Hidran, armăsarul lui Dumnezeu! de Mari Basturescu-povestire-creaţie literară

   Prea multă linişte este în cer, Luna şi Soarele s-au împăcat după secole de războaie, stelele se schimbă la faţă după voia Domnului, iar Raiul şi-a închis porţile pentru totdeauna. Pământul îşi spală coatele şi picioarele, dar faţa îi rămâne mereu neagră ca smoala.Toate sunt aşezate cu rost şi la locul lor.

  CIOC!  CIOC! se aude la poarta Raiului.

-Cine-i ?

-Geambaşul! Am un dar pentru D-zeu!

-Nu-i acasă, îi răspunde aceeaşi voce.

-Dar unde-i?

-Pe Pământ, să culeagă gândurile oamenilor.

-Ei, aş! Dar de gânduri are nevoie Dumnezeu? Cu mare greutate am ajuns în Rai, iar D-zeu pleacă de acasă, voi sta aici la poartă să-l aştept, nu-i nici o supărare.

Şi aşteptă geambaşul cât a fost ziua de mare, dar D-zeu, nicăieri !

-Lasă-mă norule, sau ce-oi fi dumneata, vreau să intru, mă ţii ca pe un bibelou la poartă. Rai ca al tău am mai văzut, nu-i nici o taină, şi-ţi zic că nu m-oi mişca de la locul meu.

Norul îi deschide poarta iar geambaşul intră cu armăsarul legat la gât cu o funie groasă cât mâna.

-Ce-ai adus după tine, geambaşule? Aici găseşti doar oameni cu scaun la cap, animalele stau la staul.

-Lasă-l rogu-te, că mari minuni o mai săvârşit şi el pe Pământ! Dar mai stingeţi lumina, ori sunteţi orbi cu toţii? De când am ajuns, luminaţi la stânga, luminaţi la drepta, Doamne sfinte! N-aveţi odihnă ioc! Şi vă mai întrebaţi cum am găsit Raiul, lumina voastră se vede de pe faţa Pământului.

Mare risipă ! Mare risipă !

-Dumneata, geambaşule, ai trăit ca orbeţii? E zi de rugăciune, toţi sfinţii se roagă de se luminează cerul. Stai mătăluţă aici, în genunchi şi rosteşte o rugăciune, două, pentru iertarea păcatelor!

-No! Păcatele mele sunt iertate! Păcat e de locul acesta frumos, că mare gălăgie faceţi! Nici linişte n-aveţi!  Ia, am câteva dopuri în buzunare, vă dau să vă astupaţi urechile.

Norul, văzându-l glumeţ, îl lăsă singur să-l aştepte pe D-zeu !

Şarpele, care asculta din faţa porţii Raiului, se gândi că a găsit omul potrivit pentru ispravele sale.

-Ai venit până aici, atâta drum doar ca să vorbeşti cu D-zeu! Nu ştii că poate veni El la tine când îl chemi? zise şarpele ademenindu-l.

-He! He! Ce şerpălău deştept, răspunse omul cocoţându-se mai cu poftă pe gardul Raiului să vadă mai bine ce se târăşte în afara lăcaşului sfânt.

-Cum e înăuntru? mai întrebă şarpele.

-Îmi dau seama că n-ai călcat vreodată pe aici.

-O, îmi imaginez, dar cred că-i mai bine aici  lângă mine, vino afară geambaşule, că ţi-l voi aduce eu pe D-zeu.

-Şi tu Îl aştepţi? Ce treabă ai cu Dânsul ?

-Nu cu Dânsul, sâsâi răspicat, cu tine am treabă, cât ai mişunat pe Pământ, n-ai fost de găsit, pe unde mi-ai umblat?

-Amărâtul de tine, n-am ştiut că mă cauţi, că veneam eu singur şi la tine, aşteaptă numai niţeluş, să-mi termin treaba pe aici, dar să nu uiţi ce ai să-mi spui.

-Aşa să rămână, te-oi  aştepta ca pe un împărat! Să vii negreşit !

-Greşit, negreşit, ajunge nenea geambaşul, şerpălăule, numai să fii acasă.

-Acasă te aştept, unde-i buricul Pământului, acolo-i casa mea!

În cea mai mare linişte se apropie D-zeu de geambaş, ajuns în sfârşit în Raiul lui.

-Ştiam că mă aştepţi, de aceea am întârziat, am vrut să-ţi fac răbdarea mai mare.

-Doamne, răbdare am avut toată viaţa! Ce gânduri ai adunat de pe Pământ?

-Toate gândurile, le-am auzit pe toate !

-Secret în cer, secret şi pe Pământ, nu mă supăr dacă nu vrei să-mi spui !

