Poveste de iarnă - Adrian Christescu

Poveste de iarnă de Adrian Christescu

Poveste de iarnă – Adrian Christescu

Dedicată doamnei Arcidalia Ghenof cu recunoștință și deosebită apreciere pentru misionariatul ei în fascinanta lume a cărților.

Michael Muller a ajuns acasă în ziua în care tineri stejari de pe aleea centrală a Parcului Eutritzscher înfloriseră. Adrian Christescu

Vechiul parc din centrul Leipzigului rămăsese ca printr-o minune aproape intact după cumplitul bombardament al aviației engleze din 4 Decembrie 1943. Exploziile care duraseră aproape o oră uciseseră peste 1000 de locuitori ai bătrânului oraș negustoresc, iar cei peste 20000 de mii de răniți se puteau socoti norocoși pentru că, dacă pot exista comparații între catastrofe, alții o pățiseră mult mai rău. Cu doar două luni în urmă, Dresda suportase același tratament, doar că, de data asta, britanicii și americanii folosiseră bombe incendiare. În orașul de 60000 de oameni se aflau în acel moment peste un milion de refugiați, astfel că în cuptorul din Dresda pieriseră aproape jumătate de milion de oameni.

Michael se opri după câțiva pași și își dădu jos ranița jerpelită de pe umăr. Se uită uimit la frunzulițele verzi care se iviseră de nicăieri și pătau vesele atmosfera cenușie. Copacii de pe aleea principală rămăseseră în picioare, iar lacul și grădinile din jur se păstraseră intacte. Între aleea cu stejari roșii și lacul aflat în mijlocul parcului stătea căscată o groapă imensă de obuz. Semăna cu o mușcătură hidoasă a unui monstru care scosese la lumină rădăcinile trunchiurilor arse de suflu. Spre surprinderea lui, din hău se auzea un cor de voci subțiri și pițigăiate, ce păreau să se sfădească și să se distreze nevoie mare. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

Michael se apropie și privi către grupul de copii zdrențăroși ce se jucau pe fundul gropii. Țipetele lor vesele se stinseră brusc când aceștia au văzut soldatul înalt și slab, îmbrăcat într-o uniformă jerpelită și murdară. Se strânseră temători unul în altul și priveau curioși către străinul ce părea îmbrăcat în uniforma gri șobolan a armatei germane. Nu avea cum să fie un american pentru că aceștia erau bine hrăniți, iar uniformele lor erau curate și strălucitoare, iar rușii, slavă Domnului, nu se aflau în zonă. Adrian Christescu

—Care dintre voi o cunoașteți pe frau Anna Muller și pe copii ei, întrebă Michael.

Copii tresăriră la auzul numelui și, ca la un semn, priviră cu toții către un băiețel ce nu părea să aibă mai mult de 8 ani. Slab ca un țâr, cu o claie de păr blond și creț, îmbrăcat cu niște pantaloni croiți dintr-o perdea și o cămașă soldățească peticită prinsă de talia-i subțire cu o frânghie de atârnat rufele, copilul îl fixa curios. Ochii săi verzi și bărbia ascuțită ce aducea cu cea a Annei îi produseră un junghi în inimă. Bărbatul scăpă ranița din mână. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

Sări în groapă și îl îmbrățișă pe puștiul care, la rândul său, îl strânse de gât cu o forță care îi scoase un icnet de durere. Copilul se retrase speriat, dar tatăl său îl trase înapoi. Lacrimile îi șiroiau pe față. Îi arătă cu un gest parcă de scuze rana de la gât pricinuită de o schijă ce-i lăsase o cicatrice vânătă, apoi cei doi rămaseră îmbrățișați vreme îndelungată. Într-un târziu, când bărbatul reuși să se desprindă și își privi din nou fiul pe care nu îl mai văzuse de mai bine de trei ani, realiză că erau numai ei doi. Îl privi cu nesaț, admirând făptura aceea neasemuit de proaspătă și frumoasă ce părea să fie o replică în miniatură a Annei, soția lui. Se schimbase mult de când îl văzuse ultima oară. Înainte de a se întoarce din din permisie, îi citise micuțului la gura sobei povestea fetiței cu chibriturile a lui Andersen. Împreună cu Anna, se obișnuiseră să îi citească serile povești lui Heinrich și, în tot timpul în care lipsise de acasă, își imaginase întotdeauna scena în care ei doi citeau povești copiilor lor. Imaginea asta îl ajuta să treacă mai peste ororile trăite pe front. Adrian Christescu

Nu apucară să iasă din parc și chiar în capătul străzii Geibelstrasse se întâlniră cu un adevărat comitet de primire. Copii duseseră vestea și acum, în colțul străzii, îi așteptau un grup de oameni tăcuți. Îl priveau ca pe o arătare. Printre copii, mai înainte, o zări pe Anna cu o fetiță mică în brațe, susținută de socru-său, mult mai slab decât îl lăsase cu ani în urmă. „Fericirea poartă chipul celor dragi”, citise cândva Michael într-o carte, dar de data aceasta exista și o excepție – pe fiica lui nu o văzuse niciodată. Aflase vestea nașterii ei în timpul bătăliei de pe Kursk, cea care avea să întoarcă Frontul de Est o dată pentru totdeauna. Scăpase cu viață ca printr-un miracol, aflându-se printre cei 20% din camarazii săi din regiment care supraviețuiseră măcelului din timpul operațiunii Zitadelle. Fusese rănit în a doua zi a ofensivei; contraatacul rușilor îl găsise într-un spital de campanie din spatele frontului. În timpul evacuării, pe tot timpul călătoriei cu trenul-spital, strânsese la piept scrisoarea Annei, în care aceasta îl anunțase de nașterea fiicei lor Greta. Micuța Gretchen pe care o visase luni și luni de zile se afla chiar în fața lui, în brațele iubitei lui Anna. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

Săptămânile trecură pe nesimțite în haosul de după întoarcere. Regimentul lui capitulase la începutul lui aprilie, când comandantul ei, un fost profesor universitar ce predase istorie înainte de război la Facultatea din Bonn, se gândise că Germania va avea mai mult de câștigat cruțându-și fii și predându-se forțelor americane din Divizia a 2-a de infanterie, care se îndrepta către Leipzig, decât dacă ar fi luptat până la ultimul om, așa cum îi cereau superiorii săi. Americanii îi ținuseră într-un lagăr timp de o lună, după care, convingându-se că nu aveau de a face cu criminali de război, le dăduseră drumul către casă începând cu gradele inferioare. Avea în sfârșit un motiv să fie mulțumit că în patru ani de front nu ajunsese decât la gradul de Gefreiter.

