri, se împiedică. Era cât pe ce să alunece pe caldarâmul plin de apă, însă își recuperă echilibrul în ultima secundă.

  Tocmai își făcea reproșuri pentru propria răutate, când văzu un boschetar pleșuv care stătea chircit în ploaie. Vrând să compenseze pentru momentul de dinainte, scoase un covrig din ghiozdan, se apropie de acesta și i-l întinse.

– Poftiți… c-cred că vă e f-foame…

  Bătrânul se zgâi la ea, primi covrigul și brusc se opri din tremurat. Îi mulțumi, după care o apucă de mână și se uită adânc în ochii ei, fixând-o cu o privire de țicnit, care o băgă în sperieți. Abia atunci observă că îi lipseau câțiva dinți.

  Valeria încercă să se tragă în spate, dar n-avea nicio șansă să scape din strânsoarea ca de menghină. Cum de era așa puternic? Doar era slab ca un țâr!

– Am văzut Moartea, fetițo. Da, da, am văzut-o, îți spun. Merge încet Moartea, dar hi când pornește! Am văzut Moartea, hi se plimba pe un ditamai calu’ alb, fetițo. Ploaie de foc hie asupra ta hi ai grijă pe lângă cine umbli! hârâi boschetarul, după care îi eliberă mâna și izbucni într-un râs maniacal.

Valeria o zbughi acasă fără să mai arunce măcar o privire în spate.

*

  Deși știa, simțea că nu era bine, parcă trebuia să-i facă și ea ceva. Dar ce? Ce putea să-i facă? Trebuia să fie o răzbunare, cât de mică. Dar ea nu știa nici ce, nici cum!

  Cu siguranță că trebuia să fie ceva cât de cât umilitor. Să o vadă cineva, preferabil cât mai multe persoane, cum dă greș, cum eșuează, cum nu e perfectă

  Răspunsul îi veni tot în drum spre școală, tot pe când umbla prin ploaie. O vreme evitase să mai treacă pe unde dăduse de boschetar, însă atunci când reveni la vechiul traseu nici că-l mai văzu. Revelația o avu destul de aproape de unde îl găsise.

  Asta era! Cum de nu se gândise mai devreme? Tot era toamnă, tot ploua, se putea aluneca atât de ușor!

*

  Peste câteva zile scoase din șopron bicicleta din copilărie a lui taică-su. Deși arăta în ultimul hal și era prea mare ca să-i fie comodă, deveni funcțională odată ce-i umflă roțile. Se mai înarmă și cu niște scule și porni spre școală puțin mai târziu decât ar fi trebuit.

  Odată ajunsă în apropiere, își legă bicicleta. O ajuta faptul că mai nimeni n-o băga în seamă vreodată. Parcă ar fi fost invizibilă pentru cei mai mulți oameni. Iar puținii care o observau, își băteau joc de ea, o umileau și chinuiau, dar asta era o altă poveste.

  Profitând că de obicei era nevăzută – iar atunci oricum nu era aproape nimeni prin preajmă în afară de paznicul care moțăia în gheretă – ochi pe urmă bicicleta Martei. Se apropie, după care umblă la frâne, slăbindu-le. Marta mereu se mândrea cu ea, asigurându-se că le spune tuturor cât costase și că o lasă la un service în fiecare sâmbătă…

  După ce rezolvă treaba, intră în clasă, unde profesoara o muștrului pentru că întârziase, iar ea se făcu roșie ca racul, ca de obicei.

  Când se terminară orele, merse așa încât să ajungă lângă Marta chiar când își dezlega bicicleta.

– Ce mai faci, Valeria? Ai început să vii și tu cu… bicicleta la școală? o întrebă aceasta cu ironie.

– Da, pun pariu că pot să te întrec! îi răspunse, mirându-se chiar ea de propria îndrăzneală.

Luată prin surprindere, o privi mai întâi uluită, apoi scrâșni din dinți și se grăbi să accepte provocarea.

– Cu jaful ăla? Glumești. O să ajung înainte ca tu să pleci măcar! râse Marta.

  Se suiră, după care porniră. Evident că cealaltă fată fură startul, plecând înainte ca numărătoarea să se termine. Singurul inconvenient pentru Valeria era ca nu cumva atunci când urma să alunece pe caldarâm ea să nu fie acolo să o vadă julindu-se…

*

  Din păcate, Marta i-o luase mult în față. Deja nu o mai vedea. Pedalând din greu prin ploaia care se întețise, obosi și se gândi că dăduse greș din nou.

   Mai rău, de mai multe ori era să cadă chiar ea.

  Bănuind că nu mai avea niciun rost să încerce, reduse viteza și făcu un ocol, ducându-se pe cealaltă parte, deși dura mai mult.

   Într-un final, ajunse aproape de casa Martei. Băgă de seamă că în mijlocul străzii era un ditamai SUV-ul de culoare albă. Mașina necunoscută era oprită, dar cu farurile aprinse și cu ușa șoferului deschisă.

