Hotelul amintirilor de Adrian Christescu-Editura Adenium-recenzie

Hotelul amintirilor de Adrian Christescu-Editura Adenium-recenzie

Hotelul amintirilor

Autor: Adrian Christescu
Editura Adenium -2018
Număr pagini: 249

“De-a lungul vieții, amintirile vin și pleacă în măsura în care suntem dispuși să le găzduim. Pe cele neplăcute le gonim din mers chiar dacă trăim cu spaima că ne vor vizita din nou. Cele dragi însă, le păstrăm cu noi. Devenim un hotel al amintirilor noastre dragi. În acest hotel, fiecare dintre ele are camera ei din care intră și ies când vor. Uneori ne întâlnim cu ele în salonul de zi, alteori le salutăm la recepție și le facem cunoștință cu cei dragi. Depinde de noi, de cât suntem de ospitalieri, pentru ca poveștile devenite amintiri să rămână cu noi cât mai multă vreme. În definitiv, știm cu toții într-un hotel poți sta doar o noapte sau poți rămâne o viață.”

   Am citit cu interes  volumul de povestiri a lui Adrian Christescu și mi-a plăcut în mod deosebit cum a gândit ordinea lor. Amintirile păstrate într-un “Hotel al amintirilor”, a cărui ușa o deschizi când ești trist, supărat, nostalgic sau doar gânditor, pornesc de la vârsta matură către tinerețe. Volumul conține  zece povestiri, zece momente pe care autorul le-a considerat mai semnificative, mai reprezentative pentru diferitele etape ale vieții lui. Și-acum să va povestesc puțin despre ele.

O amintire bizară”

 O rememorare a dimineților de toamnă. În copilărie o dimineață de septembrie însemnă căldura și moliciunea unui pat, când afară era întuneric, ploaie, vânt și amânarea cât mai mult a momentului plecării la școală.

La maturitate, când mai poți lenevi după plac, înseamnă amintirea unei excursii făcută cu prieteni dragi în golful Vahti, la Marea Egee, panoramă superbă, distracție la tavernă din insula Syfnos, în Arhipeleagul Cicladelor.

O baie în mare, un vin pe terasă, o priveliște de vis, mesaje din țară cu indicații de vizitare.Totul pare perfect, mai ales când un mesaj îi determină să viziteze orășelul Kastro, o așezare cu căsuțe albe imaculate și barul lui Costa:

“Semăna cu un castel după cum îi spunea și numele-Kastro, dar zidurile îi erau alcătuite din căsuțe albe, urcate pe stânci și lipite între ele. Albul copleșitor al orașului brăzdat de alei înguste și trepte abrupte era tulburat ici-colo de câte un tufiș de oleandri sălbatici cocoțați, Dumnezeu știe cum, pe câte un acoperiș.”

“O jumătate de ceas a fost de ajuns să dăm ocol localității, care în urmă cu trei mii de ani, fusese capitala Cicladelor”

   Au ajuns și la barul lui Costa, un local cu geamuri murdare, afișe cu Fidel Castro și Che Guevara, băutură Cuba Libre, patronul un omuleț sfrijit, totul pe fondul unei melodii cubaneze și în liniștea orașului ce părea pustiu.O seară perfectă a cărei amintire va rămâne peste ani. Și totuși întorși în țară totul devine ireal, prietenul susținând că n-a trimis nici un mesaj, mesajul dispărut din istoricul telefonului, mai mult Costa murise cu câțiva ani în urma într-un accident pe mare. Și atunci cum…?

Vizita făcută peste ani nu aduce nici o explicație logică a acelei seri perfecte.

A fost o viziune, un pic de paranormal, imaginație ? Cine știe?!!!

Am încercat să uit toate astea și nu am mai căutat să mi le explic. Drumul pe care îl parcurgem în viață nu are revers, iar nostalgia ne apare pe măsură ce ne depărtam de izvorul amintirilor. Așa că atunci când Pronia, Soarta sau Necunoscutul ne îmbie, trebuie să-ți știi măsura. Viitorul se află în trecut și poate fi descifrat doar de cei care nu uită, dar aceștia nu sunt mulți. De atunci, nu am mai încercat să deslușesc misterul acelei călătorii. Chiar dacă ea a existat sau nu în realitate, se cuvine să fiu recunoscător.

Fiindcă mi-a fost îngăduit să mi-o amintesc.”

