La ceas de taină cu autorul Lucian Dragoş Bogdan

   La ceas de taină cu autorul Lucian Dragoş Bogdan – autori români

  Cu două luni în urmă citeam prima carte a lui Lucian Dragoș Bogdan – “Picătura chinezească”. Mărturisesc că știam despre el, dar aveam impresia că scrie numai SF-uri și deja știți că nu agreez genul. Dar a fost suficientă o “picătură chinezească” să mă facă să-i citesc și alte cărți. V-am spus deja câteva cuvinte despre el, le reiau și aici și pe urmă vom încerca să-l cunoaștem mai bine:

   Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Albă Iulia), a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la Centrul de recuperare pentru copii cu dizabilităţi multiple Alba Iulia şi administrator al unei firme. Locuieşte în Alba Iulia. A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, EgoPHobia, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus. Este prezent în Almanahul Anticipaţia 2016 şi în antologiile Argos Doi, Dincolo de orizont şi Exit. Povestiri de dincolo. În anul 2015 a primit premiul RomCon pentru cea mai bună povestire SF a anului 2014 („Dincolo de orizont”) şi premiul I la a XXX-a ediţie a Concursului Naţional de Proză Scurtă Helion („Doar atât: scriu”). Povestiri publicate în volumele: ”Domino”, ”Domino 2 – Misterele Rasnovului, ”Exit Plus-povestiri de dincolo, ”Noir de București”, ”Schițe de iubire”-antologie romance. Împreună cu Teodora Matei: ”Un străin în regatul Assert”, ”Sindromul Charlotte”, ”Maya”,”Omul Fluture”.

    Cu Teodora Matei și Daniel Timariu: ”3.4”, și numai cu Daniel Timariu: ”Când penele roșii vor plânge. Ciudatul caz al umbrelor”.

   Romane semnate Lucian Dragoș Bogdan: ”Cartea Haosului”, ”Parfumul Cracoviei”, ”Frontiera 1”, ”Frontiera 2”, ”Ultimul Flux” (un roman din universal Frontierei) și „Vraciul de pe norul interior”, care, la fel ca „Ultimul flux”, cele două volume din „Frontiera” și nuvela „Când penele roșii vor plânge”, fac parte din universul Frontierei- ”Uneori când visez”, ”Pânza de păianjen”, și seria “Vagabond: ”Vânătorii de capete”, ”Apărarea Siciliană” și  “Picătura Chinezească”

    Arci: Cine este omul Lucian Dragoș Bogdan și ce face în viața de zi cu zi?

   Lucian Dragoș Bogdan: Sunt două versiuni ale poveștii. Una spune că Lucian-Dragoș Bogdan este un om ca oricare altul – cu calități, cu defecte, cu aspirații, cu dorințe, cu împliniri și nereușite. Cealaltă susține că Lucian-Dragoș Bogdan trăiește undeva, pe lumile din universul Frontierei, de unde călătorește periodic pe Pământ. Poate că adevărul e o combinație între cele două. În viața de zi cu zi se duce la serviciu, vine acasă, scrie, citește, desenează, învață, se ocupă de treburi casnice, petrece timp cu familia și prietenii… În general, e cel mai fericit când e lăsat în lumile lui, în rutinele lui zilnice. Și i-ar fi plăcut să cânte într-o formație rock – dar pentru asta ar fi trebuit ori să fie conștiincios în a învăța să cânte la un instrument, ori să aibă voce.

   Arci: Cum a început pasiunea pentru scris și mai ales pentru abordarea de genuri atât de diferite?

