Boboci trandafirii de indecizie de Florin Purlucă – creaţie literară – autori români

   Boboci trandafirii de indecizie de Florin Purlucă

   Daniel nu avea frați, dar avea doi prieteni din copilărie care erau totuna. Amândoi îi spuseseră de zeci de ori s-o lase pe Amelia în pace. Și, desigur, la fel îi spusese și maică-sa – uit-o, băiete! Însă de fiecare dată nu-i ascultase, continuase să se vadă cu ea. De parcă uitarea e așa, un fel de mâncare, sau un cocteil, pe care să-l alegi dintr-o listă cu zeci de alte opțiuni. Și totuși se întâmplase ceva într-o zi, când se certase cu ea din te miri ce și mai nimic, și atunci decisese să-i spună că nu mai putea să o vadă. Că nu mai voia să o vadă. Pentru că de fapt o evitase intenționat. Zile la rând. Chiar se apropia de o săptămână. Și în fiecare din zilele acelea se îmbrăcase indolent, cu o furie amară și crescândă. Nici măcar nu se parfumase, cum făcea de obicei. Nici măcar nu-și răsese barba, cum obișnuia în fiecare dimineață. Nici măcar nu dăduse importanță ce haine luase din dulap. Pur și simplu a luat ce a găsit mai la îndemână. A ieșit afară și afară era frig. Decembrie. Ninsese, dar prea mult, în ultima săptămână. Oamenii erau sătui,sâcâiți de la toată umezeala acumulată. Peste tot,băltoace. Pe bulevardele mari, pe străzile lăturalnice.

Dar în dimineața aceea nu ningea și cerul arăta ceva mai multă îndurare față de muritorii de rând.

   Așa că nu s-a grăbit, a mers încet, pe o altă rută. Pe ruta lui obișnuită, de fapt, pe care o schimbase din ziua în care o întâlnise pe ea, gândindu-se la tot ce-i spuseseră prietenii, maică-sa, că nu era o femeie ruptă din soare. Însă el știa, la fel de bine o știau și ei, că urâtă nu era nici pe departe. Era tânără, oacheșă, talie subțire și sâni plini, cărnoși. Și înaltă, desigur. Mult mai înaltă decât majoritatea femeilor, chiar mai înaltă cu un centimetru sau doi decât el. Dar dacă pentru alții treaba asta era un defect, pentru el era un stimulent incredibil. Se excita enorm vâzând-o în fața lui, goală, întinsă pe pat. Când se întindea de plăcere, pe cearșafurile albe, corpul ei curgea ca un râu și vârfurile degetelor îi treceau lejer peste marginea patului.

   Însă mai erau și lucruri care-l supărau. Asta era cert. Cea mai supărătoare era indiferența ei, sau mai mult faptul că era incertă în felul în care se exprima la un nivel nonverbal. Contrafăcută sau nu, oricum ar fi fost indiferența aia, tot îl enerva. Dar nu i-o spunea. Nu putea. Nu voia să riște. Nu din nou. Îi spusese odată, ceva ce-l deranjase, nici nu-și mai amintea cu exactitate ce anume. Ea se înroșise la față și-i spusese pe un ton rece, rechizitoriu:

– Dacă eu pot să accept toate astea – el știa la ce se referă ea. Spunea despre prietenii lui, despre maică-sa. Atunci poți face și tu un efort. Dacă nu, e dreptul tău să faci și să mergi unde vrei.

   Îl duruse treaba aia, dar înghițise în sec, ca și cum ar fi înghițit o tabletă de Algocalmin fără un strop de apă.

