Să fii bolnav e o adevărată aventură- Poveste adevărată. Realitatea de azi.
Nevoia te învață. Ce fac cei care nu au pe nimeni?
Să fii bolnav e o adevărată aventură-Poveste adevărată. Realitatea de azi.
Stau rezemată de colțul unui zid, retrasă, să nu încurc circulația pe holul îngust al spitalului. E deja mult prea aglomerat și toată lumea așteaptă la un singur cabinet. O singură asistentă participă la consultații și tot ea administrează programul de înregistrare. De când cu cardurile de sănătate, durează mai mult birocrația decât consultația propriu-zisă. Asistenta e acră, sătulă de un sistem infect și oameni nerăbdători. Unii bolnavi, alții doar aparținători. Ea își cunoaște bine meseria, de peste douăzeci și cinci de ani face același lucru. E și ea om, și-a pierdut răbdarea, mi-am pierdut-o și eu, care stau la ușile spitalului doar de doi ani.
Câteva ore în fața unei uși de spital te ajută să vezi cu adevărat cum sunt oamenii. Triști, gânditori, singuri, bolnavi.
O bătrână stă pe bancheta plină. S-a împrietenit cu o doamnă care stă lângă ea. Fără să vreau aud cum povestește cu glasul moale, calm și împăcat frânturi din viața ei. Cel din capătul holului e soțul ei, stă pierdut într-un scaun cu rotile. Îi lipsește piciorul drept, iar partea stângă i-a paralizat. Bătrâna are șaptezeci de ani și a crescut doi copii. Un băiat și o fată.
Fata e căsătorită cu un american, locuiește în Canada și vine acasă o dată la patru ani. Băiatul e căsătorit în alt oraș, nu mai mult de cincizeci de kilometri și vine doar de Paști și de Crăciun. Nora ei nu a mai vizitat-o de vreo doi ani.
Soțul s-a îmbolnăvit înainte de prima pensie și de atunci își duc zilele amare singuri. Părăsiți parcă și de soartă. Locuiesc la o margine de curte, bătrâna e slabă tare și nu pot să-mi imaginez cum se descurcă singură cu toate, dar mai ales cum poate să îngrijească un om bolnav?
„ Ce să faci maică, când ești bătrân nimeni nu-ți mai calcă pragul. Îți duci zilele așa cum poți, așteptând doar-doar acuși Dumnezeu îți va curma chinul.”
Sunt în sfârșit gata actele de internare ale tatălui meu. Cu emoții urcăm la etajul opt așteptând să se elibereze un loc într-un salon. E plină secția de chirurgie vasculară. Lăsăm bagajul pe hol și coborâm însoțiți de o infirmieră la etajul unu pentru analize. Ne lasă la ușa unui cabinet grăbită să meargă să schimbe paturi ca mai apoi să împartă prânzul bolnavilor. Doar două infirmiere la toată secția. Ele împart mâncare și tot ele schimbă paturile pline de rahat, betadină, sânge, și golesc și sondele. Ba câteodată schimbă și perfuzii.
Totul merge normal la câteva cabinete, mai avem de făcut radiografie pulmonară , bucuroși că nu e nimeni, dăm actele asistentei.
„ Ah, sunteți de la chirurgie vasculară, mai trebuie să stați până la unsprezece, pacienții lor de la unsprezece la unsprezece și jumătate.”
Treizeci de minute așteptăm, trece timpul, urcăm înapoi la etajul opt. Nici acum nu e pat liber. Găsesc un scaun-schelet pentru toaletă cu gaură în el. Tata se așează cu sfială, e obosit. Nu știu dacă de la boală, emoții sau că nu mai are răbdare. În sfârșit, se eliberează un pat la ora unu. Un salon cu trei paturi. În dreapta stă un bătrân aproape orb cu o gaură în picior, conectat la un aparat care trage lichidul din rană și scoate câte un bip din când în când. În stânga, un om între două vârste proaspăt operat cu soția lângă el.
Plec acasă, mama rămâne peste zi , iar eu voi rămâne vreo două nopți după operație, bucuroasă că am permisiunea medicului.
Nu am stat niciodată în spital în afară de momentul când am născut. Dar atunci nu era nimeni bolnav. Odată cu mine s-au schimbat și turele, e o singură asistentă peste noapte la aproximativ optzeci de pacienți. Tata a ieșit cu bine dintr-o operație de peste patru ore. E slăbit, alb la față, cu o perfuzie în mână, încă neîmbrăcat sub cearșaful alb pătat de betadină.
Ud un prosop și-l spăl ușor, îi umezesc buzele, se îmbracă. Încă nu are voie să mănânce. Se termină perfuzia și stingem lumina. Un singur fotoliu verde pe care-mi voi petrece noaptea eu, iar soția celuilalt pacient aduce de pe hol scaunul pentru toaletă.
Asistenta e de negăsit, tata are dureri mari, mă duc la cabinetul ei și ușa e încuiată. Mă întorc, dar nu am stare, aparatul bătrânului piuie întruna, ceva nu e ok. Mai merg odată să văd unde e asistenta și dau nas în nas cu ea. O rog să-i facă tatălui meu un calmant. O oră!….. Atât am așteptat injecția, nu am spus nimic, bucuroasă că în sfârșit tata scapă de dureri. O rog să se uite la bătrân. Împinge aparatul mai sub pat și iese. Nu am văzut-o până dimineață la cinci.
