Solitaritate - Mihai Cotea - Creație literară - Literatura pe tocuri

Solitaritate de Mihai Cotea

Solitaritate – Mihai Cotea

– Ce ți-e și cu iarna asta! Vine când o taie capul. Solitaritate – Mihai Cotea

Mă întorc cu fața spre Tudor. Îl găsesc aranjându-și șevaletul și sondând vopselurile de pe măsuță. La cât de mult a lucrat cu șevaletul ăsta, pe care l-a primit cadou de la ai lui în urmă cu doi ani, din câte mi-a zis, îl știe deja pe de rost. Îl asamblează și cu ochii închiși. La noi în cameră nu prea e spațiu, așa că de câte ori îl lovește inspirația, începe cu șevaletul. Firește, noi nu ne cunoșteam pe atunci. Suntem colegi de cameră abia de un an, dar am început să-l înțeleg destul de bine. Să-i știu reacțiile. Cel mai probabil nici nu m-a auzit, ori o fi înțeles că vorbesc de Iana, poloneza cu care s-a combinat de aproape o lună. Numai ce-a vorbit cu ea la mobil. A rămas că se duc la Cafeneaua artiștilor. Adevărul e că și Iana are obiceiul ăsta să vină când o taie capul, dar n-am zis niciodată nimic. Ce pot să-i spun? E mai bine așa.

El nu știe adevărul meu. Solitaritate – Mihai Cotea

Tudor își aranjează pe șevalet o lucrare începută cu câteva zile-n urmă. Un copac nins, parțial desfrunzit. Mai are doar câteva frunze galbene pe ramuri, și-alea abia se văd de zăpadă. Totul pe un fundal gri închis. Mă întorc cu fața la fereastră. Și cerul meu e de același gri. Acum, fiecare e cu cerul lui, nu insist. Deși Tudor nu e genul de om care să protesteze la vorbăria celor din jur atunci când lucrează, îmi dau seama că nu e tocmai încântat de zgomote în momentul creării. Îl înțeleg bine, da.  

Țin minte că atunci când s-a apucat de tabloul ăsta, mi-a zis că vrea să picteze ceva tragic. Cine i-ar vedea acum tabloul, ar putea zâmbi pe-ascuns, dar el mi-a spus toată povestea tabloului câteva zile-n șir. L-a numit Solitaritate. Știa că de cum găsise titlul, el trebuia să fie. I-a plăcut la nebunie că n-a găsit cuvântul în DEX, dar nu așa i-a venit ideea numelui. Zicea că nu i se pare nimic mai trist decât un om care moare pe interior, care-și dă drumul vieții printre degete. Care nu mai arde. Abia apoi am înțeles de ce a ales să creeze un copac prins de zăpadă prea timpuriu. Mă mai întorc o dată spre el. Lucrează la frunze, firește. De ieri îmi spusese că nu e mulțumit cum i-au ieșit. Îl las. Solitaritate – Mihai Cotea

Solitaritatea, mi-a zis, e un sentiment de auto-închidere. De izolare-n sine, față de lumea de afară. E împărtășania pe care ți-o oferi, ca-ntr-o zi de sărbătoare când aranjezi o masă îmbelșugată, dar din care nu te poți înfrupta până nu bate gongul de încheiere a postului. Sau atunci când stai la masa aia și aștepți niște invitați care nu au să mai vină vreodată. Pentru că asta vrei, de fapt. De asta ai nevoie. Zicea că i se pare un sentiment de prizonierat auto-impus. Te legi de tine. Că el n-ar putea să fie așa, dar a cunoscut asemenea oameni și-l fascinează tema. Îl încurajează spre experiențe noi. Artiștii cer experiențe noi. Arta o cere, îmi spunea.

Solitaritatea aia de care-mi zice mi-a amintit de două tablouri de la mine de-acasă. O căsuță-n natură, pictată vara și iarna. Culmea e că tocmai toată bogăția aia de alb a iernii mi-a dat sentimentul de care zice el, nicidecum delăsătorul calm estival. Eu din toată povestea asta am ajuns la concluzia că solitaritatea e o proprietate a iernii. Îi înțeleg zbaterile lui Tudor și ideea sa de remarcare a izolării individului de individ, dar eu văd puțin altfel tema. Nu i-am spus-o încă.

Dau drumul radioului în surdină, să nu-l deranjez. Aparatul îngână o melodie de blues sub semnul întrebării, How can I love you when you don’t talk to me? Îl opresc. De ce să mă amărăsc mai tare? Mi-ajunge că-i iarnă și rece afară. Solitaritate – Mihai Cotea

Cum Iana întârzie să apară, îmi mai încerc norocul cu ale mele:

– Am avut un vis ciudat azi-noapte. Ți-am mai zis eu de visele mele, dar ăsta mi-a lăsat un sentiment de bucurie cât o zi întreagă. La mine, visele trăiesc cel mult o zi. Efemeride, așa-i? zâmbesc și-l caut cu privirea. Tudor stă în fața planșei. Ceva lipsește, îmi pare c-ar spune din ochi. Numai acum observ că a reușit cumva să creeze un soi de halou alb în jurul copacului. De parcă ar fi un sfânt. Abia aștept să-mi mai povestească despre ce a văzut pictându-l, acum îl las să găsească. Am visat că mergeam pe-o stradă goală, continui eu. Pavajul era umed și-mi părea că e mult prea multă liniște. Nu se auzeau nici măcar păsările. La un moment dat, ce-mi vine mie, am luat-o la stânga, pe o cărăruie îngustă dintre două clădiri și, la capăt, ghici unde ajung. Ajung într-un luminiș ca-n tablourile mele alea două, de-acasă. Un loc animat, plin de oameni. Erai și tu pe acolo. M-ai luat de braț și mi-ai dat de înțeles că vrei să-mi arăți ceva. Abia apoi am realizat că luminișul era, acum, uscat. Își pierdea viața. Se schimbase brusc. Tu m-ai tras într-o direcție știută doar de tine, dar în drum spre ea, nu puteam să nu văd cum toți oamenii din jur priveau într-acolo. Când am ajuns, mi-ai făcut semn ce voiai să-mi arăți, de fapt. Era copacul ăla pe care-l pictezi. Și era singurul cu zăpadă deasupra. Solitaritate – Mihai Cotea

Tudor tace. Mă apropii de el. Tot ce sper e că m-a auzit. S-a îndepărtat de șevalet și-și privește creația de la distanță. Am nevoie de un răspuns.

– Ce zici?

Orice s-ar întâmpla, mergi drept înainte. Teama nu-i decât o iluzie, îl aud bâiguind, cu ochii ficși undeva în zona haloului de pe planșă. Solitaritate – Mihai Cotea

Mihai Cotea

autor: Vremea tornadei (2015); Eu și Mia (2016); Oameni și granițe (2017)

co-traducător: Aventurile lui Lulu (2018)

blog autor: mico89.wordpress.com

Solitaritate – Mihai Cotea

7 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.