Întunericul de afară – Cormac McCarthy – Editura Polirom – recenzie
Întunericul de afară – Cormac McCarthy – Editura Polirom – recenzie
Autor: Cormac McCarthy
Editura Polirom
An apariție – 2026, Iași
Nr. Pagini – 276
Așteptam cu entuziasm să mă reîntâlnesc cu scriitura lui Corman McCarthy și acel moment a venit. “Întunericul de afară”, este, așa cum mă așteptam, un roman apăsător, murdar, aproape sufocant, în care oamenii par abandonați nu doar de societate, ci și de orice urmă de lumină care le-ar putea oferi o șansă la o viață mai bună. E o carte care te tulbură, te face să te simți inconfortabil prin simplul fapt că te va ține captiv într-o lume din care ai vrea să ieși, dar nu prea ai pe unde.
Povestea îi urmărește pe Rinthy și Culla Holme, doi frați care ascund un secret teribil: Rinthy a născut un copil în urma relației incestuoase cu fratele ei. Culla încearcă să scape de nou-născut, abandonându-l în pădure, însă copilul ajunge în mâinile unui coropcar, negustor ambulant, care îl ia cu sine și îl lasă în grija unei doici. Când Rinthy descoperă ce s-a întâmplat, pleacă în căutarea coropcarului, pornind într-o călătorie lungă, în care speranța de a-și găsi copilul pare să fie singurul lucru care o mai ține în picioare. Culla pleacă și el la drum, mânat de propriile motive, și deși traseele celor doi se desfășoară în paralel, e dificil de spus dacă aceștia reușesc să se mai întâlnească vreodată.
“El s-a sculat și s-a dus la ușă, zăbovind o vreme în lumina lungă, tetragonală a înserării, cu cotul sprijinit de toc și capul culcat pe antebraț. A deschis mâna și s-a uitat la ea. Sângele uscat dintre cutele palmei s-a risipit ca pulbere fină. După un timp, a intrat în casă și a turnat apă în ligheanul de tablă și a început să se spele pe mâini și pe brațe, încet și meticulos. Când a trecut pe lângă pat, ștergându-se pe față cu prosopul, ea dormea. Dormea și copilul, cu fața lui de bătrân, roșie și zbârcită, cu degețelele încleștate. L-a luat în brațe, înfășurându-l mai bine în prosop, apoi s-a mai uitat o dată la femeie, s-a dus la ușă și a ieșit.”
Ce m-a impresionat cel mai mult la romanul acesta a fost atmosfera. McCarthy construiește o lume în care sărăcia, mizeria și degradarea nu sunt simple elemente de decor, ci fac parte din existența personajelor până în măduva oaselor. Totul pare murdar, bolnav și lipsit de perspectivă. Oamenii trăiesc în condiții mizere, se luptă cu foamea, cu frigul și cu propriile limitări, iar întâlnirile de pe drum nu le aduc personajelor principale neapărat ajutor sau alinare. Dimpotrivă, uneori par să-i împingă și mai mult spre un rău din care nu mai au cum să iasă.
Există în această lume o senzație permanentă de amenințare, ca și cum ceva rău ar pluti în aer chiar și atunci când nu se întâmplă nimic spectaculos. Romanul are o atmosferă aproape gotică, redată prin peisajele dezolante, izolarea personajelor și impresia că răul este prezent pretutindeni.
Copilul născut din incest ajunge să fie perceput printr-o aură stranie, iar unele întâmplări lasă impresia că asupra lui planează ceva supranatural. Nu avem parte de explicații clare și nici nu cred că acesta este scopul autorului. Mai degrabă, elementele misterioase amplifică neliniștea și lasă loc interpretărilor, astfel încât devine dificil de diferențiat o manifestare a răului de superstițiile unor oameni care trăiesc la limita supraviețuirii. Tocmai această incertitudine face povestea și mai tulburătoare.
Nici Rinthy, nici Culla nu sunt personaje pe care să le poți încadra ușor în categorii morale simple. Fapta lor poate fi condamnabilă dacă nu am ține cont de contextul în care se desfășoară acțiunea. Autorul nu construiește o poveste despre personaje bune și rele, ci despre oameni profund afectați de mediul în care trăiesc, de lipsurile lor și de propriile slăbiciuni. Asta nu le scuză alegerile, dar le face mai greu de redus la o trăsătură singulară.