Calificarea lui de mecanic obținută înainte de înrolare părea să fie aur curat pentru timpurile în care trăiau. Totul trebuia să fie reparat și nimic nu mai părea să funcționeze în vechiul Reich. Primăria îl angajă după o săptămână, iar primarul interimar, ce părea să fie pe bune cu ocupanții americani, se mișcase repede. Șofer de camion în anii prohibiției în Chicago, primarul numit de americani știa exact cum trebuiau abordați yankeii, iar un om cu care se înțelegeau în limba lor era de neprețuit pentru ei. Uwe Roessler era un unchi de-al doilea al Annei și venea la conducerea primăriei după ce fostul primar, Ernest Lisso, un politruc fanatic, se sinucisese împreună cu soția și fiica lor Renate Stefanie în ziua când avangarda U.S. 2 Infantry Division pătrunsese în centrul orașului. Renate, o tânără superbă, de care Michael fusese îndrăgostit în liceu și care timp de doi ani condusese Crucea Roșie din oraș, nu putuse să se disocieze de decizia părinților care nu-și puteau imagina viața într-o țară în care Hitler dispăruse. Deși îi păruse o fată cu capul pe umeri, pentru Michael nu era o surpriză. Războiul îi schimbase pe mulți. Și nu neapărat în bine.

Deși, totul în jur era o ruină, lui Michael nu îi păsa. Lucra de dimineața până seara, dar la sfârșitul zilei avea cu ce să-și întrețină familia pentru că mărcile de ocupație cu care americanii îl plăteau erau suficiente. De la o vreme, începuse să muncească după sfârșitul programului și pe cont propriu. Visa să-și deschidă propria-i firmă și, chiar dacă încă nu exista un cadru legal pentru așa ceva, comenzile primite de peste tot îi hrăneau visul. Zilele treceau și totul părea să fie în regulă pentru familia Muller, când, la sfârșitul lui iulie, se produse dezastrul. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

Lucra la depoul de tramvaie al municipalității când un mesaj de la Roessler îl chemă la primărie. Bătrânul Rudy Stampfl, secretarul municipalității, fusese laconic când, intrând în hala în care lucra târându-și piciorul scurtat de o rană dobândită în Primul Război, îl anunțase că primarul îl așteaptă la sediu.

— Michael dragul meu, am vești proaste! îl întâmpină din hol primarul. Aliații și-au renegociat zonele de ocupație și, din păcate, noi vom fi în zona sovietică. Mai avem o săptămână până rușii vor prelua administrația regiunii.

— Da, nu este o veste prea bună, îngăimă Michael, simțind un sloi de gheață cuprinzându-I spatele. Dar, încercă el să se îmbărbăteze, eu nu am avut de a face cu represiunile din Est. Am făcut parte din unitățile combatante fără vreun rol în acțiunile speciale care s-au făcut acolo. Regimentul meu de Panzergrenadieri nu a luat parte la acțiunile de ,,curățire” a partizanilor și nici nu am avut vreo treabă cu Einsatzkommando-urile. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

— Michael, știi bine că nimeni din cei care au fost în Est nu sunt bine priviți de ruși, zâmbi el trist.

Coloanele de evrei mărșăluind prin colbul Ucrainei și gropile comune ticsite de cadavre pe lângă care trecuseră în drum spre front îi reveniră în minte. Imaginea unei familii de evrei executate de camarazii lui după ce ocupaseră un sătuc amărât de lângă Kiev unde Hans și Rolf, colegii lui de școală, fuseseră uciși de franctirori în timpul luptelor de la marginea satului îi apărură proaspete în minte.

— Ce e de făcut? mormăi el nedumerit.  

— Eu plec împreună cu americanii, mâine, îi spuse Roessler. Calitatea mea de fost cetățean american și de primar în administrația lor nu mă recomandă sovieticilor, din câte mi-am dat eu seama cum merg lucrurile acum, și, ca urmare, nu vreau să risc. Ai putea să o iei pe Anna și pe copii și să vii cu mine în Dortmund. Trebuie să mă prezint de azi într-o săptămână la centru de triere al prizonierilor ca și translator. Te pot lua cu mine ca șofer și ai avea ocazia să-ți iei și familia cu tine.

— Cred că trebuie să mă sfătuiesc cu soția, zise Michael.

— Bine, dar dacă mâine la prânz nu ești la primărie, eu plec fără tine, zise Roessler, după care îi întinse mâna.

Aveau o casă relativ intactă, copii erau sănătoși, avea o slujbă, iar părinții ei încă trăiau și aveau nevoie de ajutorul lor. Cum să plece și să-i părăsească lăsându-i de izbeliște? Cu ce are să se schimbe soarta lor dacă veneau rușii în locul americanilor? Ce, ei nu aveau nevoie de mecanici buni precum Michael? Anna, care era învățătoare, își va găsi cu siguranță loc de muncă când școlile se vor deschide pentru că, până la urmă, totul va reveni la normal, nu? Iar forțele de ocupație la sfârșitul războaielor nu au de ce să stea o veșnicie pentru că, până la urmă, vor pleca. Nu uitați că așa cum s-a întâmplat și după marele război de acum treizeci de ani, susținea socrul său.

Spre dimineață, privindu-și copii care dormeau ca niște îngerași lângă soba de lemne care le arunca luciri roșietice pe chipuri, Michael și Anna se hotărâră să rămână. Michael, deși avea un sâmbure de îndoială, se lăsă ușor convins, mai ales că nici el nu mai avea chef de plecat în bejenie. Hoinărise destul prin lume până la vârsta lui și îi era de ajuns.

