Sacii de gunoi

Sacii de gunoi

Zilele trecute, v-am povestit câte ceva despre vecina mea, cea cu pastilele… Ioana. Pentru a pecetlui relația de prietenie care pe care a inițiat-o, Ioana a venit la mine – într-o dimineață când omul poate are alte perspective – și mi-a spus, cu tonul ei mereu grav, că voia să mă roage ceva. Tot ce venea de la ea era grav… așa că… mi-am adus aminte de un moment al vieții mele când ajunsesem la concluzia că nu e bine să mă pripesc în a judeca oamenii… și am zis OK.

Înainte să treacă la subiect, m-a pus să-i promit că n-o să-i suflu nici o vorbă lui Nea Nelu, care, dacă afla ce avea tanti Ioana în minte, avea s-o omoare. La figurat, desigur, dar pentru ea era la fel de dureros. Acestea fiind zise, nu trebuia să spun nimic nimănui… nici soțului meu. La cât de serioasă era problema, îmi treceau prin minte tot felul de lucruri: poate tanti Ioana a găsit un portofel fermecat, plin cu euroi, poate a câștigat la loto… sau poate are un amant.

-Mergem undeva! a concluzionat ea, la fel de hotărâtă precum era și dirigintele meu din clasa a VI-a când ne anunța că mergem la meeting pentru a striga lozinci pentru partidul iubit.

N-a vrut să-mi spună unde, a zis că plătește ea totul, eu numai să vin… să nu fie singură.

-No… dacă e un stripper, m-am scos! am gândit eu, păcătuind cu gândul în plin post… dar nu era.

Am ajuns într-o suburbie a orașului, cunoscută pentru intensa activitate infracțională. Am luat-o printre străduțele înguste, cu casele care erau prea aproape de stradă. După ce și-a făcut cruce și a respirat o dată prelung, tanti Ioana a bătut la ușa unei case fără gard, fără curte, cam dărăpănată.

-Intră, s-a auzit o voce care spunea despre posesoarea ei că fuma două-trei pachete de țigări pe zi.

O doamnă cu multiple fuste, colorate astfel încât să nu mai știi ordinea culorilor în curcubeu, destul de plinuță pentru a nu se putea ridica de pe canapeaua acoperită cu o carpetă „Răpirea din Serai”, fuma și îndrepta fumul spre un pachet de cărți lucioase.

-Ai adus? a întrebat, fără să-și ridice ochii de la cărți.

-Cum să nu? a răspuns cu emoție, tanti Ioana și a început să scotocească în poșetă. A scos niște bani și i-a dat.

-Nu-s pentru mine, că dacă era după mine, mie nu-mi trebuie nimic… da’ la tarotu’ ăsta trebuie un ban mare, altfel nu iese… adică iese, da nu iese bine.

– Ia loc, mi-a porncit piranda. Nu pe ăla, că are un picior rupt, ia-l pe ăla de după ușă.

După ușă, un maidanez crescut excesiv, rânjea colții amenințători.

-Nu te teme, că nu face nimic… așa e el, latră… nu știu de ce…

Dacă nu miaună, am gândit eu, atunci e cea mai normală ființă din această încăpere.

-E grele… zise piranda vădit îngrijorată de ceea ce se arăta în cărți. Ești plină de dușmani care te dușmănesc! Nu-ș dacă pot să fac ceva… atâta ură ca la tine… uite ce vine spre tine… uite, ca să nu spui că enventez eu…

Piranda îi flutura cărțile pe sub nas lui tanti Ioana care devenea din ce în ce mai înspăimântată.

-Te vrea decedată, vezi? concluzionă piranda trântind cărțile pe masă și ștergându-și apoi transpirația de pe frunte, ca după un efort uriaș ce făcuse.

-Și cum… nu poți să faci nimic? întrebă tanti Ioana cu fața încremenită de spaimă.

-Ai un ban mare? Ți-aduc icoana făcetoare de menuni. O pupi, te rogi aecea… nu pot să ți-o dau acasă, e de pe muntele sfânt.

Se ridică greoi și scoase dintr-un sertar o icoană pe care se vedeau chiar și de la distanță, ștampilele buzelor celor care-au pupat-o înaintea ei.

-Pune banul și pupă!

Tanti Ioana se conformă.

-Vino mâine, cu 200 de lei și vedem dacă te pot salva… dacă nu, să-ți fie țărâna ușoară!

Ieșim din casa mirosind a ferestre nedeschise de secole.

Tanti Ioana începe să meargă repede, de parcă ar fi fost singură.

-Tanti… dar ce aveți, ce probleme aveți? o întreb eu confuză de vizita colorată pe care tocmai o încheiasem.

-Cineva îmi face vrăji. Vrea să mă omoare, mi-a spus ea oprindu-se și ațintindu-mă cu ochii speriați.

-Cine? De unde știți?

-Ieri dimineață, în fața ușii, am găsit două frunze de floare… nu știu de unde, cine, dar am simțit că cineva le-a pus acolo, cineva care vrea să mă omoare… mi-a făcut vrăji.

Tanti Ioana plânge de se scutură rochia pe ea. Mă pune să îi promit că nu spun la nimeni. Promit.

Seara, acasă… nu scot o vorbuliță, dar nu pot să nu mă gândesc la tanti Ioana și la obsesia ei.

-Ce-ai mai făcut azi, mă întrebă soțul meu, iar răspunsul veni aproape automat.

-Nimic, tu?

-Am uitat să-ți spun… să nu mai cumperi saci de gunoi din aia albaștri! Sunt prea fragili. Ieri dimineață, când mi-ai dat să duc gunoiul, s-a rupt și au căzut niște frunze de la flori.

Avea dreptate, curățasem florile și am pus frunzele în sacul de gunoi. No, bine că știu… de acum o să cumpăr negri, că-s mai rezistenți.

-Frunze de flori ai zis????

Tanti Ioana stă în balcon. Ascultă liniștită ceea ce i-am mărturisit despre saci.

-Nu se mai fac lucruri de calitate, cum se făceau pe vremea lui Ceaușescu, concluzionează ea cu un oftat.

Autor: Rodica Puşcaşu