   Însă se hotărâse. Nu avea s-o mai vadă. Lăsase de prea multe ori de la el și simțea că-și pierde esența. Își alimenta decizia cu amintirea dăților în care el mergea acasă la ea. El suna la ușă nerăbdător și ea se ridica leneșă din pat, abia își târa picioarele pe parchetul maroniu. Deschidea lent, el o săruta, ea era indiferentă. El o împingea ușor, ea se plângea c-o să-i vadă vecinii de pe casa scării, vizoriștii, el o împingea și mai mult, ferm și în același timp cu blândețe, afundând-o în raiul care era, pentru el cel puțin, apartamentul ei. Se arăta luată ca prin surprindere, atunci când el îi smulgea cămașa de noapte, când o îmbrâncea atât de tare că se prăbușea pierdută pe salteau patului din dormitor. Deși nu era sigur, ceva îi spunea că nu era așa, că nu era surprinsă. Poate că fusese, o dată, la primele întâlniri, dar pe urmă el considera că era absurd. Făceau asta de fiecare dată. Şi ea se lăsa greu înduplecată, ca și cum abia se certaseră, dar ei nu se certaseră niciodată chiar atât de tare ca ea să nu-și mai dorească ca el s-o aibă. Și toată indiferența asta, comportamentul ei nepăsător, se acumulase într-o nevoie acută de a-și recâștiga bărbăția. O luptă pe care ea decisese să o ducă până la capăt și să nu cedeze nimic. Și el pierduse și asta fusese dureros, Dumnezeule, atât de dureros, că nu reușise să o submine. Și oricum ar fi făcut-o într-un mod simbolic, dar ea refuzase categoric, deși el îi oferise mai multe indicii că era doar o chestiune de orgoliu. Un fel de joc, într-un fel.

   Mergea pe stradă și găsea argumente. Mai greu, dar le găsea. Până la urmă era mai înaltă și chiar dacă era mai tânără și mai frumoasă decât multe din femeile cu care el se întâlnea zilnic, pe stradă, ocazional sau la serviciu, înțelesese în cele din urmă că o fisură s-ar fi produs oricum, la un moment dat, și ar fi avut loc un dezastru. Din cauza prietenilor lui, din cauza maică-sii. Așa că evitase un posibil, sau mai curând probabil scandal și asta-i lăsa un sentiment de ușurare.

   Era mândru de el. Aproape o săptămână. Vechiul lui traseu înspre serviciu. Era ca și cum lăsase totul deoparte și revenise la normal. Era, din nou, pe drumul lui și asta fără să sufere prea mult. Luase o decizie, o pusese în aplicare și miracolul avusese loc. Își recăpătase demnitatea. Bărbații asta fac. Luptă, merg până în pânzele albe și înfruntă tornade.

   A continuat să pășească încet, trecând pe lângă umbre cenușii, alți oameni grăbiți înspre triste locuri de muncă, gândind și iar gândind, la vrute și nevrute, încercând cu tot dinadinsul s-o ignore, să-i șteargă imagine din minte. Nu părea chiar atât de complicat să facă asta, s-o uite, nu o văzuse de aproape o săptămână și tot nu simțea nevoia să o vadă. Și pentru că ea oricum nu făcuse niciodată niciun efort ca să îndrepte lucrurile, atunci era mai mult decât sigur, luase decizia corectă.

   Cunoștea mica florărie, o cunoștea pe proprietară, pe fiica acesteia, care nu terminase liceul și mamă-sa fusese nevoită s-o angajeze, pentru că altfel cum și-ar fi câștigat sărmana fată traiul, lucrând pentru altcineva, când toți trag pentru ei și niciodată pentru semeni? Însă niciodată nu se așteptase s-o vadă acolo pe Amelia, mirosind florile, atingând petalele colorate cu degetele ei fine cu unghii perfect lăcuite, de un roșu aprins, ca o floare de trandafir, legânându-se ascunsă în paltonul ei cusut precis după linia corpului ei zvelt. Daniel a rămas locului, neștiind dacă totul era un act divin, o întâmplare obișnuită, sau o mișcare strategică, total nespecifică, a Ameliei.