   Lucian Dragoș Bogdan: Pasiunea pentru scris a început de la… desen. Când eram mic, îmi plăcea să realizez benzi desenate. De altfel, în adolescență am realizat o revistă BD pe care o „lansam” lunar, în familie. În mintea mea vedeam tot felul de locuri, ființe, povești, aventuri pe care simțeam nevoia să le las să iasă afară. Ei bine, o vecină m-a întrebat într-o zi, când aveam vreo 11 ani, de ce desenez, în loc să scriu. La vârsta aceea mi s-a părut un lucru simplu, și, cum Jules Verne era autorul meu preferat pe atunci, am încercat să scriu în stilul lui. Evident că n-am reușit. Am mai cochetat sporadic cu scrisul, dar la 15 ani am decis că n-am talent și m-am oprit. Au trecut doar câteva luni până am citit o povestire care m-a prins atât de tare în atmosfera ei, încât am revenit asupra deciziei.

   Treptat, pasiunea de a povesti a făcut tranziția de la banda de desenat la scris, deși îmi doresc ca, într-o zi, să mă întorc și la prima iubire.

   Prima opțiune în materie de scris a constituit-o SF-ul, deoarece genul acela literar reprezintă singura literatură care îmi oferă tot ce-mi doresc eu de la o carte de beletristică. Așa că multă vreme nici nu mi-am pus problema să scriu altceva, decât, ocazional, texte mai filozofice. Doar după ce am ajuns la Tritonic, sub imboldul editorului Bogdan Hrib, am început să-mi testez mâna și în genurile polițist, apoi de dragoste. N-am avut prea mare încredere că mă voi descurca în cadrul lor, dar reacțiile cititorilor m-au îndemnat să continui. În plus, îmi plac enorm provocările literare.

    Arci: Cum a început colaborarea cu Teodora Matei, mai ales că geografic e destul de mare distanță dintre voi?

   Lucian Dragoș Bogdan: S-a întâmplat să participăm cu texte la același concurs, la finele lui 2013. Unul dintre noi a câștigat, celălalt a fost pe locul al doilea, așa că ne-am contactat pe Facebook și ne-am felicitat reciproc. Discutând unul cu altul, ne-am dat seama că avem multe în comun, că ne înțelegem bine și, mai mult din joacă, am decis să scriem împreună o povestire. Cum colaborarea a mers bine, la sfârșitul lui 2014 am trecut la o nouă provocare: un roman. A fost mult mai dificil și trebuie să recunosc că principalul merit pentru că am reușit să ducem proiectul la capăt îi aparține Teodorei, care a știut să gestioneze mai bine ca mine momentele tensionate. Din punctul ăsta de vedere, distanța geografică a fost un avantaj. Nu ne vedem zilnic, ca să ne puteam scoate ochii, ci închideam Facebook-ul și reluam discuția după o zi sau două, când ne mai venea mintea la cap (mai ales mie). Romanul s-a transformat în trilogia „Omul-fluture”, apoi am scris împreună „Un străin în romanul Assert” și… povestea merge mai departe. Acum deja nu ne mai temem să colaborăm, avem încredere foarte mare unul în celălalt. Știm că, oricând, vom găsi soluții la orice problemă, că, dacă unul nu e în cea mai bună formă, celălalt va prelua frâiele cât timp e nevoie și-și va ajuta colegul să-și revină. Evident, avem piticii noștri, uneori ne mai îmbufnăm, dar relația este la stadiul la care, dacă ceva ni se pare că nu e ok, punem mâna pe telefon și sunăm, ca să clarificăm lucrurile, să nu le lăsăm să se acutizeze. E o prietenie care se adâncește pe măsura trecerii timpului.

   Arci: Ce te-a determinat să colaborezi cu Daniel Timariu?

   Lucian Dragoș Bogdan: Cu Daniel Timariu e un alt gen de colaborare. Volumul „Când penele roșii vor plânge. Ciudatul caz al umbrelor” conține câte o nuvelă a fiecăruia dintre noi – la el din Lumea Tenebrelor, o serie superbă, la mine din universul Frontierei. Este o carte cu două coperți unu: dacă o începi dintr-un capăt, intri în seria mea SF, dacă începi din celălalt capăt, în seria fantasy a lui Daniel. Am avut și proiecte în care textele scrise de noi aveau legătură unul cu celălalt („Domino”, „3.4”, „Domino 2: Misterele Râșnovului”). Cu el n-am scris încă niciun text împreună, dar avem unele  proiecte în discuție, așa că… viitorul ne este în față. Și pe el l-am cunoscut tot în urma unui concurs literar, din vara lui 2014, la care povestirea unuia a ocupat locul întâi, iar a celuilalt locul al doilea. Scenariul a fost același: contact, felicitări și… ne-am dat seama că ne potrivim. Pot spune că sunt norocos că am avut ocazia să-i întâlnesc pe Teo și Daniel, cărora le-aș adăuga-o pe Anamaria Ionescu – sunt prieteni dragi alături de care știu că pot aborda orice proiect, oricât ar fi de greu.

