Primii pași de Dorin David–Editura Eikon-recenzie

     Primii pași, de Dorin David–Editura Eikon-recenzie

  Luptă! Iubește! Plângi! Speră!

Editura : Eikon
Anul apariției: 2017
Număr pagini: 274

 Acesta nu este un volum. Acesta este un uragan.  

 Imaginați-vă că vă aflați pe o pajiște, admirând florile de câmp și bucurându-vă de natură. Deodată cerul se întunecă și începe furtuna. Dar nu orice fel de furtună, ci una violentă, cu rafale de vânt care vă scutură și vă lovesc în față cu bucăți de realitate. Vă mai lasă din cînd în cînd, atît cît să vă puteți trage sufletul. Nu aveți unde să vă adăpostiți, nu există ieșire. Trebuie să înaintați, v-o doriți! Zăriți o lumină. Plini de speranță alergați spre ea. Totul se liniștește și iubirea, în toate poveștile ei, își face apariția. E bine, e cald, ați vrea să stați aici mereu. Însă realizați că nu e de fapt altceva decât ochiul furtunii, unde și oceanul se calmează. Greul abia acum începe, pentru că partea cealaltă este și mai necruțătoare. Însă speranța apare pagină cu pagină. Plângeți – poate, oricum, așteptați cu nerăbdare să terminați cartea. Pentru că doar atunci vă recapatati liniștea…

  Speranța nu moare ultima, speranța nu moare niciodată!  – autorul

 Atunci când am primit cartea din partea autorului (îi mulțumesc din suflet pentru minunata surpriză), coperta nu-mi spunea nimic despre ce s-ar putea ascunde între filele cărții. Cât despre cele scrise pe coperta a patra, trebuie să recunosc că acele rânduri mi-au dat o stare de bine și m-au făcut să cred că povestea va avea un final fericit. E drept că dorința mi s-a îndeplinit, dar când mă gândesc prin câte necazuri/ chinuri au trecut personajele …

  Și de această dată, curiozitatea nu mi-a dat pace până nu am aflat de pe internet mai multe amănunte despre carte. Într-un final, am dat peste un articol interesant, în care se vorbea de lansarea romanului, la Librăria St.O. Iosif, Brașov. Atât de frumos și-a prezentat autorul cartea, încât trebuie să vă arăt și vouă acel mesaj/ text:

„Am în minte o imagine de pe site-ul NASA, o fotografie făcută de Voyager 1 în 1990, când se afla la o distanță de peste șase miliarde de kilometri de Pământ. Planeta noastră este cât un fir de praf. La scară cosmică viața fiecăruia dintre noi nu durează mai mult de un clipit de ochi al Universului. Și totuși, e singura pe care o avem, viața aceasta așa insignifiantă este singura pe care o avem, și în ea ne punem toate pasiunile, toate speranțele, toate luptele, toate iubirile. Luăm decizii și acționăm în funcție de acestea. Începând de la deciziile simple, cum ar fi la ce facultate să merg, trecând prin cele cu implicații complexe, cum este decizia lui Azade de a refuza cariera de medic în Statele Unite și în Elveția, pentru a merge să lucreze în tabăra de refugiați. În fine, sunt deciziile care țin de esențe, spre exemplu: să fac binele sau să fac răul. În ultimă instanță, romanul acesta este despre natura umană. Cum ar putea fi altfel?
Mă bucur că v-a plăcut că am păstrat decența și măsura. Asta a fost și ideea: să scriu despre lucruri care nu se pot spune, nu se pot scrie, și totuși să le fac „citibile” și să nu-ți vină să arunci cartea, ci să vrei să mergi mai departe, să te incite în același timp”.  (Sursa fragment)

     Am zâmbit când am citit dedicația pe care mi-a făcut-o autorul, dar nicio clipă nu m-am gândit ce impact va avea asupra mea acea mare “felie de realitate”. Nu aveam cum să nu fiu impresionată de temele abordate sau evenimentele relatate în roman: sistemul sanitar și sistemul de învățământ, corupția și birocrația din România, conflictele din Orient, taberele de refugiați, prăpădul pe care îl fac grupările jihadiste în întreaga lume, tragicele evenimentele petrecute în clubul Colectiv, atacul armat comis în clubul Pulse (SUA), în data de 12 iunie 2016.

 “Primii pași ” este genul de carte al cărui subiect nu poate lăsa indiferent nicio persoană cu suflet. În plus, are toate elementele unui roman de succes: povești de dragoste, mult suspans, acțiune alertă. Trăirile emoționale ale personajelor sunt atât de intense, încât simți mai mereu că ai un nod în gât.