   El a continuat să rămână pe loc, urmărindu-i gesturile calculate, felul delicat în care ea își trecea mâinile printre buchetele pline de flori roșii, verzi, albastre, galbene sau albe, așteptând să vadă ce urma să facă. Totul a părut înghețat în timp și spațiu, pentru un moment indefinit în care el și-a amintit-o în moduri care rivalizau cu dulceața unei prăjituri bine însiropate. Și totuși nimic nu este veșnic și episodul lui de visare s-a fisurat în clipa în care bărbații, trecători ocazionali, au decis să rupă câteva secunde și priviri ascunse ca s-o admire pe preafrumoasa domnișoară pierdută în marea de flori. Ar fi fost prea mult pentru el, care oricum se decisese de aproape o săptămână că indiferent cât de frumos sau cât de minunat fusese totul, trebuia să fie dată uitării.

Cu toate astea, să o vadă acum zâmbind unui alt bărbat…

   Așa că s-a mobilizat chiar în clipa în care un trecător întâmplător, un bărbat cu o privire ce-i amintea lui Daniel de privirea unui prădător, se oprise în loc și analiza posibilitățile momentului. N-a mai stat pe gânduri o clipă. A pornit cu un mers sigur, convins că oricum totul avea să se termine odată și odată, doar că nu atunci și nu acolo, ca să-și recapete dragostea pierdută. Pierdută?, a fost un gând ca un fulger. Fusese supărat, o evitase timp de aproape o săptămână – Dumnezeule!, o săptămână. Cum naiba izbutise asta? Niciodată nu se gândise chiar atât de profund să o lase, să o abandoneze, să o piardă. În mintea lui totul se rezumase la aroma unei răzbunări copilărești, flambată de o iubire ardentă. Avusese și el un punct de vedere, era bărbat și, la naiba!, că simțise nevoia s-o arate, să arate asta lumii întregi, dar mai ales ei, și riscase să nu-i vorbească mai multe zile. Însă să crezi că totul se rezuma la ură, asta chiar că ar fi fost o nebunie.

A trecut pragul florăriei, a înhățat un boboc abia crăpat de trandafir cu tușe fine de un galben intens, peste o perlă verde, plină de parfum. L-a ridicat și i l-a întins.

– Iartă-mă!

Acest cuvânt atât de dur și chinuitor din lumea bărbaților. O ancoră căzută în gol, într-un ocean nesfârșit.

   Privirea ei de foc ardea tot, chiar și ceea ce arsese deja. Privirea ei aprindea până și scrumul. O incandescență letală. I-a smuls firul de floare din mână, l-a rupt cu o dorință făcută din bucăți de durere, adunate de-a lungul timpului ca un șirag de perle. Și-a jurat că o să se răzbune, că o să fie neînduplecată, gata să-i tatueze suferința eternă în sufletul lui de cocoș. Un tatuaj mare cât o lume de-a ei, de-a lor, o lume care nu va fi niciodată mai mult decât un vis eidetic. A aruncat firul de floare pe podea, s-a întors cu furie și cu repeziciune și părul ei dens a tăiat aerul precum un set de lame, iar el a apucat-o de încheietura mâinii în cea din urmă secundă. A tras-o înspre el brutal, atât de brutal că inima i-a explodat în parfum de lăcrămioare, în clipa în carea pivotat ca o dansatoare de flamenco. Și apoi era ura, ura ei dură și ascuțită ca o lamă de oțel, i s-a topit în ochi deodată cu răceala buzelor lui cărnoase, care i-au sigilat suflarea.

   Desigur că într-o zi se va decide, va găsi curajul să-l deteste, să-l urască din tot sufletul ei, dar nu acum. Nu azi. Nu în iarna asta. Cu atât mai puțin în primăvara care va să vină peste dragostea lor.

FLORIN PURLUCĂ

   Alte publicații sub numele autorului: Cum să fabrici un semizeu (2016);  Praf (2017); Progradia (2017); 1944- Ein Freak (2017); Furia Fiarelor – Seria România sub asediu (2017); Sânge, metal și speranță (2017); Atingerea Sălbăticiei – Praf 2 (2018); Războiul Pietrelor – Mercenarii 1 (2018); Luptător cu moartea – Mercenarii 2 (2018).

Poveşti scrise de autori români.

Boboci trandafirii de indecizie – Florin Purlucă – creaţie literară – autori români