Poate că oficial sovieticii trebuiau să preia zona după o săptămână, dar nu trecură două zile și deja primele coloane de camioane și jeepuri cu steaua roșie pe capotă invadară orașul. Deși iritați, americani lăsară baltă ciorovăiala cu rușii iscată din prima zi de insistența și agresivitatea cu care interpretau înțelegerile dintre ei la nivel înalt și își strânseră calabalâcul mai repede decât și-ar fi dorit. Până la urmă, doar n-o să te încaieri cu foștii aliați din cauza câtorva zile…

Prima săptămână trecu aparent fără incidente pentru că rușii erau ocupați să descâlcească treburile lăsate de americani și erau preocupați de propriile lor probleme legate de cazare și aprovizionare. Totuși, pe la mijlocul lui septembrie, într-o sâmbătă dimineața, pe porțile de lemn ale principalelor instituții din oraș apăru un afiș prin care toți foștii combatanți din armata germană aflați în oraș aveau termen de 48 de ore pentru a se înregistra la comandamentul de ocupație sovietic aflat în fosta clădire a consiliului municipal.

Michael Muller se prezentă și el a doua zi însoțit de Anna și se așezară la coada formată din bărbați, care, nimeni nu ar fi putut spune de ce, erau însoțiți de neveste, ba chiar, unii, și de copiii lor. Rudele erau obligate să rămână afară, așa că atunci când Michael pătrunse în clădire, se trezi în fostul birou al lui primarului Lisso cu doi ofițeri NKVD vorbitori de limba germană. Le prezentă livretul militar, declară care fusese traseul unității sale din momentul înrolării până când capitulaseră în fața americanilor, le prezentă actele sale și ale familiei, iar la sfârșit dădu o declarație referitoare la adresa de domiciliu, precum și locul de muncă. Un căpitan bondoc, care graseia în timp ce îl întreba diverse lucruri îi atrase atenția la sfârșit că orice informație ascunsă poate duce la măsuri punitive grave.

— Ba chiar am putea să vă împușcăm ca pe niște câini, râse el turnându-și un pahar de votcă, apoi îl concedie cu o mișcare scurtă a mâini sale grăsuțe, pe care luceau patru ghiuluri de aur. Câte unul pe fiecare falangă.

În noaptea aceea, cei doi Muller nu dormiră. Au stat toată noaptea îmbrățișați și i-au ascultat pe cei doi copii cum suspinau în somn. Către dimineață, n-au mai rezistat și chiar dacă erau lângă copii, iar părinții Annei în camera cealaltă, făcură dragoste cu o patimă disperată, de parcă ar fi fost ultima oară când ar fi avut această ocazie de a se bucura unul de celălalt. Dimineața îi găsi îmbrățișați, iar când tatăl femeii intră în odaie să pună niște cărbuni în sobă, îi surprinse privindu-se unul pe altul cu ochii aprinși parcă de o febră mistuitoare. Anna avea fața udă de lacrimi și nici nu privi către tatăl ei, care se întoarse repede și ieși din încăpere cu tot cu găletușa de cărbuni.

Zilele, apoi săptămânile trecură una după alta și spaima se mai risipi. Chiar dacă îi regretau pe americani, viața lor mergea înainte cu toate mizeriile pe care erau obligați să le suporte din partea actualilor ocupanți. Anna rămânea peste zi ascunsă în casă și trebăluia lucrând de mână ciorapi sau pulovere, în timp ce tatăl și soțul ieșeau cu copiii după diverse cumpărături. Auziseră destul nenorociri despre femeile tinere care ieșeau în stradă, chiar și însoțite de membrii familiilor lor.

Mai rămăseseră câteva zile până la Ziua morților, pe 1 Noiembrie, și tot orașul făcuse coadă la cele câteva ateliere de lumânări din oraș. Se stătea la coadă de dimineața devreme pentru că, după cinci ani de război, locuitorii aveau liste nesfârșite cu rude sau prieteni pentru care trebuiau aprinse luminile. Măcar cu atâta lucru se puteau consolau cei rămași, altfel, trupurile celor pomeniți zăceau risipite pe trei continente, acolo unde își aflaseră sfârșitul pe diverse câmpuri de bătălie.

De data asta, Anna ieși din casă și se puse și ea la coadă. Michael era la serviciu, iar tatăl ei era plecat după lemne, așa că cineva trebuia să o facă și pe asta, iar pe maică-sa nu se putea baza. Se dădu cu funingine pe față și, ascultând de vecinele mai înțelepte, își înfășură o pătură în jurul mijlocului ca să-și ascundă talia, iar pe cap își puse cea mai urâtă pălărie pe care putuse să o găsească. Coada avansa greu și părea că nu va apuca să ajungă la tejgheaua lumânărarului până la amiază, așa că începu să-și facă griji pentru cei mici.

Era aproape de prânz când, brusc, străzile se umplură de camioane militare și un număr parcă nesfârșit de patrule formate dintr-un ofițer și trei-patru soldați începură să treacă prin sită toate clădirile. Avea actele la ea și tremură de parcă ar fi fost cuprinsă de friguri, dar sovieticii nu îi dădură prea multă atenție. Văzu în jurul ei o sumedenie de bărbați ridicați de patrule și urcați în camioane. O presimțire întunecată o cuprinse.

Părăsi coada și o luă la fugă către depoul de tramvaie, acolo unde Michael își avea atelierul, trecând agitată prin câteva filtre care verificau actele. Inima începu să-i bată mai tare când văzu câteva santinele în poarta depoului. Chiar prin fața ei, un camion cu prelată se hurducăi afară pe poarta depoului, având în spatele lui un jeep cu patru soldați înarmați cu pistoale mitralieră. Făcu câțiva pași și încercă să-i vadă pe cei aflați în camion, dar prelata era lăsată și tot ceea ce putu să deslușească era un soldat cu trăsături asiatice, ca un mongol, care dăduse prelata deoparte ca să poată fuma în voie. După ce praful se risipi, alergă într-un suflet în atelier, unde dădu de bătrânul Stampfl înconjurat de câțiva lucrători. O geană de speranță apăru când Anna zări printre ei și câțiva oameni tineri de curând întorși din război care păreau să răsufle ușurați. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

— Unde este Michael? îl întrebă ea pe bătrân, prinzându-l de mâneca soioasă a halatului.

