Mama… eu stiu sa citesc…
Mamă… eu știu să citesc…
Am avut o copilărie fericită. Poate că ne lipseau multe din punct de vedere material, dar noi nu realizam asta. Era bine și eram fericiți. Eram în plină perioadă comunistă, părinții erau ocupați cu serviciul, erau simpli muncitori și purtau grija celor materiale… pentru ca noi să avem ce ei nu au avut: un ghiozdan nou, un abecedar și un acoperiș decent deasupra capului. Pentru că erau oameni simpli și modești, alor mei nu le trecea prin cap că vreunuia dintre noi ar putea să-i placă cartea… își doreau să devenim oameni, cu o slujbă stabilă, cu o familie.
Nu știu cum am reușit să învăț să citesc, știu doar că citeam deja la șase ani și ai mei habar nu aveau de asta. Într-o seară, când mama, deși obosită după o zi de muncă, făcea gogoși în bucătăria noastră, construită de tata din PFL, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus mamei:
-Mamă… eu știu să citesc…
Mama și-a șters fruntea cu mâneca și și-a văzut de gogoși mai departe.
-Vrei cu zahăr? m-a întrebat.
Am luat două gogoși și am ieșit afară. De după gardul nostru, câțiva copii din vecini miroseau fascinați aroma ce venea de la noi din curte.
-Ce-a făcut maică-ta? Gogoși? Îmi dai și mie?
Am băgat gogoșile printr-o gaură din gard, i-am privit o vreme cum înfulecau și am plecat din nou la mama.
Eram un copil care tăcea. Tăceam mult, dar atunci am simțit nevoia să sparg tăcerea. Am luat cartea surorii mele și, în timp ce mama punea zahăr peste gogoși, am început să citesc „Capra cu trei iezi”.
Mama s-a oprit din treabă și m-a privit lung.
La scurt timp după aceea, tata a primit un televizor alb negru de la cineva, iar atunci când era câte un film, eu eram cea care citea traducerea de pe ecran.
Într-o seară, l-am auzit pe tata cum glumea cu un prieten de-al său, spunându-i:
-Cea mică deja citește… și cărți, și la televizor… la cât de inteligent sunt eu, e imposibil să fie a mea.
Pentru că nu erau suficienți bani pentru a cumpăra cărți, tata l-a rugat pe un prieten care lucra la maculatură și îmi aducea de acolo cărți vechi. Citeam orice. Citind, eram oricine voiam eu să fiu, mă aflam oriunde voiam eu. Era fascinant.
Când am ajuns la școală, învățătoarea a plâns când ceilalți copii au făcut desene pe hârtie, iar eu i-am scris o scrisoare de bun venit.
În vacanțele de vară, stăteam la bunici. Bunica știa și ea despre pasiunea mea, așa că îmi făcea rost (de la învățătoarea din sat) de Creangă, Eminescu, Sadoveanu… și citeam, iar când deschideam o carte, plecam cu totul în lumea aceea.
Cu timpul, am reușit să contaminez oamenii pe care-i întâlneam cu această pasiune pentru citit. E adevărat, îmi lipseau banii pentru a cumpăra cărți, iar când mergeam la librărie, aș fi stat acolo zile în șir mirosind cărțile.
Eram copil și visam să am o casă unde să fie liniște și multe cărți.
În liceu am reușit (după ce am făcut niște traduceri din engleză în română unei doamne învățătoare) să-mi cumpăr un dicționar de la Teora, un dicționar foarte mare și scump, pe care îl am și acum. E o carte pentru care am muncit mult și mi-e tare dragă.
Tot în liceu, devenisem fascinată de literatura universală. Îl adoram pe Eminescu, Blaga și pe Bacovia, dar citeam Poe sau Lamartine… și eram mereu cu capul în nori, lucru pe care, de altfel l-a observat și diriginta mea.
La facultate am descoperit cărțile de comunicare, lumea simbolurilor… altă bibliotecă, alte cărți… alte lumi care mă uluiau.