Am văzut Doamne, că ţi-ai făcut un car mare şi unul mic, dar armăsar ai ?

    Iaca, ţi l-am adus pe al meu, poate-l struneşti Tu, Doamne, căci mie nu mi-ai dat puterea asta, armăsarul ăsta, nu manâncă şi nu bea, şi nici odihnă n-are noaptea, de aceea n-am găsit cum să mă lepăd de el pe Pamânt şi l-am adus în cer.

Dumnezeu se uită şi la geambaş, şi la armăsar, şi îşi spuse în mintea Lui, că om cu asemenea gânduri, n-a mai întâlnit.

-Îl primesc bucuros, omule,dar ia spune-mi, mai rămâi printre noi sau te întorci să-ţi termini treburile?

-Dacă ţi-i voia, Doamne, aş mai rămâne câteva zile aici că mare nevoie am de odihnă, îţi zic eu când vreau să plec la casa mea.

Rămâi cu bine cât oi vrea! Poate mai înveţi câte ceva şi de pe lumea asta!

-Doamne, să nu uit, pe armăsar, să-l strigi Hidran, aşa l-am botezat !

-Te-am auzit, omule, şi tu să-l strigi la fel când te-o prinde dorul de el, că-l voi trimite la tine numaidecât, poate înveţi şi de data aceasta câte ceva, căci Eu deştept te-am făcut, dar tu, uituc te-ai zămislit !

Dumnezeu pleacă împreună cu darul de la geambaş, lăsându-l pe om să se odihnească în voie.

-Mare minune! Mare minune mi-ai dat să văd, Doamne! Am văzut Raiul pe Pământ, l-am mai văzut şi în vise, dar aşa cum îl văd acum, nu mi-am imaginat că poate exista! În locul acesta, ce-ţi doreşti în sinea ta, pe loc se adevereşte! Numai ce mi-am imaginat un pat şi o pernă, că am şi avut parte de ele!

Întinzându-se pe pat, omul adormi în cântecul păsărilor cerului, mirosul n-avea miros, dar ştiai că miroase „a bine”, cântecul nu se auzea, dar ştiai că te legănai lin pe muzica cerului, mirosea „a bine”,şi vedeai „a bine”.

Culorile nu erau culori, dar mai coloraţi vedeai copacii Raiului decât pe Pământ!

-Ce bine mai trăieşti aici, îşi spuse omul.

Îngerii îl înveleau cu aripile lor, şi astfel omul se încălzi, şi dormi aşa câteva ceasuri.

-Bună dimineaţa! îi spuse Soarele.

-Ai răsărit odată cu mine, mai stinge lumina şi lasă-mă să dorm! Cât am ostenit pe Pământ, nu ţi-am văzut niciodată spatele.

-Să-mi întorc spatele? Fie! Pe unde te-oi vedea, numai cu spatele la dumneata o să stau! se supără Soarele…

-Mare risipă! Mare risipă, îl certă geambaşul, lumineaza şi tu aşa, numai când e nevoie! Nu slăbeşti niciodată? Păcat de razele tale!

-Să fugi din calea prostului! zise Soarele. Cât m-am ţinut după dumneata să te luminez, mai orb ai devenit!

Şi întorcându-i spatele, Soarele îşi îndreptă faţa spre Pământ.

-Să lege careva fluturii ăştia, îi spune omul unui îngeraş care cânta la flaut.

-Nu sunt fluturi, omule, sunt stelele cerului.

-Şi de ce fug aşa de colo-colo? Ori s-au speriat de armăsarul meu?  Spune-i tu, Domnului că eu oi pleca când răsare Luna, m-oi întoarce când m-o chema Dânsul !

-Şa oi face, mergi cu Domnul !

-Cu Dumnezeu? Când ţi-e lumea mai dragă, nu-i de găsit !

-Mergi în pace cu Dumnezeu, îi mai spune îngerul.

  Şi când Luna îşi deschise aripile, geambaşul îşi luă rămas bun de la toţi sfinţii, sărută locul acela luminos, şi făcând o plecăciune până aproape de Pământ, deschide poarta Raiului şi pleacă spre buricul Pamântului, acolo unde locuieşte şarpele.

-CIOC ! CIOC! şi la poarta Iadului, acolo unde se adună toţi şerpii din lume.

-Intră, poarta e deschisă larg!

   Geambaşul face ochii roată, dar pe un asemenea întuneric, nu putea zări nimic. Mult îşi mai dorea ca Soarele să-şi întoarcă acum faţa către dânsul.

-Şerpălăul acela curios, e acasă ?

-Acasă, răspund puii de şerpi.