— L-au luat, zise sec fostul secretar al primăriei privind-o în ochi.

Se făcu negru în jurul ei și simți cum pământul începe să se învârtă. Un cerc de foc îi cuprinse capul și își simți tâmplele prinse ca într-o chingă. Se simți luată în brațe și dusă până la un scaun cu spătar, unde fu așezată, apoi o cârpă umedă care îi ștergea fața o readuse la realitate.

— De ce pe el? întrebă ea privind reprobator grupul de muncitori de vârsta soțului ei care o înconjuraseră stingheriți.

— Rușii i-au ridicat pe toți cei care au fost combatanți pe Frontul de Est, mormăi bătrânul privind undeva sus, deasupra ei.

— Și unde i-au dus? continuă ea cu o voce de gheață.

— Nu știm, zise unul dintre colegii soțului ei. Markus, arătă el către un coleg, știe ceva rusă și l-a auzit pe ofițer spunând ceva de gară.

Anna se ridică de pe scaun clătinându-se și refuză ajutorul celor din jur. Se îndreptă către ieșirea din hală și ieși fără să le mai spună o vorbă. Ajunsă acasă, făcu un bagaj cu haine groase pentru ea și copii, apoi luă câteva haine și pentru soțul ei, după care plecă către gară. Anna se uită cu mândrie la copii ei. Heinrich era deja un băiat mare și ducea și el un bagaj, ținând-o pe sora lui de mână, iar micuța Gretchen sălta veselă pe caldarâm aflând că se duc să se întâlnească cu tata.

Trecu de filtrele de la gară fără să fie prea mult băgată în seamă. Grupuri mari de bărbați erau înconjurate de cordoane de soldați în care un ofițer însoțit de un translator făceau un ultim apel înainte de a-i urca pe aceștia în vagoane. Pe prima linie era tras un tren cu vagoane de călători ce aveau la capete câte două santinele. În jurul trenului, puhoi de lume și o sumedenie de femei însoțite de copii și bătrâni care încercau să-și ia rămas bun de la soții sau fii lor. Plânsetele femeilor și ale copiilor, țipetele ce se ridicau din mulțime, precum și răcnetele guturale ale ofițerilor sau soldaților produceau un vacarm de nedescris. Unii dintre bărbați începură să îmbrâncească cordonul de soldați la vederea rudelor și o îmbulzeală cumplită se iscă. Unul dintre ruși, enervat, trase cu pistolul mitralieră o rafală în aer. Lumea se trânti la pământ și se lăsă o liniște rău prevestitoare.

Un ofițer sovietic se ivi la unul din geamurile șefului de gară și vorbi în germană într-un megafon către mulțimea aflată pe peron.

— Atențiune! Din acest moment va fi liniște și ordine! Din ordinul marelui stat major al glorioasei armate roșii, toți foști combatanți de pe Frontul de Est din această regiune sunt concentrați pe șantierele de reconstrucție din Uniunea Sovietică. După ce ne-ați distrus țara, acum vă veți întoarce și ne veți ajuta să ne-o reconstruim. Timpul de concentrare pentru fiecare dintre voi depinde de comportamentul și hărnicia fiecăruia. Rudele sunt obligate să părăsească gara de urgență și să lase loc pentru manevrele de îmbarcare. Executarea!

Sub presiunea soldaților, însoțitorii fură îndepărtați de pe peron, apoi, într-o oarecare ordine, ceilalți bărbați în civil, care aflaseră în sfârșit care este motivul reținerii lor, se urcară în vagoane.

Anna se îndreptă hotărâtă către ofițerul ce supraveghea cordonul de soldați care înconjuraseră peronul, ținându-i pe copii aproape. Ea nu avea de gând să lase lucrurile așa. Îi fuseseră suficienți cei cinci ani fără bărbatul ei și nu avea de gând să îl lase să plece din nou. Cel puțin nu fără ei. Când se apropie de ofițer, un soldat îi blocă calea și o împinse cu latul armei, stropșindu-se la ea. La un semn al superiorului însă, se opri și o lăsă să treacă. Se opri în fața acestuia și îl privi în ochi înainte de a-i vorbi.

— Herr Komandant, am o rugăminte la dumneavoastră!

Ofițerul se uită amuzat la ea, apoi îi făcu semn translatorului să se apropie. Spilcuit, cu niște cizme înalte de piele, strălucitoare, ofițerul își purta hainele cu eleganță. Trecut de 40 de ani, părea un bătrân printre puștanii în uniformă pe care îi comanda, dar pieptul plin de decorații, precum și cele două stele mari și roșii aflată pe epoleții lui impuneau respect. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

— Ce doriți doamnă?, traduse translatorul întrebarea ofițerului.

— Să-mi însoțesc soțul, domnule!, răspunse ea.

— Soțul dumitale pleacă la muncă, doamnă. Pleacă să ne ajute la reconstrucția țării pe care a distrus-o, asemenea tuturor compatrioților dumneavoastră. Nu e loc de femei și nici de copii acolo unde pleacă el.

— Aveți dreptate domnule! Soțul meu pleacă la muncă, și nu la război, de aceea prezența mea poate să-l ajute, iar eu, la rândul meu, pot să ajut și eu la reconstrucția țării dumneavoastră.

— Și cu copiii… Ce o să faceți cu copiii?

— Locul copiilor este alături de părinții lor!

El o privi cu ochii lui verzi, încercând să-și dea seama de determinarea ei, apoi, după câteva secunde, își aranjă cascheta pedant. Se dădu deoparte și îi făcu semn soldatului de lângă el să o însoțească spre tren.