 Fiind o romantică incurabilă, am apreciat în mod deosebit faptul că au fost introduse și câteva povești de dragoste. Dacă la început am crezut că autorul va trece superficial peste ele, mai târziu mi-am dat seama că tocmai dragostea a avut un rol esențial în intriga cărți.

 Povestea este spusă atât din perspectiva personajelor principale (Azade, Amanda, Ana, Maria), cât și secundare (Bryan, Ioan, Ahad). Având în vedere că acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe  planuri, subcapitolele alternând între prezent și trecut, am avut posibilitatea să asist la toate momentele – vesele, triste sau dureroase – prin care au trecut cele patru protagoniste: anii de liceu; primii fiori ai dragostei; primele experiențe amoroase (descrise într-un mod finuț și inocent, și totuși, cu o atât de mare încărcătură erotică); trista copilărie a Amandei; temerile Mariei în legătură cu orientarea sa sexuală; căsnicia cuplului Amanda- Ioan; prietenia dintre Azade și Bryan, excursia lor la New York și minunata lor noapte de dragoste; chinurile, teroarea  tinerei Azade pe timpul cât a fost prizoniera extremiștilor jihadiști.

  Citind cartea “Primii pași”, am trăit cu impresia că, pe de-o parte, trag cu ochiul la cele mai importante  evenimentele din viața celor patru femei, iar pe de altă parte, că mă plimb alături de ele prin toate colțurile lumii – de la Brașov, Transfăgărășan, Lacul Bâlea, am ajuns atât la Zurich, New York și Boston, cât și în oraș Duhok, Iraqi Kurdistan, oraș măcinat de conflictele cu rebelii jihadiști.  

 Având în vedere că în carte au loc o serie întreagă de evenimente, atât în prezent cât și în trecut, dar și în atâtea locuri de pe Glob, nu pot să vă spun prea multe lucruri, ci doar să vă prezint personajele, legăturile dintre ele și ceea ce i s-a întâmplat celui mai interesant personaj(din punctul meu de vedere) : Azade.

   Ana și Azade sunt cele mai bune prietene și se cunosc încă de pe vremea când studiau medicina în Zurich. În prezent, Ana este neurochirurg și șefă de secție la spitalul din St. Moritz. Ca origine, ea este din Brașov, iar în perioada adolescenței a cunoscut-o pe Amanda. Încă din primul moment s-a atașat de această fată care a avut neșansa să provină dintr-o familie cu mari probleme. Tatăl Amandei era alcoolic, iar mama ei prefera să aibă amanți în loc să petreacă mai mult timp cu el. Așa că părinții fetei se certau ori de câte ori se întâlneau. Până la urmă, mama s-a despărțit de bărbat și s-a mutat împreună cu fiica ei în Brașov și astfel a reușit Amanda să o întâlnească pe Ana. Tot atunci îl va cunoaște și pe Ioan, primul ei iubit, cu care de altfel se va căsători într-o bună zi.  

 Anii au trecut, dar prietenia celor două tinere a continuat, în ciuda faptului că le despărțeau o distanță destul de mare. În prezent, Amanda a renunțat la jobul bine plătit dintr-o companie multinațională care avea o sucursală și la Brașov, pentru a se lansa pe cont propriu în traduceri, iar  aici se va împrietenii cu noua ei colegă – Maria.

 La rândul ei, Maria a avut o copilărie fericită, până a realizat că e altfel decât celelalte fete de vârsta ei. Într-o țară în care homosexualii sunt stigmatizați, ea a fost nevoită să-și ascundă orientarea sexuală și abia peste mai mulți ani va avea curajul să-i spună bunei sale prietene că de fapt îi plac femeile.  

 Cât despre Azade, povestea ei este mult mai interesantă. După ce și-a încheiat rezidențiatul în Elveția, tânăra a preferat ca în loc să profeseze medicina la un spital universitar din Zurich, să revină în localitate natală – Duhok din Irak, sau mai exact, din Iraqi Kurdistan, în dorința de a-i ajuta pe localnici.  

“Acum gândurile ei se îndreptau mai ales asupra poporului ei aflat în suferință, asupra compatriotilor săi care luptau la granițele țării greu încercată de războaie, pentru a o proteja în fața grupurilor extremiste Salafi-jihadiste. Nimic nu o putea împiedica să ajute.”

 Astfel a avut loc prima întâlnire a lui Azade cu ororile războiului, în tabăra de refugiați din apropierea orașului ei natal, Duhok.

“Realitatea, impasibilă și brutală, a lovit-o direct, în minte și suflet. La început a plâns în surdină, cât a putut pe ascunse, timp de minute întregi. Cât vedeai cu ochii se întindeau înghesuite corturile care adăposteau sute, poate mii de oameni, de la copii mici care încă nu au început să meargă, la bătrâni care abia se puteau mișca, sute de familii nevoite să-și părăsească casele din cauza urgiei războiului, a violențelor și a terorii, imagini care au umplut-o pe Azade de o amărăciune vecină cu deznădejdea.”  