“33 de bilete”

  O seară de iarnă, o trupă de teatru, piesa “Richard al –III-lea”, un călugăr și un director de teatru.

   Directorul, un arivist, era fericit când ținea discursuri, se răţoia la oameni începând de la Costache-portarul până la ultimul mașinist, și era temut de toți. Supărat că nu fusese invitat la masa de Crăciun la inspector, din cauza unui oaspete din București, e hotărât să nu lase pe nimeni să meargă acasă, regula fiind că trebuie vândute 33 de bilete pentru a se juca piesa. Când toți sunt convinși că nu mai vine nimeni, apare un călugăr care cumpără 33 de bilete, dorința lui cea mai mare fiind să vadă o piesă de teatru. Oamenii sunt curioși și el le povestește viața lui, cu toate suișurile și coborâşurile, din copilărie până acum când este bolnav de cancer în stadiu terminal.

   Într-o lume normală actorii ar fi jucat (respectând astfel și regulamentul) cu dăruire, înduioşaţi de soarta omului, dar și mândri că piesa lor era cea mai mare dorință a unui muribund. Dar asta s-ar întâmplă doar într-o lume normală, care să dezvăluie frumosul din oameni.

Aici, telefonul primit de director în care este anunțat că este totuși invitat la masă schimbă totul. Cum?!!!

  Veți vedea citind povestea. Am să vă spun doar că, din păcate, întâlnim asemenea caractere ca directorul la tot pasul..

“Trofeul”

  Povestirea care a luat “Premiul pentru debut” la Salonul Internațional de Carte Iași-2011 este impresionantă.

  O pădure, un cerb, vânători, paznici. Vânătorii, un grup de oameni  îmbogățiți peste noapte, printre ei cel mai crud era Tudor.

   Cel mai mic copil al unei familii chinuite dintr-un târg fără ulițe asfaltate și fără condiții de trai normale,Tudor înțelege că trebuie să-și facă un viitor, dacă vrea să scape de acolo. Începând de la colegul mai mare din școala generală, care-l apară de cei mai puternici, continuând apoi cu cei doi colegi de la liceu și facultate, unul fiu de profesor universitar, celălalt cu tatăl șef de IAS, până la Victor, prietenul care-l ajută să se angajeze la o firmă de vânzări, toți  au însemnat doar trepte pentru a ajunge în vârf.

  Minte, înșală, găsește o nevastă asemenea lui și-și construiește viața “călcând pe cadavre”, începând chiar de la botezul copilului, pentru că:

Ea i-a explicat că, dacă vrei să urci, trebuie necontenit să-ți modifici targetul prietenilor și al cunoștințelor pe care le frecventezi. A rămâne cu amărâții aia de nași, care nu erau în stare să se gândească mai departe de cercul lor prăfuit de prieteni, ar fi fost un semn clar de slăbiciune.”

   Și-au făcut propria afacere, un nou cerc de prieteni, corespunzător statutului lor, ocazie cu care Tudor descoperă vânătoarea. Îi plăcea să vâneze simțindu-se puternic, să spună povești și să chefuiască. Din povestea lui Moș Costache-paznicul de la Pădurea Roșie, află de existența cerbului numit de ei Ragazanu, pe care puțini îl vedeau și până și cei de la Animal Planet voiau să-l filmeze.

   Dar pe Ragazanu, un cerb de 3-4 ori mai mare ca unul obișnuit, cu coarnele (trofeul) mari de 20-25 kg,văzut numai pe cele mai înalte culmi, considerat o minune a naturii, nu aveau voie să-l împuște pentru că făcea parte din patrimoniul cinegetic al țării, fiind cel mai valoros exemplar din specia lui din Europa.

   Tocmai interdicția această încinge spiritele și mințile tuturor.Tudor este cel care pleacă singur noaptea pe munte  hotărât să câștige trofeul și nici o rugăminte a tovarășilor lui nu-l oprește.

Ce s-a întâmplat cu vânătorii? Ce s-a întâmplat cu Tudor?

Întrebarea firească e cine va câștiga: omul sau cerbul?

“Mă cheamă Toby”

  Povestea unui cățel Toby spusă din două perspective, cea a unui cățel și cea a unui om, stăpânul lui.