   Arci: De ce romane SF? Mărturisesc că nu le-am citit și nu sunt “prietenă” cu genul, dar cred că   cititorii sunt curioși.

  Lucian Dragoș Bogdan: Pentru că aceea e lumea în care mă simt Acasă. Îmi place să-mi imaginez specii extraterestre, atât din punct de vedere fizic, cât și al mediului în care trăiesc, să le creez o cultură, o istorie. Pentru „Ultimul flux”, de exemplu, am apelat la ajutorul unui foarte bun prieten, Călin Wurm, care e chimist. El m-a ajutat să creez cât mai veridic o planetă unde viața are la bază compușii sulfului. Ideea de bază în textele care aparțin universului Frontierei este de a pune față în față rase, civilizații, culturi extrem de diferite, care sunt nevoite să învețe să colaboreze pentru a rezolva probleme grave (extincția unei specii, distrugerea unei planete, etc.). După părerea mea, deosebirile nu trebuie să ne ducă la conflict, ci la a învăța unii despre alții, a deveni mai buni. Iar ființele extraterestre prezentate de mine au dramele lor, la fel că noi, doar că transpuse în alt context. Iar provocarea pentru mine este să reușesc să fac cititorul să empatizeze cu acele personaje, chiar dacă mediul e construit pe cu totul alte baze decât al nostru. Să călătorească alături de o ființă al cărei nume reprezintă o misiune, să asculte o specie ce comunică prin cântece, să trăiască drama unei civilizații dispărute, să pășească dincolo de dimensiunile universului nostru.

   Un alt motiv pentru care ador SF-ul este acela că-mi pune, cum zic eu, „mintea pe moațe”. Mă obligă să-mi forțez imaginația dincolo de limitele ei, în încercarea de a înțelege „cum ar fi dacă…” În plus, universul acesta care înconjoară minuscula noastră planetă mi se pare teribil de fascinant.

  Arci: Cum ai început să scrii romane polițiste? ”Pânza de Păianjen” m-a pus la încercare, m-a intrigat, iar finalul m-a lăsat mască.

  Lucian Dragoș Bogdan: Am început să scriu romane polițiste pentru că m-a provocat Bogdan Hrib, editorul de la Tritonic – la rândul lui un foarte bun scriitor de literatură polițistă, devenit, în timp, și prieten. Am fost destul de stresat când am scris „Pânza de păianjen”, pentru că mă temeam ca nu cumva să fiu prea slab în construirea intrigii, iar un cititor avizat să-și dea seama rapid cine e criminalul. Tocmai de aceea m-am străduit cât am putut de mult să aplic procedeul iluzioniștilor: să arăt ceva, ca să nu se vadă planul din spate. Și, când totul pare clar, să dau jos o mască. Apoi încă una. Finalul este abrupt și apropiații mă tachinează și acum citând ultima propoziție în diferite contexte. Dar am considerat că, la modul în care fusese construit romanul, era cel mai potrivit. O altă provocare a cărții a fost dată de faptul că fiecare capitol începe cu un citat din opera fictivă a unui personaj. M-am străduit să pară ca și cum textele ar fi fost scrise de persoane diferite, să nu se simtă peste tot vocea mea. Nu știu în ce măsură am reușit. La fel cum nu știu sigur dacă va rămâne o carte de sine stătătoare sau va avea o continuare, cândva, deoarece am o idee în direcția asta.