Bătrânul coboară din pat, conștient că suntem două femei în salon, dar incapabil să ajungă la baie, ia o sticlă de suc goală, se întoarce cu spatele și urinează. După care mă roagă să o golesc. Mă uit la tatăl meu și văd punga cu urină plină, pe cine să caut? Caut o sticlă de doi litri și încerc să o golesc. Nu ar trebui să fie mare lucru , dar nu am făcut-o niciodată. Reușesc. Deși secția este renovată și curată, nici apă nu am putut să beau.
Vine vizita, medicul rezident ne roagă să ieșim afară. Aude aparatul bătrânului și vede că primea aer, de aceea scotea sunetul acela. S-a dezlipit doar un pic pansamentul.
Plec acasă, mama rămâne peste zi, eu revin la noapte. Între timp, scheletul de toaletă a fost luat, doamna se înghesuie în pat cu soțul. Mă ofer să-i cedez scaunul, dar refuză.
La bătrân a venit familia în vizită, nu mai puțin de opt persoane. Fac gălăgie, copiii circulă pe uși, cântă cântece religioase. Exact de ce au nevoie bolnavii proaspăt operați. Stingem lumina. Din oră în oră asistenta bagă capul pe ușă și mă întreabă dacă e totul ok. Pe la unu, vine și-i face o injecție tatălui meu, fără să o chem. Am auzit-o toată noaptea pe hol. Mai sunt oameni care se dedică meseriei pe care și-au ales-o.
Am trecut cu bine peste prima operație. Peste o lună suntem programați la a doua operație. Între timp, avem de făcut treizeci de perfuzii și o săptămână de injecții în burtă. Am învățat și eu și mama să facem perfuzii, iar injecțiile am învățat din instrucțiunile din cutie.
Nevoia te învață. Să fii bolnav e o adevărată aventură.
Ce fac cei care nu au pe nimeni?
sursa foto> Pinterest/ Salvat de pe weheartit.com
Se ia un om bolnav si se duce intr-un spital si mai bolnav. Cui ii este dat sa supravietuiasca?
doar unora din pacate
Nici nu stii ce sa exprimi in astfel de cazuri. Este o adevarata aventura si cel mai puternic supravietuieste. Chiar daca in unele spitale sunt destui angajati care s-au saturat de sistem, salarii si oameni, printre ele se strecoara si situatii fericite. Matusa mea a facut o complicatie la rinichi pentru ca a neglijat si n-a ajuns la timp la spital. A fost trimisa de urgenta la Bucuresti, nu cu salvarea, ci singura pe propriile picioare, doar cu mine pe post de insotitor(drumul a fost un calvar, dar cred ca se gandea doar la fetele ei, altfel nu imi explic cum indura durerile). Desi a fost tratata impecabil, a intrat in coma, a facut septicemie si cu greu a fost salvata. Daca nu ar fi fost medicul curant, astazi era doar in gandurile noastre si cu 2 copii loviti de soarta. Ea a avut noroc pentru ca avea doar 36 de ani, corpul era tanar si medicamentele au avut efect, dar sunt destui oameni care nu au asemenea sanse. Mor cu zile.
Matusa mea acum este bine, a renascut, este cu totul alt om. Rinichii sunt ok, are doar o operatie urata la gat, aceea a fost plata pentru a supravietui. Fetele ei o iubesc ca pe ochii din cap si da, viata ei s-a schimbat radical. Acum este fericita si imi spune uneori ca se bucura de fiecare clipa, nu vrea sa rateze nimic.
Vero, iti inteleg frustrarea si din pacate mai ai multe de vazut, de trait. Sanatate tatalui tau, sa treaca cu bine peste toate hopurile.
Stiu ca poate suna aiurea ceea ce voi scrie, dar ma rog sa nu ajung in spital, numai cand vad alti oameni cum sufera, imi transmit o stare negativa. Simt ca le preiau durerea.
Ai noi suntem norocosi. Ideea e ca sistemul e prost si invechit. Sanatate matusii tale Mili
Sistemul medical din România este la pământ, motiv pentru care mama a și renunțat să lucreze în domeniu. Pleci cu o boală la spital, te întorci cu 5, din păcate. Să sperăm că într-o zi va ieși soarele și pe strada noastră…
Asa e!
🙁 … Ar fi si spitalele private, dar probabil ele nu au chiar toate specializarile, nu? Bani pana la urma tot cam atatia dai si la stat si la privat, daca aduni toate atentiile. Zic si eu, nu prea stiu decat ca Genesys sau cum se cheama asta privat de la noi arata foarte modern. 🙂
In unele orase mari exista alternativa, dar daca locuiesti in oras mai mic, ce faci? Mergi la singurul pe care il ai, nu?
Nu e o solutie, Marius! Atunci ar fi logic contributiile noastre sa fie disponibile unde ne dorim. Sistemul e parca din evul mediu!
Plus ca nu toti isi permit
OMG:|
Am trecut si eu prin aventura numita spitalele din Romania si din pacate locuind intr-o zona ce tine de un oras mic in loc sa ma faca bine mai mult m-au nenorocit incat atunci cand am ajuns la Bucuresti intrebau cine m-a cusut asa pentru ca asfel de cusaturi nu se mai fac de foarte multi ani. Din pacate asta e adevarul si am ajuns la concluzia ca azi unii oameni mor cu zile.
Imi pare rau pt momentele prin care ai trecut! Noi am gasit medici buni, sistemul e prost!!!!