Niște animale – George Bonea – recenzie

Titlu: Niște animale

Autor: George Bonea

Editura Litera

Nr. pagini: 126

  Pe George Bonea l-am întâlnit prima dată prin intermediul podcastului Demotivațional de pe Youtube, ocazie cu care am regăsit un individ inteligent, sarcastic și care a identificat o cale ingenioasă de a transforma anxietatea socială într-un mod de comunicare. 

  M-am amuzat mereu stilul său acid cu care tratează probleme de actualitate atât din sfera politico-socială, cât și cotidiană, de dezvoltare personală, motiv pentru care eram curioasă să lecturez noua sa carte – Niște animale.

  Descrierea de pe copertă ne oferă o idee foarte clară despre subiectul cărții, dar acest lucru nu alterează câtuși de puțin dorința de a o parcurge, mai ales când realizezi că sunt foarte mari șansele de a te identifica cu situațiile sau personajele pe care urmează să le întâlnești.

  Copilăria anilor 90, în spatele blocurilor de beton prezintă o lume pe cât de reală, pe atât de dură și vulgară. O lume plină de copii scăpați de sub control, care stabilesc reguli de supraviețuire și le schimbă în funcție de nevoile pe care le au, obligând pe cei mai puțin curajoși sau dispuși să lupte pentru supremație, să devină victimele abuzului fizic și emoțional. 

 „Parcă toți cei adunați în arșiţă, când nu se uita nimeni dimineața ori cu o seară înainte să vadă câte grade or să fie în termometre și să-şi pună problema celor doi litri de apă și a capului acoperit, toţi ăia ne-am născut din părinţi care s-au rugat la toți sfinții să nu aibă fete. Singurele care stăteau ascunse după perdele trase, tăcute, cuminţi, studioase, care  nu ieșeau niciodată să stea cu noi, golanii, derbedeii, neica nimeni, cum ne ziceau părinţii lor. Oricum, nu le ducea nimeni lipsa, erau cu cel puțin zece ani mai mici decât orice fantezie din mintea lui George, erau neinteresante, necoapte, plicticoase, nu știau fotbal, nu alergau cum trebuie, se încurcau în rochiţe și de cele câteva ori când au ieșit, au țopăit pe lângă un elastic până le-a rupt Adiţă jucăria și s-au cărat în case. Una singură ne dădea târcoale căutând prietenie – Mihaela, țiganca, dar nu-i spuneam Tiganca pentru că era fată și nimănui nu îi vine vreodată să spună „Tigancă” unei femei așa cum îţi vine să spui ,,Ţiganu'” unui bărbat. E poate și ăsta un semn de delicatețe, cine știe, chiar dacă unei femei îi vine s-o jigneşti spunând că e tigancă, dar parcă pe unul nu poţi să-l lezezi cu apelativul ţigan, probabil pentru bărbat are o caracteristică de putere, dar la femei e slăbiciune.”

  Personaje precum Adiță sau Bulgaru, al căror focus este acela de a teroriza pe ceilalți, de a umili, denigra, lovi, brutaliza copiii cărora le este frică de o confruntare fizică cu urmări grave, de a testa limitele celor din cartier, știind că fiecare copil este nevoit să treacă prin aceste abuzuri deoarece nu va putea sta închis în casă pe o perioadă nedefinită, iar teritoriul comun, poate deveni oricând un câmp de război. 

  Avem și personaje precum Alex Mare, care îndrăznește în câteva rânduri să provoace sistemul creat de Adiță, tentative care nu se finalizează mereu cu bine. 

  Ceea ce indirect ne este transmis în această lume desprinsă din Împăratul muștelor este tocmai modalitatea în care, sub influența educației și tratamentelor pline de frustrare, indiferență, abuz și uneori ură fățișă experimentate de copii în sânul familiei, se pun bazele comportamentelor delincvente de la locul de joacă. 

  Cartea, deși pare o evocare a unei perioade sumbre din copilăria post-decembristă, este o imagine concretă și fidelă a unei societăți care s-a trezit cu mai multă libertate decât putea duce, într-o etapă în care familia tradițională era închegată doar prin abuzuri și manipulări și educația precară își spune cuvântul. Romanul evocativ nu vine cu o morală, nu intenționeză să cerșească atenție sau justificare, ci doar evocă o realitate în care fiecare dintre noi am trăit, scăpați fiind de sub ochiul vigilent al unor părinți bucuroși că nu sunt nevoiți să ne poarte de grijă sau să ne educe corespunzător. 

  Duritatea și vulgaritatea cu care se desfășoară sub ochii noștrii povestea copiilor de la blocurile V5, V6, V7… sunt reprezentative pentru perioada unei copilării la început de anii 90, în ciuda faptului că poate părea deplasată și extrem de violentă pentru cei născuți și crescuți mai târziu, cu rude dornice să le acorde atenție și îndrumare. 

„La miuță nu se putea concentra niciodată. Era  mereu preocupat să apere mașina familiei de mingi  Știa că fiecare lovitură în capota subţire însemna o  palmă de la tac-su, iar cum ai lui nu aveau geamuri  care să bată în spatele blocului unde ne jucam, tac-su stătea ore întregi pe palierul blocului, sprijinit cu coatele pe pervaz, uitându-se la noi cum ne jucam în jurul  mașinii lui, fumând liniștit și așteptând inevitabilul.  Dar nu spunea niciodată nimic, se uita de deasupra  la noi, iar când o minge se izbea de capotă, uși, plafon sau geamuri, îi auzeam țipătul scurt și poate prea  ascuțit pentru un bărbat de vârsta lui.  -ALEX!  Ăla era momentul în care Alex Mic băga capul în piept și fugea în casă, de unde se întorcea întotdeauna  cu perciunii roșii, ochii umezi, o roșeață în obraji și o  stare de nervozitate de parcă luase bătaie. Ori nu se mai întorcea deloc în ziua aia.”

  O carte revigorantă pe care o recomand celor mai puțin sensibili și deschiși la minte, sigur veți regăsi situații despre care ați mai auzit sau le-ați experimentat cu 25-30 de ani în urmă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti

Recenzii cărți