  Arci:  Am citit cu curiozitate și plăcere seria “Vagabond”, chiar dacă am început oarecum de la cap la coadă. Mi-a plăcut că, cei care dezleagă enigmele sunt personaje atipice (te-ai aștepta să fie detectivi). Ce te-a determinat să alegi oameni din categorii sociale diferite ca “detectivi”?

   Lucian Dragoș Bogdan: Faptul că, la vremea când am început seria, nu prea știam cu ce se mănâncă procedurile poliției ori ale detectivilor. Acum mai știu câte ceva (nu foarte mult), dar am la cine apela pentru sfaturi. Dar, pe atunci, eram obligat să aleg o cale în care partea procedurală era prezentă doar tangențial. Și, pentru că am cochetat la un moment dat cu ideea de a trăi câteva zile ca vagabond, doar pentru a vedea cum e, am decis s-o pun în practică în carte. Chiar și prenumele protagonistului, Dinu, este cel pe care-l aveau în plan părinții mei și la care au renunțat în favoarea celui de Dragoș. Abia la volumul al doilea mi-am dat seama de potențialul pe care-l au vagabonzii pentru a da culoare textului și, astfel, le-am adăugat pensionari de la azilul de vârstnici, ori copii ai străzii.

  De altfel, al treilea volum cred că profită la maxim de acest potențial și tocmai de aceea l-am conceput ca pe o carte ce se poate citi independent. Primul și al doilea volum al seriei se completează – sunt, oarecum, două fețe ale unei povești, chiar dacă tratează cazuri diferite.

  În paralel, diverse personaje ale seriei au ajuns să aibă propriile povești. Comisarul Marian Ducă apare în cele două povestiri incluse în volumele „Domino” și „Domino 2: Misterele Râșnovului” (unde sunt adunate personaje din seriile polițiste ale lui Petru Berteanu, Bogdan Hrib, Anamaria Ionescu, Teodora Matei și Daniel Timariu și, evident, a mea). Generalul are o poveste ce va vedea lumina tiparului anul viitor. În antologia „Gastro Noir”, ce s-a lansat la Gaudeamus, apare un personaj pe care cititorii îl vor reîntâlni și în volumul al patrulea  al seriei Vagabond.

  Arci:  Cât din serie este ficțiune și cât realitate? Vor mai urma și alte volume ?

  Lucian Dragoș Bogdan: Unele cazuri sociale sunt inspirate din realitate, la fel cum unele situații prin care trec personajele le-am modelat pornind de la povești auzite de la prieteni, rude, cunoscuți, ori chiar trăite de mine. Există unele similitudini între Dinu și mine (vârsta, meseria pe care am avut-o și eu la un moment dat, legătura sufletească dintre el și fiica lui, dorința de a experimenta traiul printre oamenii străzii, etc.), dar ele merg până la un punct. Îmi place să mă joc cu ideea unui alter-ego al meu, dar e doar atât: o joacă. Dincolo de asta, vorbim despre o ficțiune.

  Seria care-l are ca protagonist pe Dinu va mai avea încă două volume, programate pentru 2019 și 2020, dar texte în care rolul principal e ocupat de alte personaje din ea e posibil să mai apară și după aceea.

  Arci: Și acum cu o rotire de 360 /180, că 360 înseamnă că am revenit în punctul din care am plecat/de grade față de SF și polițiste, romanul de dragoste “Parfumul Cracoviei”. Cum s-a născut ideea romanului?