În Rinthy am văzut o formă de încăpățânare aproape instinctivă, o mamă care continuă să caute chiar și atunci când nu are motive concrete să creadă că își va găsi copilul. Drumul ei este absurd de lung și de greu, însă ea nu pare să aibă altă opțiune. Culla, în schimb, pare să fugă nu doar de consecințele propriilor fapte, ci și de el însuși. Cei doi merg prin aceeași lume ostilă, dar sunt împinși de resorturi diferite, iar faptul că nu se mai întâlnesc niciodată adaugă poveștii o senzație dureroasă de separare definitivă.
“Trecuse de amiază când a ajuns în oraș. Cămașa îi mirosea iar a acru și sudoarea îi înnegrea crustele albe de sare de pe mâneci și de pe manșetele pantalonilor, care erau atât de zdrențuiți, încât păreau sfâșiați, scurtați de niște câini de pază. Un praf alb i se adunase pe genunchii uzi, de parc-ar fi îngenuncheat în făină, și avea fața și părul albe de praf, în afară de ochii care păreau fumurii. A intrat în piața lovită de zăduf și a privit în jur, clipind. Oamenii treceau de la o umbră la alta pe sub copertinele prăvăliilor, călcând cu pași de plumb pe pământul scăldat în soarele amiezii, umblând pe sub căldura orbitoare ca niște trudnici dintr-un vis, buimaci și fără țintă. Primul om pe care l-a întâlnit și care nu era prins în acest tablou apatic a fost un căruțaș care potrivea o roată. I-a dat binețe peste spinarea aplecată.”
Stilul lui McCarthy mi s-a părut, la început, dificil de urmărit. Autorul nu folosește linii de dialog în forma cu care suntem obișnuiți, iar replicile, descrierile și gândurile personajelor se amestecă într-un flux ce poate părea haotic. Uneori trebuie să te oprești și să recitești pentru a înțelege cine vorbește sau ce se întâmplă, dar pe măsură ce te obișnuiești cu această scriitură, începi să-i înțelegi rostul. Lipsa delimitărilor clare te ține într-o stare de nesiguranță, te obligă să fii atent și te împiedică să te desprinzi cu ușurință de poveste. Forma ajunge să susțină atmosfera: la fel ca personajele, cititorul pare prins într-un drum dezordonat, din care nu găsește imediat ieșirea.
Finalul nu oferă liniștea unei rezolvări și nici răspunsurile de care ai putea avea nevoie după o asemenea lectură. Rinthy și Culla rămân pe trasee separate, iar destinul copilului și semnificația elementelor stranii nu se lasă închise într-o explicație simplă. Am terminat cartea cu o senzație de apăsare și neliniște, ca și cum povestea ar fi continuat undeva, în afara paginilor, fără ca eu să pot afla ce s-a întâmplat cu adevărat.
“În copacul lui funerar, coropcarul stârnea uimirea păsărilor. Vulturii care veneau ziua ca niște animale de companie nerușinate să scormonească cu ciocurile lor coroiate printre nasturii și buzunarele lui l-au despuiat curând de zdrențe și de carne. Sub copac a crescut mătrăgună neagră, așa cum crește întotdeauna acolo unde cade sămânța unui spânzurat, iar în primăvară o creangă nouă i-a străpuns pieptul și a înflorit într-o butonieră veșnic verde sub rânjetul lui galben. Rarele zăpezi ale iernii i s-au așezat pe țeasta uscată, printre șuvițele de păr rămase, și niciun vânător care a trecut pe-acolo nu l-a descoperit întâmplător, cum stătea căzut pe gânduri între membrele golașe, până când vântul și-a făcut mendrele cu oasele coropcarului și anotimpurile le-au desfăcut unul câte unul, azvârlindu-le pe pământ, și numai pieptul lui albit și ros de vreme a rămas atârnat în acel copac singuratic, ca o colivie de oase.”
“Întunericul de afară” nu este o lectură confortabilă și nici una pe care aș recomanda-o cuiva care caută o poveste limpede, cu personaje ușor de înțeles și un final care să așeze lucrurile la locul lor. Este un roman dur, întunecat și neliniștitor, care te pune în fața unei umanități degradate, iar după ce îl termini, întunericul din titlu nu mai pare să descrie doar lumea în care se mișcă personajele, ci și starea în care te transpune cartea.
Cartea este disponibilă pentru comandă pe libris.ro
