Viv’Infernum – Șoaptele morții – Editura DataGroup – fragment

Prima carte din seria Viv’Infernum

   După o misiune încheiată cu succes, Anastasia R. și acoliții săi au decis să ia o pauză pentru a-și regândi strategia și se retrag în Timișoara, unul dintre orașele de reședință ale vivinfernilor, bestiile mâncătoare de suflete create de Simon Devorádor cu peste jumătate de mileniu în urmă.

  Iar aici, ea găsește exact ceea ce-i trebuie pentru a obține puterea de care ar avea nevoie ca să-și cucerească imperiul pe care l-a pierdut la finalul Primului Război Mondial.

   Luca Dobrescu duce o viață aparent normală în Timișoara, fiind un tânăr absolvent de liceu cu un viitor strălucit în față, însă cu un trecut chinuitor, un întreg clan ce dorește să-l reducă la tăcere și o devoratoare ce vrea să-l folosească în scopuri proprii.

  Oare va reuși Luca să-i bage în închisoare pe cei ce i-au ucis părinții și, în același timp, să reziste farmecelor enigmaticei Anastasia cu origini nobile?

  Întrebări vechi de sute de ani își găsesc răspunsul, dar în loc să facă lumină în poveste, încâlcesc noi mistere, crime, sacrificii și – poate – iubiri letale…

FRAGMENT

26. ÎNGERII NE ȘOPTESC

Îngerii ne șoptesc și ne cântă despre viață și fapte,

Însă ce înger e ăla care te conduce spre moarte?

Anastasia

Fiecare vivinfern are o latură sălbatică, pe care o ține atent ferecată în interiorul trupului său uman. Luca a putut să vadă dincolo de acest strat. A reușit să-mi vadă esența. Însă în situații ca asta, când viețile ne sunt puse în pericol, ceea ce zace în noi în stare latentă iese la suprafață. O simt în pupilele care încep să mi se dilate, în venele care încep să mi se umfle, în mușchii care se încordează și în coarnele care amenință să-mi erupă dintr-o clipă în alta.

— Ușa asta dă spre demisol, ne spune tatăl lui Rareș, arătându-ne spre peretele opus. De acolo putem ieși spre garaj și lua mașinile.

— N-o să meargă, i-o spun direct, încercând pe cât posibil să evit contactul vizual cu oricine. Ceva îmi spune că sunt mult mai mulți. Și ne pot încolți în orice cotlon al casei.

— Păi și tu ce propui, fătucă? mă întreabă cu scârbă unul dintre bătrâni.

— Simplu. Ies prima, inspectez zona și mă ocup de oricine are tupeul să-și fluture arma spre mine.

— Nu te las! protestează Luca.

— Nu începe…

— Pe bune, Sia! N-ai ce să cauți acolo singură!

— Uiți că i-am mai confruntat o dată? Și ce blândă am fost cu ei atunci! La cât de tare m-au enervat acum, nu mai au scăpare.

— Ești sigură că știi ce faci?

Nu-i răspund. Mă îndrept ușor spre ușă și testez clanța e descuiată.

— Știam eu că ești demon sau așa ceva, mormăie Rareș suficient de tare încât să-l pot auzi.

Nici nu mă mai chinui să-i răspund. În schimb, arunc o ultimă privire, dar nu către el și nici către Luca, ci către Rafael, care stă ghemuit lângă blatul bucătăriei, ținându-se de braț și tremurând. Mama lui, ceva mai stabilă acum, îi pansează o rană adâncă din umăr. Unul dintre nenorocitele alea de gloanțe l-a atins și pe el. Însă ceea ce îmi atrage mie atenția de fapt este lichidul care îi curge din piele, făcând cârpa din mâna maică-sii să sfârâie și să fumege, spre teroarea ei. Nu este sânge, ci e ceva de un auriu strălucitor.

La dracu’! Asta explică absolut tot. Din cauza asta mă simțeam slăbită în preajma lui. Așa putea să mă rănească! Uite-l chiar aici, în carne și oase! Nenorocitul! O să elucidez toată situația asta mai târziu. Momentan, am o treabă de făcut.

Deschid ușa și observ, în semiîntuneric, câteva trepte ce dau în jos.
— Baricadați imediat ce ies.

Și, fără să mai aștept altă reacție, trântesc ușa în urma mea și pășesc încet prin hol. Nici urmă de nimeni. Posibil să nu fi ajuns deja până aici? Greu de spus. În cele din urmă ajung în capăt, chiar în fața ușii care ar trebui să dea spre garaj.

— Ce…?

Un miros greu îmi pătrunde în nări. Nu se poate… Pe sub ușă se propagă câteva firișoare cenușii, iar eu îmi dau seama de ce mercenarii nu și-au bătut capul să păzească demisolul. Au dat foc întregului garaj. Ne-au prins aici ca pe șobolani.

Planul nu mai are niciun rost. N-am cum să-i trec pe toți oamenii prin foc. Poate Luca ar avea o foarte mică șansă, dar chiar și așa, nu știu cât ar rezista, având în vedere că e vivinfern începător. Eu, pe de altă parte…

N-am de ales. Tot ce pot să mai fac acum este să ies singură și să mă întorc în casă, pe ușa principală, și să-i ucid pe toți cei care încă ne așteaptă în salon. Numai așa o să pot să eliberez calea și să-i scot pe toți de aici. Sau măcar pe Luca. Dar trebuie să mă mișc rapid.

Luca
 

— Crezi că o să reușească? mă întreabă Rafael cu voce stinsă, încă zăcând pe podea.