  Lucian Dragoș Bogdan: Provocarea de a scrie romane de dragoste chiar că m-a dus extrem de departe de zona mea de confort. Și a fost una la care am fost pe punctul de a renunța după ce scrisesem câteva capitole din „Uneori, când visez…” Atât soția mea, cât și Teodora Matei m-au încurajat enorm în perioada aceea și am dus sarcina până la capăt. Totuși, n-am crezut că va fi altceva decât o încercare izolată. Dar Bogdan Hrib, cel care-mi lansase provocarea, a insistat să continui pe direcția asta. Aveam câteva idei, dar nu prea eram încrezător în capacitatea mea de a mai produce un roman de gen. Apoi, în primăvara lui 2017, am fost în delegație în Polonia și am avut ocazia să vizitez, preț de câteva ore, centrul istoric al Cracoviei. M-am îndrăgostit pe loc și am știut unde trebuie să plasez acțiunea noii cărți. Având un cadru pe care-l simțeam vibrând atât de puternic în mine, mi-a fost mai ușor să mă apuc de proiect – aveam, oarecum, starea de Acasă pe care mi-o dădeau lumile create pentru universul Frontierei.

   Inițial, povestea dorea să se axeze doar pe două personaje – Adam și Marcelina – dar mi-am dat seama că ar fi fost incompletă pentru ceea ce doream să transmit. Asta fiindcă majoritatea personajelor mele nu sunt doar bune sau doar rele. Ele sunt un amestec de gânduri și fapte care uneori se dovedesc frumoase, alteori nu fac cinste. Exact așa cum suntem cu toții. Și, pentru a nu lăsă să se creeze o impresie falsă despre cei doi, i-am adăugat poveștii pe Monika și Mateusz. Doar așa mi s-a părut a fi completă.

   Arci: Protagoniștii romanului sunt personaje din poveștile auzite, din lumea din jurul tău sau le-ai împrumutat din calitățile, visele sau defectele tale?

  Lucian Dragoș Bogdan: Fiecare personaj pe care-l creez împrumută ceva de la mine. La unele sunt mai multe lucruri, la altele mai puține. În „Parfumul Cracoviei”, în Adam se regăsește cel mai mult din mine. Poveștile din carte sunt adaptări și reinterpretări ale unor lucruri pe care le-am trăit, le-am auzit, văzut sau sesizat în jur, la fel cum sunt și chestiuni fictive. Fără a da detalii, deoarece e vorba despre viețile private ale unor oameni, pot spune că reluarea legăturii cu un fost coleg, dintr-o pură întâmplare, e inspirată de un caz real. La fel ca povestea iubirii construite doar în jurul unor melodii trimise prin mesaje, fără nimic altceva care s-o alimenteze.

   Arci: Și totuși abordând atâtea genuri, care este cel pe care-l preferi?

  Lucian Dragoș Bogdan: Îmi place să explorez potențialul fiecărui gen, să învăț cum să scriu cât mai bine profitând de uneltele specifice lui, să ating așteptările cititorilor. Nu știu dacă aș putea trăi fără să scriu SF, dar fiecare încurajare, întrebare, susținere primită de la cititorii oricărui gen abordat de mine mă hrănește, mă împinge înainte.

  Arci: Ce părere au cei din familie despre cărțile tale și mai ales despre timpul alocat scrisului? Dar prietenii?

  Lucian Dragoș Bogdan: Am privilegiul unei familii și unor prieteni care mă susțin continuu, se laudă cu mine, vin și-mi cumpără cărțile, le recomandă altora, ori chiar le cumpără pentru a le face cadou unor prieteni de-ai lor. Mulți scriitori se plâng de faptul că apropiații le cer cărți gratis. În cazul familiei și prietenilor mei, n-am problema asta – ei consideră că mă susțin cumpărând. Inclusiv părinții, fratele și sora mea fac asta. Sau, ca să dau un exemplu elocvent, deși cărțile mele se găsesc în casă, soția mea le-a cumpărat fără știrea mea pe cele care i-au plăcut cel mai mult, deoarece a vrut să le aibă și ea cu autograf de la mine. Ce-aș mai putea zice?

  Legat de timpul alocat scrisului, sunt conștient că nu-i ușor să ai un tată sau un soț care tratează scrisul ca pe un serviciu cu jumătate de normă, fără weekenduri, pe lângă serviciul normal de opt ore. Dar… cei dragi se străduiesc să mă accepte așa cum sunt și le sunt teribil de recunoscător pentru asta.