-Ooo, de când te aştept! Bine m-ai găsit, omule!

-Hai, spune repejor ce treabă ai cu mine de m-ai târât până aici.

-Dar ce te grăbeşti aşa, măi, omule ? Nu sti că la mine, timpul stă pe loc ?

-Aşa-i ?

-Aşa-i, vino să te spăl înainte să stau de vorbă cu tine, la noi oamenii aşa sunt primiţi, vezi cazanul acesta mare? Am turnat în el smoală proaspătă, cea mai neagră şi mai frumoasă, pentru baia dumitale!

-Stai şerpălăule, stai, nu mă împinge, că intru singur în el.

Cu frica-n sân, geambaşul era sigur că acesta este sfârşitul pentru el, şi se gândi să mai tragă un pic de timp, chiar dacă acesta stătea pe loc.

-Ai zis că timpul aici nu trece,mie mi se pare că am îmbătrânit cu un an cât am mers de la poartă până la cazanul ista!

Şarpele păcălit, îl întinereşte pe geambaş cu un an, apoi îl împinge mai cu forţă în cazan.

-Stai, stai şerpălăule!  Mie nu-mi place să mă spăl când e lumină, am crezut că la tine noaptea e neagră, dar tot mai zăresc aşa, nişte umbre!

Şarpele când auzi, mai negru făcu întunericul din locul acela, şi iar îl îndeamna pe om să intre-n cazan.

Se gândi cum să-l mai oprească pe şarpe din năravurile sale, şi mai încearcă o păcăleală.

-Acum că e întuneric adevărat,văd mai bine smoala din cazan, şi nu-mi place că pare rece! Eu am acasă o smoală fierbinte, numai bună de îmbăiat ! Casa mea nu e departe de aici, stau pe faţa Pământului, şi văd şi Raiul, şi Iadul, de acolo. Vino la mine cu toţi şerpişorii tăi, şi-ţi voi arăta cât de iute intru-n smoala mea fierbinte !

  Şarpele ofticat, se lasă iară păcălit de geambaş şi se înduplecă să-l însoţească pe om până pe faţa Pământului.

Dar nici acasă omul nu avu scăpare de şerpălău.

-Haide, adu smoala fierbinte să te vedem cum te speli în ea, că-mi pierd răbdarea, am crezut că eşti mai de ispravă!

-Dar nu o am pe toată acasă, am împărţit-o prin vecini, sub fiecare casă am pus câte un cazan cu smoală la clocotit, nu o ţin aşa la vedere.

  Şi sub casa mea am păstrat un cazan cu smoală bună. Trimite câte un şerpişor la fiecare casă să verifice, şi de n-o fi aşa, singur, singurel mă arunc în cazanul tău.

Zis şi făcut !

   Şarpele a trimis toţi puişorii să vadă dacă geambaşul e om de cuvânt, dar cum intra câte unul mai adânc sub pământul de sub casă, se sufocau de îndată, fiecare casă era sfinţită. Intră şi şerpălăul sub casa geambaşului, unde credea că ţine smoala,şi rămase şi acesta sufocat şi înţepenit.

De atunci, fiecare casă are şarpele ei !

-O, Doamne, mulţumesc că m-ai luminat, credeam că nu mai scap de viclenia şerpilor.

  Îşi dădu seama că şi el greşise când îi lăsase Domnului, armăsarul sălbatic, oare cum s-o fi descurcat cu un asemenea animal?

-Iartă-mă Doamne, că am greşit ! Armăsarul m-a trântit, m-a târât şi tăvălit, mi-a rupt şi vreo trei coaste, nici în târg nu vroia să intru cu dânsul, dar am văzut că pot da peste lighioane mai mari, şarpele vroia să mă omoare!

Şi doar ce se gândi la armăsarul lui, că acesta apăru din cer, în ograda lui

-Sfinte Doamne, dar nu ţi l-am cerut, pesemne că e mai deştept decât toţi şerpii la un loc, că n-am scăpare nici de dânsul!

-Să trăieşti, stăpâne, ce ai învăţat în lipsa mea ?

-Minune dumnezeiască, n-am mai văzut şi auzit cal care să vorbească pe limba mea! Doamne, Tu eşti sau calul meu ?

-Eu am fost tot timpul cu tine, omule, când greşeai, te lăsam să te îndrepţi, când te îndreptai, te purtam pe spinare, când m-ai gonit, am plecat, când m-ai chemat, m-am întors.

Eu sunt Hidran, armăsarul lui Dumnezeu !

MARI  BASTURESCU

Creaţii Literare

Condeiul ucenicului. Tinere talente literare

Hidran, armăsarul lui Dumnezeu!