— Nu mă pot opune unei familii atât de voluntare. Întotdeauna o mână de femeie este utilă printre niște oameni muncitori. Mergeți doamnă, țara mea are nevoie de tot ajutorul disponibil, râse el.

Apoi întorcându-se spre translator și uitându-se după Anna și cei doi copii care se îndreptau spre peron însoțiți de escortă, continuă cu un șuierat care părea să fie admirativ:

— Aprigă femeie… și frumoasă pe deasupra! Uneori stai și te gândești ce fel de bărbat o fi unul care determină o femeie ca să se comporte astfel. Norocosul, mai mormăi el, apoi cu un gest ferm, îl concedie pe translator și își aprinse o țigară cu bricheta lui artizanală, meșterită dintr-un cartuș de mitralieră.

Trase adânc fumul în piept și se uită după nemțoaică, dar nu o mai zări.

Anna și copii suiră în tren chiar când sirena șuieră, anunțându-și plecarea. Merseră prin vagoane, căutându-l pe Michael, până dădură de un vecin care îi îndrumă spre vagonul în care se afla acesta. Îl găsiră pe o banchetă privind în gol și fumând. Gretchen țipă fericită, iar el își scăpă țigareta pe jos, privind uimit către ei. Se prăvăliră unul în brațele celuilalt îmbrățișându-se cu disperare și cu lacrimile curgându-le pe obraji. Într-un târziu, reușiră să-și găsească glasurile și vorbiră îndelung, în șoaptă, pentru a nu fi auziți de ceilalți camarazi care îl priveau oarecum invidioși. Nu puteau vorbi despre viitor, dar aveau în comun prezentul, iar asta era acum mai mult decât suficient.

Nimeni nu avea habar cât va dura călătoria și unde se vor duce. Nici rușii care păzeau trenul nu știau nimic, dar lor oricum nu le păsa. Ba dimpotrivă, unii se bucurau că se vor întoarce acasă. Trenul lor nu avea prioritate și nu părea să se grăbească. După trei zile de călătorie, trecură prin gara din Dresda fără să oprească. Deși nu călătoreau mai mult de trei-patru ore pe zi, de fiecare dată când treceau printr-o localitate mai populată, trenul trecea fără să oprească. Opreau adesea în câmp sau în vreo haltă părăsită și stăteau ore nesfârșite, așteptând să treacă trenuri militare, de marfă, de călători sau oricare altă garnitură pe roți ce se nimerea prin zonă. O dată la două zile, pe traseu sau într-o gară păzită strașnic, apărea câte un camion cu ceva de-ale gurii. Pâine uscată, apă și o zeamă lungă de napi, în care pluteau niște pesmeți antici. Pentru cei care aveau bani la ei, se mai găsea câte un soldat dispus să coboare în vreo gară și să facă cumpărături, bineînțeles la prețuri duble sau triple. Anna luase cu ea toți banii pe care îi aveau în casă, dar era îngrijorată pentru copii și pentru viitorul lor în trenul acesta mizerabil.

Abia după o săptămână trecură în Prusia Orientală, care devenise acum Cehoslovacia. După alte câteva zile, văzură în depărtare Praga și își continuară marșul chinuitor de încet către Est. Se lăsase frigul, iar mărcile germane nu mai prezentau mare interes pentru speculanții aciuați în jurul trenului. Mâncarea parcă se mai îmbunătățise, dar frigul îi aduse pe mulți dintre cei aflați în tren la capătul puterilor. Cu o zi înainte de a ajunge la Brno, trei dintre pasageri încercaseră să fugă în timpul unei halte, dar aventura lor sfârși tragic. Gărzile slovace, pe măsură ce treceau prin alte state soldații noilor armate populare, contribuiau și ei la paza trenului. Au tras în plin, ucigându-i pe doi dintre ei. Al treilea, rănit în umăr, a fost adus înapoi pe rambleul căii ferate și, în văzul tuturor, ofițerul sovietic care comanda trenul îi trase un glonț în ceafă. Mesajul era clar pentru toată lumea.

Erau prin Ungaria pe la începutul lui decembrie, când începu să ningă. Cât de cât, situația se mai îmbunătățise pentru că primiseră câte un godin pentru fiecare vagon, iar la prânz primeau și câte o rație de ceai. Avuseseră surpriza să primească un castron de gulaș, dar pentru asta nu era răspunzătoare conducerea trenului, ci mai degrabă popota care era arondată traseului. Soldații unguri îi dublau acum pe cei sovietici; prin ei reușiră să facă rost de haine mai groase, evident, furate din depozitele militare. În apropiere de Debrețin începu viscolul.

Anna era disperată. Michael, care renunțase la palton pentru a-i înveli pe copii noaptea, tușea și avea febră mare. Cea mică îl urmase rapid pe taică-său și avea frisoane. Tremura și suspina sub paltonul tatălui. Heinrich nu părea să aibă nimic, dar slăbise îngrozitor. Seara, stătea la căpătâiul lor și asculta deznădăjduită sunetul sacadat al boghiurilor de tren, în timp ce privirea i se pierdea în peisajul alb și dezolant și care părea să nu se schimbe de zile întregi. Trenul nu avea asistență sanitară, dar erau prezenți totuși doi foști medici de front și câțiva sanitari și brancardieri, care își făcuseră meseria în campania din Rusia. Se înjghebase un fel de punct de prim ajutor, dar fără medicamente, totul părea să fie inutil. Aproape în fiecare zi murea cineva din pricini legate de boli, lipsuri sau prin sinuciderea indusă de disperare.