   Arci: Asculți muzică când scrii? Ce genuri îți plac?

  Lucian Dragoș Bogdan: Da, ascult. În proporție covârșitoare rock. Queen, Pink Floyd, Therion, Muse, Led Zeppelin, Deep Purple, Yes, Manowar, AC/DC, Uriah Heep, Jethro Tull, Savatage, ABBA… iar lista ar putea continua. Ascult și alte genuri, după cum se poate vedea în „Parfumul Cracoviei”, dar în cantități mai mici.

  Arci: Știu că piața de carte din România nu e chiar ce și-ar dori scriitorii. Totuși ce părere ai despre impactul romanelor tale și de părerile pe care le primești din partea cititorilor?

  Lucian Dragoș Bogdan: Sunt un scriitor mic, al cărui public crește puțin câte puțin. Mă bucură să văd că încep să am cititori constanți pe fiecare gen în parte și chiar unii care cumpără tot ce scot. La cum văd că stau lucrurile acum, părerea mea este că voi reuși să ajung mai cunoscut pe piața din România cu ajutorul romanelor de dragoste, textele polițiste mă ajută să ies peste hotare (deja am apărut în Grecia într-o antologie de gen, „BalkaNoir”, iar sprijinul editorului Bogdan Hrib în direcția asta este foarte puternic), iar SF-ul îl voi scrie mai mult pentru plăcerea proprie și pentru un grup relativ mic de pasionați ai genului.

   Arci: Am văzut că ai lansat un nou roman la Gaudeamus. Ne spui câteva cuvinte despre el?

  Lucian Dragoș Bogdan: Este un nou roman de dragoste, a cărui acțiune se petrece în Germania. Există cinci povești de dragoste – unele aflate la început de drum, altele în desfășurare, iar altele pe terminate. Sper ca fiecare cititor să-și găsească povestea și personajele preferate. În ceea ce o privește pe fata cu rochii înflorate, ea nu se numără printre personajele principale și, totuși, dă numele romanului. De ce e așa, vă invit să descoperiți citind cartea. Pentru a mai condimenta un pic spusele, iată descrierea de pe coperta a patra:

   „Relația dintre Martin și Helga Lippmann nu mai merge de multă vreme. El e prea preocupat de carieră, în timp ce ea s-a consolat în brațele altui bărbat. Rămân totuși împreună de dragul fiicei lor, Elsa, până când o serie de evenimente îi determină să-și regândească toate planurile. Debusolată, Elsa își caută drumul alături de un grup de tineri dornici de senzații tari, în timp ce prietena ei, Kirsten, se străduiește s-o țină departe de pericole. În țesătura complicată din jurul familiei ajunge să fie prinsă și Gisela, o polițistă extrem de conștiincioasă în a-și face datoria, dar care privește cu reticență migranții ce ajung pe teritoriul Germaniei. Printre aceștia se numără Hussein și Anna, doi oameni pe care trecutul i-a învățat să privească altfel viața. Ce se va întâmpla când destinele lor se vor contopi cu ale protagoniștilor? Vor aduce echilibrul, ori vor tulbura și mai mult apele?”

   Arci: Câteva cuvinte, te rog, pentru cititorii şi echipa site-ului Literatura pe Tocuri.

  Lucian Dragoș Bogdan: Vă mulțumesc pentru că ne citiți și pentru că scrieți despre noi, autorii români. Consider că, fără cititori, fără feedback din partea lor, noi am rămâne doar niște bibelouri într-o vitrină. Sper că, prin ceea ce scriem, vă oferim evadarea și plăcerea pe care o căutați atunci când deschideți o carte.

  Arci: Multumesc şi abia aştept să citesc noul roman. Mult succes!

  Lucian Dragoș Bogdan: Mulțumesc și eu pentru invitație și mult succes în tot ceea ce faceți!

Mulţumim! – Literatura pe tocuri

Recenzii cărţi Lucian Dragoş Bogdan

Autori români – Intreviuri

La ceas de taină cu autorul Lucian Dragoş Bogdan