De ce e totul atât de ușor? de Maria Ciurea - Povestiri - Rubrica Pata de cerneală

De ce e totul atât de ușor?, de Maria Ciurea – Povestiri – Rubrica Pata de cerneală

   Maria Ciurea are18 ani și este în clasa a 12-a. Scrie de când era mică, dar adevărata pasiune pentru proză a început să se dezvolte în liceu. Are un blog – „Floare de cactus”, unde își publică scrierile.

De ce e totul atât de ușor?

  Și atunci a luat cartea și a aruncat-o prin camera. A nimerit oglinda, care s-a făcut bucăți imediat. Era de înțeles – aruncase tocmai cu cea mai mare carte, cartea mea, cartea noastră –„Cartea cărților de poezie”- pe care stăteam și o răsfoiam împreună, seară de seară. Cumva, acolo  găseam povestea vieții noastre împreună, în versuri. Poveste care se termina azi, de parcă nici nu începuse vreodată.

  L-am văzut așa, ca prin vis, cum ieșea din cameră, apoi din apartament. Am auzit sunet de pași pe holul blocului în care locuisem atâția ani împreună și am știut că era ultima dată când aveam să-l văd. Așa era el, dădea pentru tine totul sau nimic Și deja îmi dăduse totul. Era timpul să plece.

  Mi-am luat cana de cafea de pe masă și am ieșit pe balcon. Mi-am dat jos inelul de pe deget și l-am aruncat în gol – nu mai aveam nevoie de el.

  Afară ploua încet și mi-am spus că sper să ajungă cu bine acolo unde mergea. Nu știam unde avea de gând să stea de acum înainte – toată viața lui era aici, în cutia asta de ciment – dar eram sigură că va găsi o soluție. Mi-aș fi dorit să îl văd întorcându-se la mine, neajutorat și fără altă variantă.

  Avea să vină să își ia lucrurile ziua următoare, cât eu eram la serviciu, doar pentru a nu da ochii cu mine.

„Poate o să rămân acasă și o să-l aștept, doar pentru a-i cerși o împăcare sau un „adio” scurt”, mi-am zis.

  Deja plângeam  și simțeam gustul sărat al lacrimilor cum îmi umplea gura. Cafeaua era rece și amară, fiindcă nu apucasem să o beau de dimineață. Eram prea ocupată să îl iubesc – să îi mângâi părul, să mă uit în ochii lui, să îi sorb fiecare mișcare. Nici nu știam ce urma să îmi ofere ziua asta catastrofală. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, știam. Eu aranjasem totul.

  „De acum o să am timp pentru cafea”, mi-am spus și am început să râd singură, ca o nebună, când, de fapt, simțeam nevoia să urlu.

Ce urma să se întâmple cu mine?

  Aveam amândoi 17 ani când ne-am întâlnit prima dată. Eram copii de liceu, care nu aveau vreo legătură unul cu celălalt. Eu nu aveam nici măcar cel mai mic interes pentru el, dar mi-a plăcut să intru în acest joc al flirtului. Și am jucat atât de mult, până când nu a mai fost un joc. A devenit o întrepătrundere a două destine care sperau să își petreacă restul vieții împreună.

  Ca să vă spun sincer, nu a fost nimic special în relația asta care să cucerească cititorii dornici de scandalos. Ne-am iubit și atât. Făceam totul împreună, de la plimbările zilnice prin parc până la învățatul  pentru examenele de la facultate.

  Și ne făceam planuri – o grămadă de planuri despre viitor: când o să ne căsătorim, unde o să călătorim, câți copii o să avem. Eram atât de fericiți încât parcă ne durea sufletul. Ne-am mutat împreună doar pentru că nu mai suportam să stăm separați și viața noastră a continuat să se desfășoare la fel de lin. Mi-aș dori să vă pot povesti măcar un eveniment major, ceva care să șocheze, dar ce e mai șocant decât dragostea simplă în zilele noastre?