   De asemenea, se auzea un sunet foarte ciudat, parcă înfundat. Oare cine făcea așa?

   Curioasă din fire, Valeria ocoli mașina.

  Încremeni când îl văzu în fața mașinii pe tatăl Martei. Bărbatul stătea în genunchi în ploaia deasă și plângea amarnic, scoțând niște sunete abia omenești. La câțiva pași era bicicleta Martei, acum făcută acordeon.

– Fetița mea… fetița lui tati…

  Dinaintea bărbatului se afla trupul stâlcit al Martei. Părul blond îi era năclăit de sânge, iar pe fața mutilată avea o expresie tâmpă, parcă o combinație între groază și surpriză. Era clar că nu mai respira.

  Deși nu-i aruncase nicio privire, tatăl fetei băgase de seamă că Valeria se holba. Parcă vrând să se justifice mai mult în fața lui decât în fața ei, însă mulțumit că-l mai poate auzi o altă ființă omenească, începu:

– Și am claxonat… am încercat să opresc, dar am alunecat din cauza ploii… ea mergea pe contrasens și se tot uita în spate… am tras de volan și chiar atunci a tras și ea de ghidon… a intrat fix în fața mea, oare de ce nu a frânat…? De ce, de ce, de ce nu a frânat, Doamne…?

  În acel moment se auzi un urlet neomenesc, însă mult mai înalt decât bocetele bărbatului. Din vilă ieși alergând prin ploaie mama Martei, îmbrăcată doar în halat. Era o femeie frumoasă, atât la trup, cât și la chip, dar acum fața i se schimonosi cumplit.

– Ce… ce-ai făcut, monstrule?! Ce i-ai făcut?!

– Am încercat să…

– Ai ucis-o, asta ai făcut! Ai ucis-o cu mâna ta! Monstru ce ești!

– Du-te dracu’! E vina ta, tu ai vrut nenorocita asta de mașină! urlă ca scos din minți bărbatul, gesticulând spre SUV.

  Femeia țipă din nou, după care se aruncă asupra lui, trăgându-i palme și zgâriindu-l cu unghiile ei roșii. Bărbatul nu se lăsă mai prejos, smulgându-i halatul, pocnind-o și trăgând-o de păr. Soția căzu lângă el, luptându-se ca turbată, cu o expresie fioroasă sub machiajul scurs.

  Fără să știe ce să facă, Valeria se uita fascinată la cele două trupuri înlănțuite, unul îmbrăcat la patru ace, dar cu costumul șifonat, celălalt complet gol acum. Nu îi văzuse niciodată pe cei doi soți certându-se, nu-i văzuse niciodată ieșindu-și din fire, erau mereu atât de liniștiți, niște oameni la locul lor, niște oameni eleganți, cu o ținută perfecță

  Până la urmă plecă. Abia când ajunse acasă își dădu seama cât de frig îi era din cauza ploii și cât de tare îi bătea inima.

    Se schimbă repede, după care se trânti direct în pat, punându-și capul sub pernă, și începu să plângă.

*

  Nu avu putere să meargă la înmormântare, nici măcar să mai iasă din casă o vreme. La câteva zile, însă, dădu din întâmplare de mama Martei. Acum era îmbrăcată complet în negru. Nici urmă de coafuri elaborate sau unghii vopsite, iar chipul îi era în continuare descompus.

– N-ai venit la înmormântare… te înțeleg… trebuie să-ți fie greu și ție, doar că în alt fel… iar la vârsta ta…

  Valeria nu era prea sigură ce trebuia să spună, sau dacă femeia se aștepta măcar să-i răspundă. O privi jenată. Oare își dădea seama că o văzuse dezbrăcată în mijlocul străzii, bătându-se cu soțul ei?

– Erați prietene așa bune… sunt sigură că ar fi vrut să ai asta…

  Femeia îi oferi un medalion de aur în formă de inimioară. Aproape că avea mâinile mai reci decât ea. Oare i l-ar mai fi dat dacă știa că umblase la frânele Martei? Nu cumva i-ar fi stâlcit gâtul acolo, pe loc, dacă știa asta?

– Să mă mai vizitezi, bine…? Casa mea îți e deschisă… oricând…

  Valeria dădu din cap. Avea mari dubii că urma să o mai viziteze vreodată. Își luă la revedere, după care se duse la râu.

  Privi apa agitată în care cădeau necontenit picăturile de ploaie. Apoi se uită la medalionul primit.

   Erați prietene așa bune… sunt sigură că ar fi vrut să ai asta…

  Fără să mai stea pe gânduri, fata zvârli medalionul cât de tare putu. Se auzi un ușor pleoscăit, după care inimioara dispăru pentru vecie.

   Da, și pe atunci era tot o zi de toamnă.

Cadranul autorului

Autori români

Crime Scene Press

Fiica ploii de Mihnea Arion – Cadranul autorului – Povești

4 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.