Când l-am întâlnit pe soțul meu… citeam o carte. „Ne-om întâlni în cer” de Pavel Coruț. Ajunsesem la un fragment plin de emoție și aveam nevoie să plâng, dar mi-era imposibil, pentru că „musafirul” avea de montat niște boxe, de făcut cu ele niște probe. Nu știam de ce mă privea ca pe o ființă stranie. „De ce li se pare unora atât de ciudat să vadă pe altcineva citind?” mă întrebam… dar mai târziu mi-a mărturisit că nu faptul că citeam i s-a părut bizar, ci moațele pe care mi le uitasem în păr.
Anii au trecut, oamenii și-au dat seama că nu are rost să-mi comunice lucruri importante atunci când citesc… pentru că sunt sub influența cărții, deci nu sunt acasă.
Când eram însărcinată, am citit toate cărțile de la Biblioteca Județeană, referitoare la sarcină. Oamenii au crezut că, după ce va veni copilul, mă voi vindeca… și poate că și eu am avut momente când am crezut că nu voi mai avea timp să citesc.
Nu a fost așa nici pe departe. După ce a sosit copilul, lumea a devenit, într-adevăr, altfel. Un singur lucru a rămas la fel… pasiunea pentru citit, pentru evadat în alte lumi.
Acum am – așa cum am visat atunci când eram copil – o casă unde domnește liniștea și sunt multe cărți…
Mai mult decât atât, recent am devenit librar…
Ce frumos! Chiar e foarte emotionanta aceasta poveste. Uneori visurile din copilarie chiar devin realitate.
Mulțumesc mult! Sper ca visele tuturor să se împlinească!
hahaha,cu moatele in par,frumoasa intalnire!
foarte emotionata acest articol locco_smiley_37
Da, asta chiar ne vom aminti întotdeauna… cum arătam atunci, cu zeci de moațe și pe punctul de a izbucni în plâns din cauza a ceea ce citeam.
Mulțumesc, Nicol, din tot sufletul!
O poveste superba si emotionanta care ma face sa imi doresc … pentru a nu stiu cata oara … sa pot intoarce timpul inapoi.
Și eu recunosc că am fost răscolită amintindu-mi acea perioadă…
articolul,povestea e ca si autoarea,sincer si sensibil.felicitari rodica ca ti-ai implinit visele!sa fie tot asa si de-acum-ncolo! locco_smiley_10 locco_smiley_10 locco_smiley_10
Mulțumesc din suflet, Arci. E o poveste pe care n-am crezut că o voi împărtăși vreodată cuiva și mă bucur că aici, între prieteni de suflet, am avut curajul să fac asta.
Wow Rodica 🙂 . Frumoasa povestea ta. Si emotionanta 🙂 . Important este sa facem ce simtim, sa perseveram in sensul bun. Sa nu uitam de sufletul nostru 🙂 .
Bravo 🙂 locco_smiley_10
Mulțumesc, Mirela! Așa e… de suflet nu trebuie să uităm!
O poveste frumoasa si sensibila ! Un suflet cald si un visator autentic ! Ma bucur sa te cunosc ! 🙂
Și eu mă bucur să te cunosc, Iliuța! Ești un om cu un suflet minunat!
Superb. Piele de gaina…
Mulțumesc, Daniela! Mă bucur că am împărtășit această poveste cu voi!
O persoana sensibila. Frumoasa povestea ta!!!! locco_smiley_10 locco_smiley_10 locco_smiley_10 locco_smiley_10 locco_smiley_10 locco_smiley_10
Mulțumesc, Vero! Te îmbrățișez cu mare drag!
Foarte frumos textul! mai vrem!
Mulțumesc, Iasmy! Voi mai scrie cu drag!
Ce poveste frumoasa! Cum de am ratat-o? Si eu am fost precoce la citit :)). Citeam cuvintele de pe anunturi si in clasa 1, am luat 10 datorita acestei abilitati: colegii mei inca nu stiau sa citeasca, asa ca profa n-a suspectat nimic cand spuneam poezia cu ochii in carte :)). Nu o memorasem, pur si simplu o citeam :))