  Până când, ceva s-a schimbat. Mai mult cu mine, decât cu el. Cred că mă săturasem de banalitatea din relația noastră care arăta atât de perfect pentru toată lumea, inclusiv pentru mine. Nu voiam mai mult, ci voiam altceva, orice altceva. Da, recunosc, a fost vina mea și aș vrea să repar tot, dar acum nu pot face altceva decât să scriu. Îmi pare rău că un astfel de element atât de comun a distrus ce aveam, de parcă aș fi preferat să mor decât să terminăm totul atât de ușor.

  O să vă zic direct – la serviciu am descoperit un alt El. Nu se compara cu El„ al meu”, cel de acasă. Ăsta era vulcanic, frustrat și foarte îngâmfat. Simțea că i se cuvine totul când, de fapt, nu merita absolut nimic. Poate asta m-a atras – nimicnicia lui. Și că avea un farmec pe care numai la el îl întâlnisem – felurile în care îmi vorbea, în care mă privea, în care își dădea la o parte părul din ochi, toate erau diferite față de tot ce întâlnisem până atunci. Mă fermecase, asta făcuse. Mai avea si ochi albaștri. Mereu visasem la ochi albaștri. Da, era frumos, nu am niciun motiv să mint. Poate, în acest fel, mă pot scuza pentru ce am făcut, măcar puțin. Cred că voiam pe cineva care să îmi năruie pur și simplu universul și l-am găsit.

  Credeți că s-a întâmplat ceva? Nu s-a întâmplat absolut nimic. Au fost doar niște amărâte de mesaje schimbate între noi, pline de minciuni. Cel puțin eu mințeam. Dar cred că și el o făcea. Îl uram.

  Și am fost și neglijentă. Mi-am lăsat telefonul pe canapea, cu aplicația de mesagerie deschisă. Pentru că asta făceam noi dintotdeauna – nu aveam secrete. Dar eu aveam unul. Cred că, mai degrabă, am vrut să fiu descoperită.

  Știam că urma să primesc un mesaj de la celălalt în jurul acelei ore. Gândul că aveam un obicei care mă lega de el mi-a făcut rău fizic.

  M-am dus la toaletă și am așteptat. Când m-am întors, am citit durerea în ochii pe care îi iubeam atât de mult. Și furia. Știa. Și, pe lângă toată tristețea pe care am simțit-o, am simțit și ușurare.

  Nici măcar un scandal monstruos n-a urmat. Doar am vorbit. Pot spune că ne-am certat  în liniște. Noi nu țipam niciodată unul la celălalt. Atât de simplu a fost. M-a întrebat doar cine e și ce se întâmplă. Și eu i-am spus, fără niciun fel de menajament. Dar i-am spus, totuși, că tot pe el îl iubesc și că nu știam ce se întâmplă cu mine.

  Și nu mi-a răspuns nimic. M-a privit cu scârbă și mi-a întors spatele. S-a apropiat de biblioteca noastră. Cred că voia să se depărteze cât mai mult posibil de mine și nu avea unde fugi. M-a întrebat de ce am făcut-o și cred ca replica „Nu știu” nu prea l-a mulțumit. S-a așezat pe fotoliul de lângă fereastră și a privit orașul în tăcere. M-am așezat pe brațul fotoliului și l-am întrebat:

  • Logodna aia mai rămâne valabilă?

  Atunci s-a ridicat, a luat cartea și a spart oglinda. Mai departe știți voi ce s-a întâmplat.

Dar eu încă îl iubesc pe el. Și mă urăsc pe mine.

De ce e totul atât de ușor, când, de fapt, nu e nimic ușor?

Creație – Rubrica Pata de cerneală

Literaturapetocuri fb

 

2 COMMENTS

  1. O scriere cursivă, cu zvâc, cu iz de pasiune mocnită dar pierdută printre gânduri neînțelese. Mi-a amintit de gustul adolescenței şi a libertății, a perioadelor când părea mai ùşor să greşeşti.
    Felicitări şi mult succes pe mai departe!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.