La Satu Mare se schimbă paza maghiară cu cea română și așa aflară și cei din tren că ajunseseră în România. Privind pe geam, imaginea era mereu aceeași. Troiene mari și copaci desfrunziți printre care, ici, colo, se înălța câte un fuior de fum de la vreo casă locuită. Orice întrebare a pasagerilor legată de durata călătoriei adresată comandantului de tren era întâmpinată cu o ridicare invariabilă de umăr, urmată de o dușcă din sticla de vodcă aflată în permanență la îndemână. Comportamentul gărzilor se îmbunătățise vizibil. Nici lor nu le era prea bine și apoi o lungă perioada petrecută împreună apropie oamenii oricât de învrăjbiți ar fi fost. Pe soldații ruși îi știau deja după nume și le știau firile, astfel încât coabitarea era cel puțin neutră, iar cei români erau ca peste tot, de toate felurile. Michael și camarazii săi se dumiriră repede că compania românească făcea parte dintr-o unitate formată de ruși din prizonieri luați în bătăliile de la Stalingrad, așa că, deși prelucrați ideologic și îndoctrinați cu perceptele bolșevismului, românii se uitau la ei mai degrabă cu compasiunea cuvenită unor vechi camarazi.

Un viscol puternic și parcă fără de sfârșit îi prinse undeva aproape de granița cu Uniunea Sovietică. Erau opriți într-o gară înzăpezită, unde se făcea trecerea de la ecartamentul european la cel rusesc, mai lat. Anna și Michael erau la capătul puterilor, chiar dacă bărbatul părea să fi depășit starea febrilă și rămăsese doar cu o tuse groaznică. Însă problema lor era că, de două zile, Greta nu mai mâncase nimic și delira. Micul Heinrich stătea în colțul compartimentului și privea speriat către surioara lui înfofolită, a cărei răsuflare se auzea din ce în ce mai slab. Și dacă nu ar fi înțeles ce se întâmplă cu ea, era imposibil să nu vadă figurile disperate ale părinților săi. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

— Dacă nu îi administrăm penicilină și nu o mutăm urgent din frigul de aici, o să o pierdem, concluzionă maiorul medic Allofs, care o consultă seara târziu, în timp ce viscolul scutura trenul înzăpezit.

Anna își înfrânse disperarea și, cu ultimele puteri, își impuse să facă ceva. Nu știa nici ea ce, dar nu era momentul să cedeze. Nu acum. Își ridică capul și privi în jur, trezită parcă dintr-un coșmar. Michael își îngropase capul în mâini și plângea disperat. Umerii soțului tresăltau într-un hohot tăcut, iar Heinrich îi privea dârdâind, cu gura ușor deschisă, din care un ușor abur se ridica la fiecare respirație a bietului copil.

Afară se lăsase infernul, iar cei din tren nu erau feriți decât într-o oarecare măsură de vântul cumplit ce depășea 100 de kilometri pe oră. Aburii respirației celor din compartimente înghețaseră pe geamuri, iar frigul intra prin toate orificiile neetanșe ale bătrânului tren. Peste tot, oameni înfofoliți zăceau pe banchetele din compartimente. Unii dormeau, alții încercau să o facă, dar cu toții erau căzuți într-o stare letargică, vecină cu abandonul de sine. Ieșind pe hol, Anna se înfioră văzând un bărbat culcat ce părea să doarmă, dar, observă ea, zăpada depusă pe fața lui nu se topea. Păși pe deasupra lui și se duse către capătul compartimentului, unde dădu de cele două santinele.

Cei doi erau încotoșmănați în niște cojoace groase din blană de oaie și aveau în picioare niște pâslari din piele de capră; pe cap purtau niște căciuli înalte, de miel brumăriu și păreau niște arătări stranii, coborâte dintr-un bestiar populat cu monștri ai pădurilor. Ședeau pe două taburete, cu un mic godin între genunchii lor, în care puneau din când în când niște coajă de nucă scoasă din doi saci rezemați de ușa trenului. O sticlă de băutură se plimba între ei, iar jarul celor două țigări dădeau tăiau întunericul atunci când cei doi își completau sporovăiala monotonă cu mișcări ale mâinilor. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

Anna se lăsă pe vine și își întinse mâinile către ei ca într-o rugăciune mută. Cei doi o priviră nedumeriți, apoi îi făcură semn să se îndepărteze. Ea nu se mișcă și începu să le vorbească, chiar dacă știa că nu erau mare șanse să o înțeleagă. Cei doi păreau niște oameni simpli, dar ea simți să trebuie să le vorbească pentru că erau singura ei speranță de a mai schimba ceva dintr-o soartă crudă ce se apropia implacabilă. Vorbi cu ei ca și cum s-ar fi spovedit.

— Vă rog din suflet să mă ajutați! Nu știu cum, dar vă rog să ne ajutați! Greta nu are decât trei ani și are toată viața înainte. Merită să trăiască și ea, și fratele ei! Noi suntem păcătoși și am face oricând schimb cu ei; sunt atât de mici și de puri. Am greșit poate că i-am luat cu mine, dar îmi iubesc soțul și nu pot trăi fără el. Nici el fără mine sau copii noștri. Gretchen are nevoie de căldură și medicamente, Heinrich, de hrană, iar noi, de o speranță că viața lor nu se va sfârși în capătul acesta de lume…

Anna continuă așa minute bune. Le povesti despre copii, despre bucuria revederii cu tatăl lor, de serile din timpul războiului petrecute sub bombardamente, de teama continuă de a nu le suna la ușă poștașul ce aducea telegramele cu numele celor căzuți sau dispăruți pe front. Le povesti de rugăciunile ei și de serile când le citea copiilor povești de iarnă. Și cât de mult și-ar dori să mai aibă ocazia de a face asta. Cu fața șiroind de lacrimi, scoase din buzunar un șomoiog de mărci ce poate nu aveau valoare, dar erau ultimii ei bani și îi întinse către cei doi, care o ascultau nemișcați. Nu o întrerupseră și păreau să o asculte. Din când în când, jarul celor două țigări urca spre fețele lor și lucea mai intens, apoi cobora molcom la nivelul genunchilor, iar ochii lor întunecați, străfulgerați din când în când de scânteile godinului, o urmăreau impasibili. Puse banii în poala celui mai apropiat și, ducând mâna la ceafă, își scoase lănțișorul de aur moștenit de la bunica sa, pe care avea singura bijuterie de familie care îi rămăsese, un Christ țintuit pe cruce. Deși nu mai mare de o unghie, bijuteria părea grea, iar trăsăturile triste ale Mântuitorului erau minunat executate și impresionau orice privitor. Le-o întinse fără vreo urmă de regret, apoi îngenunche și se rezemă cu fruntea de cel mai apropiat dintre ei, lăsându-se în voia sorții.