 Când, într-o seară rece din septembrie, trei refugiate au ajuns în tabără, spunând că grupul lor a fost atacat pe drum, și că au mai rămas răniți în urmă, Azade  a fost prima care s-a oferit voluntară să meargă acolo. Două asistente, împreună cu trei soldați, i s-au alăturat. Scena pe care au găsit-o acolo, era greu de imaginat. Mulți erau morți și doar șase femei mai erau în viață, toate rănite, iar două dintre ele, erau la limită dintre viață și moarte. După ce le-au stabilizat, erau gata să pornească spre tabără, când de niciunde gloanțele au început să șuiere. Cei trei soldați au căzut secerați și în câteva clipe, femeile au fost înconjurate de patru bărbați cu măști pe gură, care ulterior le-au dus în tabăra extremiștilor jihadisti. Iar în acest loc al terorii, au fost abuzate fizic și sexual.

 Îmi vine foarte greu să vorbesc de  perioada  în care Azade și celelalte femei au fost ținute ostatice de acele scursuri. Scuzați-mi exprimarea, dar  sunt extrem de înfuriată când mă gândesc că, din păcate, aceste lucruri nu se întâmplă doar în cărți, ci reprezintă realitatea. Ca o lașă, îmi vine să îmi spun “nu te mai gândi …”, și  totuși, gândul îmi este numai și numai la asta.

 Nu e de mirare că Azade este personajul meu preferat. M-a impresionat profund încăpățânarea și curajul ei, iar faptul că i s-a împotrivit în permanență liderului grupului extremist, m-a făcut să mă simt mândră de ea, dar și speriată. Cu cât se împotrivea mai mult, cu atât erau chinuite ea și celelalte femei. Da, Ahad le pedepsea pe celelalte pentru “ greșelile ” ei.

“ – Ai milă, te rog! plânse cu o voce sfârșită și sfâșietoare Azade. De ce ne chinuiți atâta ?

  -Pentru că putem! rânji Ahad. E în firea noastră!

  -Nu e adevărat, nu se lasă Azade. Omul nu se naște rău, el alege să facă rău!

  -Atunci, aleg! spuse impasibil Ahad .”

“Când durerea ajunge la intensitate maximă, și își face lăcașul acolo pentru mult timp, devine ca o a doua natură a corpului. Acesta ajunge să se obișnuiască cu ea și să ignore pe cealaltă, de intensitate mai mică. Asta până când nu mai rezistă și clachează .”

“Iar când Azade a leșinat de durere, Ahad a fost mulțumit  pentru câteva clipe că nu mai mișcă și ca urmare  nu-l mai încurcă, dar a trezit-o oricum, pentru că altfel nu și-ar fi învățat lecția.“

 În starea de semiconștiență, când aiurează, Azade repetă de fiecare dată un nume: Bryan. Dar cine este el?

 În  timpul rezidențiatului, Azade aplicase pentru fellowship și astfel, plecase pentru câteva luni la Boston. Iar la o petrecere făcuse cunoștință cu acest bărbat pe nume Bryan, un radiolog care avea contract cu Air Force. Tinerei Azade îi plăcuse de Bryan și se gândise că o să rămână buni prieteni, însă el ajunsese în scurt timp să fie foarte atras de ea. Însă nu știa dacă să îi spună ce sentimente îi poartă, de teamă că putea strica frumoasa lor prietenie.   

“Bryan era derutat. Nu știa dacă e bine sau nu să-i mărturisească tinerei sentimentele lui pentru ea, care treceau mult peste  limita prieteniei. Nu știa dacă ea avea sentimente reciproce, pe care le ascunde pentru că așa a fost educată. “

 Însă, pe parcursul unei excursii făcute de cei doi tineri la New York, lucrurile au evoluat. Decizia ei de a reveni în orașul natal și de a lucra într-o tabără de refugiați, le-ar fi putut îngreuna situația, și totuși, povestea lor de dragoste la distanță a continuat. Dar ce se va întâmpla atunci când ea nu mai dă nici un semn de viață? Ce va face Azade ca să scape de torționarii săi? Va fi salvată la timp? Se vor reîntâlni cei doi îndrăgostiți? Dar ce se va întâmpla și cu celelalte tinere, Ana, Amanda și Maria? Își vor acorda o a două șansă Ioan și Amanda?  

Nota 9,5

Mulțumesc din suflet autorului Dorin David pentru exemplarul oferit pentru recenzie.