Habar nu am ce să-i răspund. În mod obișnuit, nici măcar nu am fi schimbat vreo vorbă. Iar acum iată-mă încuiat în bucătăria casei lui, cu toată familia Devorádor. Cât de ironică poate să fie viața uneori…

— Lasă-l, îl îndeamnă Rareș. Numai el știe cu ce diavoliță s-a încârduit. M-aș aștepta să plece de una singură și să ne lase aici.

— Sia nu o să facă asta! protestez. Dacă nu eram noi, ați fi fost deja morți!
    — Dacă nu erați voi, Filip ar fi fost în viață! mârâie mama lor.

    Încep să mă întreb serios dacă n-ar fi fost mai bine să nu venim. Nenorociții de Devorádor ar fi fost uciși de mercenari, iar eu și Sia am fi putut fugi. Am vrut să-i prindem la înghesuială, iar acum ei așteaptă de partea cealaltă, gata să ne ucidă. Și nu înțeleg cum de au reușit să ne încolțească atât de ușor.

— O să fiu direct. Dacă vreți ca nimeni din familia voastră să nu mai moară, atunci trebuie să aveți încredere. Sia ne va scoate de aici.

Asta dacă nu o capturează nenorociții ăia.

Anastasia

Abia am reușit să-mi sting hainele, iar codițele mele sunt un dezastru. Dar iată-mă acum în fața garajului cuprins de flăcări, iar focul amenință să se extindă la restul locuinței.

Mă uit cu atenție în jur, însă nu văd pe nimeni. Profit de ocazie și mă îndrept spre aceeași ușă prin care am pătruns în urmă cu nici jumătate de oră. Și intru.

Momentan nu simt pe absolut nimeni, nici măcar un suflet rătăcit prin jur. E liniște. Mult prea liniște. Însă urmele lor sunt peste tot: mobilier prăbușit, porțelanuri sparte și cărți rupte, aruncate peste tot. Pe măsură ce înaintez, privirea îmi cade asupra unei uși larg deschise ce dă, probabil, spre subsol. Un lacăt stricat zace pe jos. Nu-mi ia mult până să le simt bătăile inimilor, aflate cu un nivel mai jos. Pesemne că se află cu toții în beci. Aș putea să cobor și să-i ucid pe toți. Să-i iau prin surprindere. Dar aș risca prea mult.

— Te-ai pierdut, prințesă? aud o voce groasă respirându-mi în ceafă.

Rămân nemișcată. În secunda următoare, pielea de pe spate mi se zbârlește în urma contactului cu metalul rece al pistolului unuia dintre mercenari.

— Mai are rost să te torturez pentru a te obliga să te căiești sau pot să te ucid direct? mă întreabă el pe un ton batjocoritor.

Îmi stăpânesc cu greu râsul care parcă-mi stă în gât. Nenorocitul… Ar fi fost mult mai bine pentru el dacă m-ar fi împușcat înainte să-mi dau măcar seama că se află în spatele meu. Dar acum este atât de aproape… Fără să-și dea seama, mi-a dat acces la întregul său trup. La creierul lui. Nici măcar nu bănuiește cât de mult îmi place să mă joc cu neurotransmițătorii umani.

— Trage! îi poruncesc eu.

— Căiește-te! mă amenință el.

— Du-te dracului!

Aștept câteva clipe. Nimic. Un icnet de spaimă îi iese dintre buze când realizează că nu mai poate face nicio mișcare.

— Ți-a înghețat degetul pe trăgaci, scumpule?

— Ce mi-ai…

A funcționat. Comenzile creierului îi sunt blocate.

— Nimic prea complicat. Abia acum o să-ți fac…

Și, zicând acestea, mă întorc către el. Îi pot citi fiecare centimetru de spaimă în ochii larg deschiși, care privesc intens deasupra capului meu. Coarnele! Se pare că, în ciuda sarcinii pe care o port, încă îmi mai pot folosi toată puterea adunată de-a lungul acestui secol. Momentan.

— Habar nu ai cu cine te-ai pus.

Luca
 

Încă așteptăm cu sufletul la gură ca ușa spre demisol să se deschidă, iar Sia să apară și să ne conducă afară din infernul acesta. Dar nu se întâmplă nimic.

— Ce n-ai…?

Cu toții încremenim, ascultând cu atenție urletul ce se aude din salonul conacului.

— Nu-mi spune că ți-au prins iubita, comentează Rareș.

Un fior îmi străbate șira spinării la acest gând. Dar nu. Nu are cum să fie Sia. Nu e vocea ei. Însă oricine ar scoate sunetele acelea, trece prin chinuri groaznice. Apoi — liniște.

În scurt timp, auzim ușa rupându-se și ieșind din balamale, însă nu cea spre demisol, ci cea spre salon. Sia…

— Ești bine? o întreb speriat, pregătindu-mă să o îmbrățișez. Credeam că…

Mi se taie respirația atunci când o văd cu hainele parțial arse, cu codițele cândva roșcate, acum pârlite și afumate și… Oh, Dumnezeule! Ochii ei au căpătat cea mai întunecată nuanță a cenușii, iar coarnele lungi, drepte și ascuțite, ca de antilopă, îi oferă o înfățișare de-a dreptul demonică. La fel ca în excursia de la Hunedoara, când eram pe biciclete. Doar că, de data aceasta, nu o mai văd doar eu. Nu mai este doar o viziune. Toți cei din familia Devorádor o privesc cu o teamă amestecată cu admirație.

— Ce ești tu până la urmă? o întreabă Rafael, ridicându-se de pe podea.