Întâia zăpadă din acel an!

Raluca Butnaru

 Întâia zăpadă din acel an – Raluca Butnariu

  Adora prima ninsoare, când totul era acoperit de acel veșmânt nesfârșit, de un alb orbitor, iar aerul era rece, limpede, și-ți pișca obrajii cu degete nemiloase. Fulgii de zăpadă, care se cerneau pufoși dintr-o mare de nori la fel de pufoasă, reprezentau cea mai diafană formă de manifestare a apei. Forma lor, modul în care picăturile de ploaie înfloreau în cristale complicate, ambele conțineau povești ale izvoarelor care cutreieraseră adâncimile pământului sau a stropilor eliberați din înălțimile cerului, iar unele o făceau să zâmbească. Fulgii de zăpadă șopteau, ceața murmura, ploaia cânta și promoroaca ofta. Toate aveau modul lor de a-i vorbi, iar ea le înțelegea întotdeauna graiul.

  Apa era elementul ei, vigoarea, esența și darul ei. Întâia zăpadă din acel an – Raluca Butnariu

  Cu un zâmbet moale, Diora McKay își înhăță șalul din lână cadrilată, înfofolindu-se bine în el, și-și pescui încălțările, strecurându-se, în vârful picioarelor, în coridorul întunecat. Îl străbătu tăcută până la ușa de la intrare, încercând să ignore răceala podelelor din piatră, și se opri doar atât cât să-și încalțe ghetele. Trase adânc aer în piept și crăpă atentă ușa masivă din lemn de stejar, preț de două laturi de palme, apoi o smuci spre ea cu putere, reușind să treacă peste scârțâitul lugubru, pe care aceasta îl scotea ori de câte ori o deschidea încet. Se prelinse afară și trase ușa în urma ei, repetând mișcările în sens invers, pentru a gâtui sunetul acela care o călca pe nervi. Se răsuci pe călcâie și un zâmbet larg i se întinse pe toată fața.

  Totul era alb. Încântător de alb. Copacii, câmpurile, pământul, aerul. Poate că de data aceasta reușea să lase primele urme în stratul gros de omăt. Acesta fusese țelul ei din ultimii paisprezece ani de viață: să-și vadă urma propriilor încălțări în zăpadă! La vârsta de patru ani, descoperise în mod accidental faptul că, oricât s-ar fi străduit, făptura ei era mult prea ușoară pentru a lăsa urme în zăpadă. Acesta fusese și motivul pentru care, atunci când se jucase iarna de-a v-ați ascunselea cu ceilalți copii, ascunzătoarea ei fusese imposibil de depistat.

  Poate că acum avea mai mult noroc, cugetă ea, călcând apăsat în stratul de zăpadă. Simți oftatul mantiei albe și mai făcu câțiva pași, adunându-se poalele rochiei și răsucindu-se pentru a-și studia opera. Și scrâșni din dinți când văzu… nimic! Întâia zăpadă din acel an – Raluca Butnariu

– Chestia asta a ajuns să mă enerveze, șuieră ea cu ciudă.

  Se răsuci pe călcâie și o luă la fugă orbește, furioasă, uitând de orice precauție și trecând hotarul. Iar răul o înșfăcă cu brațe nemiloase, săltând-o de la sol.

– Te grăbești undeva, micuță zână? mârâi o voce înfundată în urechea ei.

  Diora își strânse buzele și se prelinse din strânsoarea atacatorului ei. Demonul mârâi când rămase cu în brațe cu un maldăr de stofe din lână, lipsite de conținut. Și scoase un șuierat furios când zări șuvița de apă dispărând în adâncul pământului. Era prea târziu ca să-i mai zădărnicească retragerea și blestemă cu năduf abilitatea ei de a se transforma în apă și de a se refugia în măruntaiele pământului, ori de câte ori se simțea amenințată. Și mormăi încă o înjurătură la adresa propriei nerozii, când realiză cea anume îi distrăsese atenția… din nou! Ea mirosea a zăpadă. Însă mirosul ei nu era mereu același, ci se schimba în funcție de anotimp. Primăvara mirosea a ploaie și a sevă proaspătă, vara – a rouă și a nectar de flori, toamna o îmbrăca într-un parfum de ceață, iar iarna… pielea și părul ei miroseau a chiciură.

  Diora se strecură printre rădăcini și pietre, simțind momentul în care ajunse în interiorul cercului care-i ofera protecție. Se ridică triumfătoare la suprafață și se răsuci pe călcâie, ascunzându-și goliciunea în spatele părului bogat, de culoarea scoarței de stejar, privind sfidătoare creatura care o pândea dincolo de hotar.

– Când o să accepți adevărul, damnatule, că eu nu voi fi niciodată a ta? îi aruncă peste umăr, cu un aer semeț.

– Mai vedem noi, mârâi Dollahan, deplasându-se întărâtat în lungul și-n latul liniei de hotar, cu ochii arzători ațintiți asupra ei.  Întâia zăpadă din acel an – Raluca Butnariu

  Diora zâmbi și-i întoarse spatele, pornind fără grabă spre casa din piatră, măsurându-și pașii și luptând cu dorința aprigă de a o lua la fugă. Nu trebuia să-i arate niciun semn de slăbiciune și nici să pară lașă. Și tresări când ușa casei se deschise cu o smucitură și Dante răsări în pragul ei, cu ochii aurii, pulsând a furtună, ațintiți asupra demonului care dădea târcoale la hotarul lor.

– Treci în casă, îi ceru el cu o voce înăbușită, evitând să se uite direct la ea.

  Diora se încruntă la el, mușcându-și buza de jos. El avea s-o certe, cu siguranță, pentru că trecuse dincolo de zidul protector. Probabil că avea s-o și pedepsească, speculă ea, ridicând resemnată din umeri în gândul ei. Și ar fi fost pe deplin îndreptățit s-o facă…

– Treci în casă până nu răcești, murmură el calm, îngustându-și ochii enervat.

  Diora închise ochii strâns, simțind cum obrajii îi iau foc, și se strecură rușinată pe lângă el, grăbindu-se să intre în casă. Uitase, fir-ar să fie de treabă, că straiele ei rămăseseră dincolo de granițe! În urmă cu patru ani, n-ar fi avut nicio problemă cu asta. El o mai văzuse goală și nu doar o singură dată. El fusese cel care îi schimbase scutecele când era bebeluș, care o spălase, o hrănise și o învățase totul despre harul ei. Până la zece ani, îl iubise ca pe un tată, apoi ca pe un frate, după care îl considerase cel mai bun prieten al ei… ca în urmă cu un an să constate că mentorul și apărătorul ei… era un bărbat superb. Și că în ultimii doisprezece ani nu îmbătrânise niciun pic!

Fragment din seria „Fiicele Stelei” – un fantasy în curs de apariţie

 Întâia zăpadă din acel an – Raluca Butnariu

Surse imagini: Unsplash