Câinele șchiop, de Radu Părpăuță – Editura Lebăda neagră – recenzie

Câinele șchiop

Radu Părpăuță

Editura Lebăda neagră – Iași  2020

  “Radu Părpăuţă (n. 1955, Tomeşti, Iaşi) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soroș. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, scrie la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul Zone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), volumul de eseuri Creangă prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).”

   Am citit cu plăcere volumul de proze scurte al lui Radu Părpăuţă, volum care conține 21 de povestiri. Am ales câteva care mie mi s-au părut ilustrative pentru tot volumul, dar merită citite toate.

   Autorul își plasează povestirile în lumea satului, creionând personajele cu atâta  talent încât poți foarte ușor să le găsești corespondent în ziua de azi, în societatea din jurul nostru.

   Prima povestire “Câinele șchiop”, care dă și titlul volumului, m-a impresionat foarte mult.

   De-o parte indiferența foștilor proprietari și a copiilor lor, care-i lasă câinelui, e drept o corcitură, dar totuși un suflet, un sac de mâncare și ceva apă sperând că până la urmă se va descurca. De cealaltă parte un fost veterinar, acum bețiv înrăit ajuns de râsul satului, care din dragoste de animale și milă față de suferința cățelului rănit, are puterea să nu mai bea două zile ca să-l poată vindeca.

   Mi-a plăcut și finalul oarecum “deschis’, lăsând cititorul să-și imagineze ce s-a întâmplat mai departe cu cățelul. Unii au crezut că a murit, alții că îl văd pe dealuri. Eu am ales să cred că cele două suflete, cățelul și veterinarul, s-au găsit și au rămas împreună.

“Salonul 5”: un salon de spital, comun tuturor vremurilor.

  Bolnavi de diferite etnii și meserii. Unii râzând și glumind, întâmpinând boala și chiar moartea cu filozofia vieții, alții cârcotași și ursuzi, dar până la urmă cu toții egali în fața bolii, dezbrăcați de false pudori și idei învechite.

  “Stegarii familiei “-o poveste  a membrilor familiei, poveste care se întinde din perioada războiului  din 1877 până în zilele noastre.

   Poveştile  sunt  despre familie, longevitatea străbunicii, isprăvile nepoților,  ,,aventurile” unchilor și taților în războaiele din 1941-1945. “Pentru rege și țară”- au luptat oamenii și pentru speranța lor care nu s-a mai împlinit. Oamenii au sperat că după război vor primi pământul promis, să fie al lor, să-l lucreze și să ofere o viață mai bună familiilor lor.

   Dar a venit colhozul, comunismul, oamenii se împart după credințe și crezuri, intervine distanțarea și ura între neamuri și prieteni, dar mai presus de toate își pierd pământurile udate cu sânge și oarecum “identitatea”.

Povestea face o radiografie întinsă pe ani a oamenilor, a societății și a vremurilor.

Următoarele povestiri vorbesc despre viața ca profesor la țară în epoca comunistă.

   Nu-i scapă autorului nici atitudinea oamenilor și a colegilor din cancelarie, nici ședințele UTC, nici personajele fără minte și cultură, ajunse la putere datorită relațiilor și unei obediențe oarbe față de sloganurile partidului.

  Autorul povestește despre oameni, comune, peisaje, personalități cu o sinceritate debordantă și un umor fin.

  Doar citind îți dai seama cât de actuale par toate poveștile, personajele, lumea din jur. Și culmea, parcă cu toate lucrurile trâmbițate despre noutăți, schimbări în bine, realizări, parcă am fi tot acolo în vremurile vechi.

  Povestirile lui Radu Părpăuţă te scot din cotidian aducându-ți aminte de frumusețea satelor, de bunul simț al omului, de înțelepciunea ancestrală a țăranului.

Așa că vă recomand  cu drag  scrierile lui Radu Părpăuţă.

Iată și o părere avizată:

  “La Radu Părpăuţă (deși proza sa poate fi lesne integrată într-o tradiție) ritualul povestirii nu mai urmează un scenariu «ingenuu». Sub masca povestitorului tradițional se ascunde un spirit postmodern, care are voluptatea aluziilor livrești și a jocurilor intertextuale și e pătruns de convingerea că toate marile cărți au fost deja scrise, iar literatura nu mai este posibilă decât ca «rescriere» și parodie. Prin urmare, scriitorul încearcă (și reușește) să reacrediteze parodia ca gen literar, dar demersul său nu este nici polemic, nici contestatar, parodiile sale sunt lipsite de maliţiozitate, lumea este percepută în registrul umoristicului, iar diformităţile naturii umane – trecute în revistă fără încrâncenare, mai degrabă cu o curiozitate de entomolog. Păstrând o distanță politicoasă față de proza care se scrie la noi în ultima vreme, născută adesea din frustrări, angoase și resentimente, Radu Părpăuţă readuce în actualitate «fața zâmbitoare» a literaturii, altoită pe un sâmbure ancestral de înțelepciune. Într-o lume care pare să-și fi pierdut umorul cu desăvârșire, viziunea scriitorului capătă o anumită dimensiune sapiențială.” (Octavian Soviany, „Față zâmbitoare a literaturii”, Observator cultural, nr. 936)

Carte disponibilă pe Editura Lebăda neagră

Recenzii cărți

Autori români