Trecu un timp și îi auzi sfătuindu-se cu voce joasă. Deși zgomotul viscolului parcă se mai atenuase, nu înțelegea nimic din limba pe care o vorbeau, însă inima îi era plină de speranță. Încerca să pătrundă înțelesul cuvintelor, dar se lăsă păgubașă și începu să se roage. La un moment dat, auzi zgomotul făcut de gămălia unui chibrit care se aprinse și clinchetul sticlei unui felinar, după care se simți luată blând de mână. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

La lumina lămpii, îi văzu pe amândoi. Cel de lângă ea era un om cu fața tristă și îmbătrânită înainte de vreme, dar nu părea a fi un om fără carte. Bărbos și negru la față, contrasta cu cel de lângă el, care părea să nu aibă nici douăzeci de ani și al cărui chip de copil era în mod zadarnic acoperit de o umbră de mustăcioară ce ar fi vrut să-l maturizeze. Santinela mai în vârstă se ridică și se duse la ușa trenului, privind în afară. Viscolul se mai potolise, dar troienele de zăpadă se înălțau peste tot, unele ajungând până la nivelul geamurilor din vagoane. Tânărul înaintă pe coridor pășind peste cadavrul celui înghețat și aruncă o privire prin compartimente. Se îndreptă către celălalt capăt al vagonului. Ducea cu el o sticlă de băutură pe care o ținea la piept încălzind-o, apoi, odată ajuns la colegii săi, îl auziră râzând și vorbind zgomotos. Anna privea și nu înțelegea nimic. Oare oamenii ăștia înțeleseseră ceva sau totul era în zadar?

Bătrânul merse cu ea până la compartimentul lor, apoi, prin semne, o îndemnă să se pregătească de plecare. Le făcu semn să se îmbrace bine, apoi, după ce soțul ei nedumerit înțelese că trebuia să o ia în brațe pe cea mică și să o pregătească, Anna îl luă pe Heinrich de mână și îl urmă pe soldatul care arăta și care se mișca ca un urs cu ditamai cojocul pe el. Ajuns la ușa vagonului, acesta îndepărtă sacii cu nuci și scoase capul afară, cercetând atent. Nu se zărea nici țipenie de om în noaptea întunecată, iar trenul, copleșit de nea, zăcea ca un șarpe mort în solzii căruia mai luceau din când în când, ici și colo, câte o luminiță. Românul îl luă pe Michael de gât și îi arătă cu mănușa în zare, printre munții de zăpadă răspândiți în jur, niște luminițe care luceau în noapte.

Sehen sie diese lichter? Es gibt Jassy! Geh mit Gott!, apoi îi puse în mână un felinar și îi spuse să nu-l aprindă până când nu se îndepărtează suficient de tren.

Îi ajută să coboare pe scări până în zăpada care le ajungea la șolduri, apoi închise ușa vagonului cu un scrâșnet metalic și înfundat.

Viscolul nu face numai munți de zăpadă, el creează și cărări printre ei, așa că, mergând pe făgașul lor și ținându-se cu toții aproape cei patru fugari, se apropiară pas cu pas de luminile orașului. Adrenalina vărsată în vene de libertatea brusc dobândită și de speranța ivită de niciunde le dădu aripi celor doi, ba chiar și micului Heinrich, care o luă înainte, căutând cărările printre troiene ce duceau spre luminițele din zare.

O oră, poate chiar mai mult le trebui ca să ajungă în capătul orașului. Vremea se dovedi milostivă cu ei, iar pe cerul până de curând plumburiu răsăriră puzderie de stele. Lăsară în urmă câteva maghernițe, apoi, după un colț, găsiră o căsuță mică, cu ușa care dădea direct în stradă și la geamul căreia se vedea o lumină. Michael bătu la ușă.

— Și acum, copii, care dintre voi dorește să ne citească o poveste?, întrebă doamna învățătoare.

Toții copii erau cu mâinile pe sus, mai puțin câțiva dintre băieții mai obrăznicuți care se înghionteau în ultimele bănci. Devenise deja o tradiție în școală și toți copiii așteptau ultima săptămână dinainte de Crăciun pentru că știau că doamna Muller nu îi mai asculta la lecții. Ultimele zile de dinaintea Sărbătorilor de iarnă erau dedicate poveștilor, iar copiii se pregăteau cu încântare să citească în fața clasei povestea preferată. Doamna învățătoare Anna zâmbi văzând entuziasmul elevilor. Cel puțin Ancuța, care mai avea puțin și cădea din bancă întinzând cele două degete ridicate cu care îi făcea semne disperate.

— Ce vrei să ne citești, Ancuța? o întrebă ea după care îi făcu semn fetei să iasă în fața clasei.

Fetița cu chibriturile de Hans Cristian Andersen, doamnă învățătoare, îi răspunse fetița și se urcă pe podiumul de lângă catedră.

Se apropie de învățătoare și îi arătă cartea, aplecându-se către aceasta. Printre nasturii cămășii căzu un lănțișor la capătul căreia se afla o bijuterie strălucitoare, din aur, care înfățișa un Christ țintuit pe cruce.

Femeia păli groaznic, apoi, fără să se poată controla, întinse mâna și prinzând bijuteria între degete, o studie intens preț de câteva secunde. Ancuța se sperie, dar rămase nemișcată. Știa că nu avea voie cu bijuterii la școală, dar spera ca doamna să o ierte. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

— Mă iertați doamnă, zise ea cu o voce joasă. Știu că nu am voie să port așa ceva, dar azi, înainte de a veni la școală, am trecut pe la bunici pentru că bunicul e tare bolnav și m-a chemat pe la el. Nu știu ca el să se pregătească de plecare pe undeva, bunica nu a vrut să-mi spună unde, dar el mi-a zis că înainte de a ne despărți vrea să îmi facă un cadou. Și mi-a dat lănțișorul acesta cu bijuteria. Dar să știți că de mâine îl las acasă, mai zise ea. Adrian Christescu

Doamna Anna dădu drumul bijuteriei din mână, apoi, fără să spună o vorbă, îi făcu semn să citească. Anca citi în fața clasei povestea tristă a fetei cu chibriturile…

,,Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.

