Fiica groparului de Joyce Carol Oates – recenzie

Fiica groparului, de Joyce Carol Oates

Editura: „Curtea veche”, Bucureşti

Anul apariţiei: 2007

Număr de pagini: 626

    „FIICA GROPARULUI” nu este nici pe departe o lectură facilă. Volumul impresionant – mai bine de 600 de pagini – şi multiplele faţetări ale poveştii, supun cititorul la un adevărat test al răbdării. Cu toate acestea, ritmul alert al naraţiunii, suspansul bine strunit, situaţiile „pe muchie” în care este prinsă eroina, te fac să-ţi doreşti să atingi finalul, asemenea unui maratonist de cursă lungă.

    Titlul romanului – „Fiica groparului” – polarizează acţiunea în jurul a două personaje: tatăl, Jacob Schware, evreu emigrat print-o circumstanţă fericită în America, exact în momentul în care Hitler punea în aplicare diabolicul plan de exterminare al evreilor, şi fiica, Rebecca Schwart, născută pe nava ce transporta refugiaţii spre tărâmurile pline de promisiuni ale Americii.

    Destinul sumbru al familiei Schwart este redat în prima parte a romanului. America este într-adevăr un refugiu în faţa morţii iminente, dar se dovedeşte şi un loc al mizeriei, al oprobiului public, al sărăciei şi inadaptării. Familia de intelectuali – tatăl profesor de matematică, mama mare iubitoare de pian – este obligată să renunţe la vechea identitate, la traiul decent şi să se mulţumească cu o căsuţă înghesuită, umedă, în cimitirul unde tată îşi exercită în fiecare zi noua slujbă: aceea de gropar.

    Relaţiile familiale, reduse la porniri de-a dreptul animalice, sunt descrise în pagini greu de digerat de cei sensibili:

„Îl şocase cât de speriată părea, ce şleampătă era în rochia aceea fără formă. Ciorapii îi erau rulaţi jos, pe glezne, iar picioarele ei erau de-un alb lăptos şi acoperite de păr maroniu fin, picioarele grăsulii, iar faţa îi era acum puhavă, umflată. Odinioară fusese o fată frumuşică, zveltă, zâmbind timid, adorându-şi soţul profesor de şcoală, şi cânta la pian Chopin, Beethoven, Mendelssohn. Doamne, ce mult o iubise! – Iar acum era o femeie şleampătă, care bolborosea într-o engleză stricată şi lui îi era greu să înţeleagă ce naiba spunea.”

   Mama înnebuneşte, tatăl se transformă într-un tiran ce-şi persecută copiii ( „Era genul de om la care furia se alimentează singură, extatic” ), fii se revoltă, comit acte de vandalism şi crime menite să le justifice furia, iar mezina, Rebecca, creşte aproape ca o sălbatică, inoculată fiindu-i de către tată ideea că: „ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.”

   Totul culminează cu o înfiorătoare tragedie: groparul ucide un bărbat venit la o înmormântare, îşi împuşcă soţia – un act ce poate fi interpretat şi ca o curmare a suferinţei acesteia – şi apoi se sinucide. Rămasă orfană, Rebecca este înfiată de către buna şi generoasa Rose Lutter, fosta sa profesoară. Deşi plină de constrângeri puritane, perioada în care Rose locuieşte la domnişoara Lutter va fi cea mai liniştită şi lipsită de agresivitate perioadă din viaţa ei.

   Dacă prima parte a romanului mi-a amintit de un clasic britanic, „Castelul pălărierului” ( A.J. Cronin ), a doua parte este un veritabil road trip al Rebeccăi pentru supravieţuire. Proaspăt ieşită din adolescenţă şi copiind oarecum tiparul de sacrificiu al mamei, Rebecca se îndrăgosteşte de Nils Tignor, exponentul tipic al abuzatorului: şarmant, cu un comportament dramatic manipulativ, de tip narcisic. Au împreună un fiu, Niley, ce dovedeşte încă de mic aptitudini muzicale. După nenumărate plecări de acasă, de scene de gelozie şi după o bătaie cruntă, Rebecca îl părăseţe şi se decide să înceapă o nouă viaţă. Ca să scape de violenţa soţului, adoptă o nouă identitate – Hazel Jones – şi caută împreună cu fiul său un loc de unde s-o ia de la capăt.

    A doua parte a romanului este scrisă alert, într-o suită de imagini ce descriu un destin zbuciumat – acela al Rebeccăi – o eroină dură şi determinată, neaşezată încă în matca ei. Textul are şi un happy-end hollywoodian, Rebecca îndrăgostindu-se de Chet Gallagher, un pianist de jazz extrem de bogat, care îi oferă ei şi lui Niley ( devenit Zach în noua lor viaţă) un trai paşnic şi îndestulat, binemeritat.

    Tot în a doua parte parte a romanului se schimbă şi perspectiva narativă: dacă în prima parte, Rebecca era personaj, acum ea devine „vocea” ce relatează propriul prezent modelabil. Există şi un epilog epistolar între eroină şi Freyda Morgenstern, un personaj a cărui identitate nu o să v-o destăinui. Este o altă faţetă a povestirii pe care, dacă vă veţi încumeta să citiţi romanul, o s-o găsiţi extrem de interesantă!

    „Fiica groparului” este o carte complexă ca strucură, fără a-şi propune să facă apologia temelor prezentate: Holocaustul, statutul străinului, violenţa masculină sau inegalitatea de şanse dintre bărbat şi femeie. Îl lasă pe cititor să se poziţioneze la distanţa hotărâtă de el în ceea ce priveşte destinul personajelor sau cursul evenimentelor.

   Pe JOYCE CAROL OATES, autoarea romanului, o descopăr întâia oară. Debutează în anul 1964 cu romanul „The Shuddering Fall”, iar de atunci a scris peste cincizeci de titluri de romane şi numeroase alte volume de proză scurtă, teatru, eseuri. Pentru „Them” primeşte National Book Award în 1970, iar în 1996 primeşte PEN / Malaud Award pentru excelenţă în arta prozei scurte. Romanul „Fiica groparului” este nominalizat pentru National Book Critics Award for Ficion în 2007. La editura „Curtea Veche Publishing” este în pregătire volumul de proză scurtă al autoarei, „Blondes”.

    Editura „Polirom” găzduieşte de asemenea un număr considerabil din romanele aceleiaşi autoare: „Violul – o poveste de iubire”, „Apa neagră”, „Mândra fecioară”, „Grădina plăcerilor lumeşti” etc.

Recenzii cărţi

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Diverta, librărie.net şi cărtureşti