Singurii indieni buni – Stephen Graham Jones – recenzie
Singurii indieni buni – Stephen Graham Jones – recenzie
Titlu: Singurii indieni buni
Autor: Stephen Graham Jones
Editura Litera
București 2025
Nr. pagini – 360
Stephen Graham Jones este un autor american de origine Blackfeet Native American și unul dintre numele tot mai prezente atunci când vine vorba despre horrorul literar contemporan. Scrie într-un stil destul de diferit de ceea ce se întâlnește de obicei în gen, uneori fragmentat, alteori foarte direct, iar în multe dintre cărțile sale apar teme legate de identitate, comunitate și experiența populațiilor indigene.
Singurii indieni buni este probabil cel mai cunoscut roman al lui și, în același timp, unul destul de atipic pentru horror. Deși are elemente clasice ale genului – o entitate care urmărește personajele și o serie de morți violente – cartea funcționează mai mult ca o poveste despre vinovăție și despre consecințele unor decizii din trecut.
Totul pornește de la patru prieteni din comunitatea Blackfeet: Ricky, Lewis, Gabe și Cassidy. Cu zece ani înainte de evenimentele principale ale romanului, ei participă la o vânătoare de cerbi într-o zonă unde acest lucru era interzis. La momentul respectiv pare doar o încălcare a regulilor, dar ceea ce se întâmplă acolo va continua să îi urmărească mult timp după aceea.
“S-au aținut, în loc de asta, pe înălțimi, prin spaţii singuratice unde aerul avea gust de copaci și de frig iar turma găsea locuri unde nu se aventurau niciodată camionetele. Până ce s-a aventurat una. În spatele acestui automobil care accelerează, strânge din buze amintindu-și ziua aceea. O ciută cu pui, prinsă la înghesuială, va arunca din copite, va sfâșia cu dinții, va oferi chiar nădejdea cărnii ei si, dacă nimic din acestea nu functionează se va ridica iar, peste ani, fiindcă niciodată nu se sfârșeste, mereu e un alt început.”
Romanul este împărțit în mai multe părți și urmărește pe rând câte un personaj. Ideea aceasta funcționează destul de bine pentru că fiecare dintre ei se raportează diferit la ce s-a întâmplat în trecut.
Prima parte este despre Ricky, care a rămas în rezervație și încearcă să ducă o viață relativ normală. Atmosfera din capitolele lui este mai degrabă tensionată decât spectaculoasă. Nu se întâmplă lucruri foarte dramatice la început, dar există mereu sentimentul că ceva nu este în regulă și că trecutul nu a fost chiar atât de ușor de lăsat în urmă.
Lewis este, probabil, cel mai important personaj din roman și are și cea mai lungă parte. El s-a mutat departe de rezervație și încearcă să trăiască o viață cât mai obișnuită. Lucrurile se complică atunci când începe să aibă impresia că este urmărit de ceva ce pare legat direct de vânătoarea din trecut. Scenele din această parte sunt și cele mai intense din carte, iar moartea soției lui, Peta, este una dintre cele mai dure momente ale romanului.
Entitatea care apare în poveste nu este un monstru clasic. Are legătură cu animalul ucis în timpul acelei vânători – o căprioară gestantă – și pare să fie o formă de răzbunare. În felul acesta, romanul aduce în discuție și relația dintre oameni și natură, dar și ideea că anumite lucruri nu pot rămâne fără consecințe.
Gabe este personajul care pare să fugă cel mai mult de responsabilitate. Are relații complicate, ia decizii impulsive și încearcă mai degrabă să ignore problema decât să o înțeleagă. Partea lui conține unele dintre cele mai violente scene din carte și arată destul de clar că ignorarea trecutului nu rezolvă nimic.
“Acum, în sfârșit, pot începe următorii zece ani ai vieții lui. A venit vremea plății pentru ciuta aceea tânără, pentru toţi cei nouă cerbi – ba zece, dacă se pune și puiul nefătat, numai că el, aşa de departe de rezervatie a reușit să se fofileze.”
Ultima parte schimbă puțin direcția poveștii. Personajul central devine Denorah, fiica lui Gabe, o adolescentă care joacă baschet și care ajunge implicată în conflictul final. Ea nu are nicio vină directă pentru ceea ce s-a întâmplat cu zece ani în urmă, dar este prinsă totuși în consecințele acelui moment. Prin ea, romanul capătă o perspectivă nouă, iar finalul devine mai mult decât o simplă confruntare cu monstrul.
Stilul lui Stephen Graham Jones poate fi uneori dificil. Frazele sunt adesea scurte, uneori haotice, iar modul în care curg gândurile personajelor pare foarte apropiat de limbajul oral. Pentru unii cititori acest lucru poate fi puțin obositor, dar în același timp contribuie mult la tensiunea poveștii.
Cartea nu evită nici scenele grafice. Există destule momente violente și unele sunt descrise destul de direct. Totuși, ele nu sunt introduse doar pentru efect, ci au legătură cu tema principală a romanului.
“Gabe trage adânc în plămâni, aerul fierbinte i se învârtejește în piept, prăjindu-l din interior, și încearcă să schiţeze un zâmbet fiindcă acum ei sunt curcanii din cuptor, nu-i așa? Însă buzele îi sunt trădătoare și lente ca melcii, îi sunt hăt departe de faţă. Când se uită în cealaltă parte, să vadă ce-i cu puștiul, să se asigure că n-a leșinat cu obrazul pe pietre, mai vede două siluete acolo, cu ochii pironiți în jos asupra dogorii.
Ricky… Lewis…
Numai că… numai că fața lui Ricky se scurge, e bătută si călcată în picioare, iar Lewis, când începe să ridice privirea, are pieptul străbătut de raze de lumină groase cât degetele, și… și… “
Singurii indieni buni nu este genul de horror care se citește foarte ușor. Ritmul este uneori neregulat, stilul poate părea ciudat la început, iar povestea nu oferă explicații simple. În același timp, este o carte care rămâne în minte tocmai pentru că face lucrurile diferit.
Aș recomanda romanul mai ales celor care citesc deja horror și vor ceva puțin diferit de formula clasică. Nu este o lectură confortabilă, dar este una interesantă, iar modul în care combină groaza cu teme legate de vină, tradiție și responsabilitate îl face destul de special în peisajul horror-ului contemporan.