   «A vrut să se încălzească»! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse fata, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou”, încheie Ancuța povestirea și ridică ochii către colegii ei.

Nimeni nu o aplaudă, ca de obicei, iar dintre colegii ei, nu era niciunul atent la ea. Nedumerită, Ancuța observă că toți priveau către doamna învățătoare. Aceasta stătea cu mâinile pe catedră și plângea fără glas privind în jos. Lacrimile săpaseră făgaș pe fața ridată și suptă a doamnei și, ajungând în colțurile bărbiei, picurau pe catedră, formând două mici pelicule umede ce păreau să se întindă pe suprafața lăcuită a mesei.

Cu toții tresăriră când soneria stridentă, aflată pe coridor în dreptul ușii, sparse liniștea cu sunetul ei metalic. Copii se ridicară și începură să-și strângă lucrurile în ghiozdane, în timp ce doamna învățătoare se ridică, își șterse lacrimile și își luă rămas bun de la ei. Elevii îi răspunseră politicos, dar privirile lor păstrau o nedumerire. Doamna se duse către Ancuța și, spre surpriza ei, o rugă dacă putea să îi arate unde locuia bunicii ei. Își mai ceru o dată iertare, dar doamna dădu din mână indiferentă și îi spuse că altul era motivul, așa că, deși neconvinsă că nu avea să fie certată, o duse pe aceasta preț de câteva străzi, până la căsuța bunicilor aflată la o aruncătură de băț de curtea aflată în spatele Mitropoliei.

Ancuța o prezentă pe doamna bunicii sale, apoi aceasta o conduse în sufragerie, unde, pe un pat rezemat de perete, zăcea un bătrân palid, slab și cu o barbă albă pătată de tutun. Un horcăit însoțea fiecare respirație, dar doamna nu părea să fie deranjată de starea lui. După ce acceptă o cană de ceai de la bunica fetei, se așeză într-un fotoliu aflat la căpătâiul patului și începu să le povestească cu o voce joasă, dar hotărâtă, o poveste pe care o mai spuse și cu treizeci de ani în urmă. Dar de data asta o spuse în română. Poveste de iarnă – Adrian Christescu

După ce le povesti despre plecarea lor din tren, le spuse apoi de norocul lor când, ajungând în fața casei acelea în care bătuseră cu disperare la poartă într-o dimineață geroasă de decembrie, ușa le-a fost deschisă de doctorul Adolf Singer. Sărmanul doctor evreu scăpase ca prin minune din lagărul de la Buchenwald și venise acasă, încercând să-și regăsească familia. Dar cei trei copii ai lui, soția, soacra și cele două surori pieriseră cu toții. Adrian Christescu

Asta nu l-a împiedicat însă să îi primească și să îi găzduiască pe bieții fugari. După ce a îngrijit-o vreme de aproape o săptămână pe Gretchen, aducând antibiotice de la comunitatea evreiască, îi găzdui pe toții vreme de mai multe săptămâni, iar influența comunității, precum și un împrumut din partea acestora se îndreptă spre buzunarele unui funcționar din primărie, care le aduse și actele necesare pentru a intra în legalitate. Bătrânul Singer le rămase cel mai bun prieten de familie de-a lungul întregii sale vieți, până când, într-o primăvară cântată de mierle, îl conduseră pe acesta la locul său de veci din Cimitirul evreiesc din Păcurari și unde, la înmormântare, au stat în locul cuvenit rudelor, primind condoleanțele comunității.

Anii au trecut apoi. Familia Muller își găsi încetul cu încetul locul sub soare. Învățară cu toții românește, iar copiii se obișnuiră repede cu școala. Michael făcu Facultatea de Mecanică și deveni un inginer bun. Ea termină din nou Pedagogia, de data asta în română, și ajunse profesoară. Heinrich termină liceul și facultatea de Arhitectură, după care se căsători cu o colegă și le dărui doi nepoți. Locuia acum în București. Gretchen deveni o fată frumoasă și plină de viață care termină Literele și preda limba germană la Universitatea din Iași. Se căsătorise de curând și era însărcinată; erau o familie fericită.

Bunica se așezase și ea pe marginea patului, iar când povestea se sfârși, toți trei bătrâni se strângeau de mână plângând. Bătrânul o trase pe Anna către el și îi șopti că ar vrea să returneze lănțișorul cu bijuteria ce stătea acum la gâtul nepoatei sale, dar Anna îl opri cu un gest ferm, apoi, luând mâna descărnată a bolnavului o sărută și îi mulțumi că datorită lui familia ei scăpase cu viață.  Adrian Christescu

Până în acea seară din Ajunul Crăciunului, Ancuța nu știa și nici nu fusese prea interesată de poveștile bunicilor, dar, din acel moment, ea știu că nu toate poveștile de iarnă sunt triste. La întoarcere, după ce o conduse pe doamna învățătoare, în ciuda tuturor protestelor ei, când ajunse acasă, se opri și admiră cerul înstelat aflat deasupra ei. Privi până când o stea tăie cerul ca o cometă cu o coadă lungă, ce semăna cu carul tras de reni ai lui Moș Crăciun. Deși îl văzuse de la mare distanță, ea era sigură că chipul moșului nu avea cum să fie altul decât cel al bunicului ei. Altfel, nu ar fi fost o poveste de iarnă.

Poveste de iarnă – Adrian Christescu

8 COMMENTS

  1. Am trait fiecare moment si sufletul a fost cat un purice, ma tot gandeam cum se va termina, cat de departe va ajunge povestea.
    Are cate putin din fiecare, dar cel mai mult am apreciat partea de final, regasirea.
    In fond, nu toate povestile sunt triste.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.