  Stăpânul l-a adus când era pui, cadou pentru viitoarea lui soție. Amintirile îl poartă către diferite case unde au stat, către diferiți oameni și copii cunoscuți, colegi de facultate sau familia stăpânilor. Acum în amurgul vieţii Toby îi privește pe cei doi căței mai tineri și își amintește de tinerețea lui: cum alerga cu stăpânul, cum fugărea veverițele, cum se rostogolea în iarbă, cum sărea gardul, cum urca scările. Dar acum toate au rămas numai vise, e slăbit, fără puteri, singurul lucru care-l bucură sunt stăpânii când sunt alături de el și visele în care se simte din nou tânăr și puternic:

Sper să se întoarcă repede, orice zi fără ei mă slăbește mai mult decât oboseala bătrâneții. Mi-a rămas doar speranța că, până se întorc, voi visa cum alergam vara prin pădurile din Panaci, pe smocurile de mușchi și licheni, iar iarnă prin omătul ce-mi trecea de urechi, Să mai visez cum adormeam pe fotoliul de lângă șemineu, cu privirea în tăciunii portocalii și nasul uscat de dogoarea focului…

Peste ani stăpânul, ștergând cărțile de praf, găsește poza lui Toby.

   Poza și slăbiciunile bătrâneții îl determină să-și rememoreze viața, să-și amintească cum și-a cucerit soția, cum l-a adus pe Toby, mutările, slujbele, familia, apoi cum i-a pierdut pe rând  pe cățel și pe soția lui. Asta până în dimineața când trezit de “lătratul lui Toby” își dă seama că a venit ziua așteptată și merge să-și întâlnească iubirile:

Pornesc spre el prin iarba înaltă ce-mi mângâie palmele cu roua dimineții, merg apăsat și fără grabă, căci a venit și ziua pe care o aștept de atâta vreme. Sunt împăcat, știu că nu mă voi mai întoarce, plec să mă plimb pentru totdeauna, tânăr și fericit, cu iubita de mână și cățelul alergând în jurul nostru pe poteca ce ne va scoate spre lumină.

Mă cheamă Toby…

   Mai sunt 6 povești superbe, ironice, amuzante, triste uneori, dar care vorbesc despre lucruri serioase. Povești despre motive deseori pecuniare pentru căsătorie, despre dragoste și trădări în cuplu. Povești despre Revoluție, despre cum din ofițer care ordona să se tragă în mulțime devii peste noapte erou, despre borfași ajunși revoluționari cu acte. Povești despre  situații ciudate și despre oamenii din jur, povești despre viață. Dureros este că deșii unele dintre povestiri se referă la vremuri trecute și personaje chiar istorice, ele sunt atât de reale și pentru vremea de azi.

Autorul pictează o frescă incredibil de realistă a lumii din jurul nostru.

Merită să citiți povestirile lui Adrian Christescu, veți recunoaște în ele o multitudine de evenimente și personaje.

Felicitări Adrian și mulțumesc pentru ocazia și plăcerea de a-ți citi cartea.

Lansare- Joi, 11 octombrie 2018, ora 18.30-Librăria Cărtureşti- Palas Mall, Iaşi

Recenzii cărţi-Interviu Adrian Christescu

Facebook Hotelul amintirilorHotelul amintirilor de Adrian Christescu-Editura Adenium-recenzie

Autori romani

***Arcidalia Ghenof(Arci)-Redactor/Admin grup Fb-Literatura pe tocuri*** Sunt o mamă şi o bunică împlinită, pe primul loc fiind întotdeauna familia. Îmi place muzica de calitate, îmi plac călătoriile (din păcate acum doar virtual), îmi place să-mi fac prieteni cu aceleaşi preocupări ca şi mine. Dar marea mea pasiune (aproape un drog) sunt cărţile, citesc orice gen, dar preferatele mele rămân thrillerele. Lecturile m-au ajutat întotdeauna să evadez din cotidian şi să trec peste toate greutăţile. Şi aşa, ca să închei un cerc, în adolescenţă am colaborat la o revistă, acum la un site care simt eu că mă reprezintă, chiar dacă de mult timp nu mai pot purta tocuri. Mă bucur să fac parte din echipa voastră! (mai întineresc şi eu puţin)

13 COMMENTS

  1. Înainte nu citeam proză scurtă. Am descoperit la genul acesta de povestiri un farmec aparte. Multumim pentru recomandare, Arci!

    • Sincer nici eu nu am prea citit dar povestirile lui Adrian au un realism si un farmec aparte

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.