Cel mai bun prieten, de Camelia Cîmpean – Povestiri – Rubrica Pata de cerneală

  Camelia Cîmpean este bibliotecară, adoră cărțile și poveștile,  mai  ales  cele  cu  happy – end.  A  publicat  mai multe  articole  în  revista  Catchy,  o  povestire  în  antologia  de  proză  scurtă  Nuanțe  de  piper  și ciocolată,  apărută  la  editura  Siono  și  o  povestire  în  Antologia  Literomania  de  proză  scurtă  Nume  de  cod: Flash  fiction.  Scrie pe blogul Toamnamea.

Cel mai bun prieten

  ”În afară de tine, n-am avut niciun prieten adevărat, pentru că nu m-am apropiat niciodată îndeajuns de mult de cineva încât să-i pot destăinui toate gândurile, toate sentimentele care se învălmășesc în mine, toate furtunile pe care mi-a fost dat să le înfrunt de când mă știu.

  Nostim, nu? Un caiet. Tu ești prietenul meu, deși nu poți să mă ajuți în niciun fel, pentru că nu poți vorbi, nu poți merge, nu poți nici măcar să scrii sau să desenezi. Dar ești singurul care mă ascultă și de-aia te iau cu mine peste tot, să pot scrie oricând și orice mi se întâmplă. Eu povestesc și tu ai să-mi răspunzi, nu-i așa?
Eee, poate nu chiar acum, dar odată și-odată…”

  Domnica închise caietul și îl băgă în geantă. Mai rămase câteva secunde
contemplând suprafața liniștită a lacului, apoi se ridică și, șchiopătând ușor cu piciorul stâng, se îndreptă spre ieșirea din parc.

Ascuns de trunchiul gros al unui tei, un băiat cu o bicicletă o urmărea cu privirea.

  ”Azi, ziua a început mai bine la muncă. S-au săturat să-și tot dea coate
când trec pe lângă ei, să se prefacă toți, în pauza de prânz, că nu le este foame, doar ca să nu mănânce în același timp cu mine. Să-i vezi cum înghit repede, pe nemestecate, apoi, când mai sunt doar câteva minute din pauză, de parcă ar fi pelicani surprinși cu peștele în plisc, de lipăitul unei vâsle.

  Nea Vasile, portarul, mi-a dat o acadea. Săracul, este singurul care nu mă
judecă. Se uită la mine cu o milă aproape părintească aș spune, deși nu are copii. Poate de aceea … Îmi deschide ușa, grijuliu, și o ține deschisă până se asigură că am urcat cu bine scara și nu m-am împiedicat de pragul ăla lat. Ce deștept mai face praguri așa de late?! Din câte știu eu, există pe undeva o lege care prevede că instituțiile publice trebuie să ușureze accesul persoanelor cu handicap, prin construirea unor rampe, sau cam așa ceva. Atât ar mai trebui, să fac și solicitare de acces special, că n-aș mai avea zile ușoare la serviciu. De parcă acum, și fără solicitarea aia, aș duce-o tot în zâmbete și fluturași mov.

  Pe la prânz, însă, șeful cel mare, patronul, ne-a făcut o vizită. A vorbit cam
jumate de ceas cu directorul și apoi, în drum spre ușă, cu viteazul nostru director îndoit ghiocel în spatele lui, s-a oprit lângă biroul meu:

  – Ce faci, Domnica, ești bine? Daaa?! Nu mi se pare! Cred că ar trebui să faci și tu câteva ședințe de terapie, ți-ar prinde bine acum, înainte de proces.
Poate ți-ai reprimat câteva amintiri, cine știe! și apoi a plecat zâmbind, mai mândru decât o rachetă spațială gata de lansare, în adulația publicului spectator.

  Ce anume le-am făcut eu lor, Doamne, eu, o amărâtă care trăiește dintr-un
salariu minim, iar ei, atotputernica familie Nicoară, patroni de firme, plini de bani, cu legături până, hăt, la conducerea țării? Cum de s-au împiedicat, Doamne, tocmai de mine, care mai sunt și șchioapă pe deasupra? Nu numai de picior, lua-m-ar naiba, ci și de minte, că prea repede am crezut în răspunsul miraculos la rugăciunile mele atunci când el m-a sunat să-l ajut, după program, ca să termine bilanțul trimestrial!

  Ce terapie aș putea eu să fac acum? Și ce anume, mai exact, crede el că
mi-aș fi reprimat? De vrut, da, am vrut să nu-mi mai amintesc, dar n-am putut. Toate clipele alea cumplite sunt aici, sunt parte din mine, nu cred că mi le va mai șterge cineva de pe trupul mânjit, din genunchii juliți în momentele alea în care imploram să-i fie milă, de pe încheieturile mâinilor învinețite în strânsoarea lui!

  Oh, iartă-mă, prieten drag, te-am murdărit! Mi-au căzut lacrimile pe foaia
ta albă și știu că te ard, așa cum m-au ars și m-au pustiit pe mine neputința și rușinea și jur că n-am vrut!”

  ”S-a terminat! Fără pușcărie, fără cazier! Cică n-am fost îndeajuns de
convingătoare când am spus nu. Că n-am țipat, că nu m-am zbătut destul și el nu a înțeles că nu vreau!!!

  Trebuie să recunosc, avocatul lui și-a meritat din plin sacul de bani primit!
Stăteam acolo, înțepenită ca un opritor de ușă, și nu-mi venea să cred când spunea că Rareș a avut intenții curate, că n-a fost vorba de viol, că este doar o încercare jalnică de șantaj, că el este de familie bună, stâlpi ai societății, iar reclamanta, adică eu, de fapt nu este o victimă, ci doar o oportunistă care pătează bunul renume al familiei și viitorul strălucit al tânărului!

  Și taică-său, marele nostru patron, jubila cu ochii lipiți de neexperimentata
mea avocată, care nici nu apuca să deschidă gura, intimidată și năucită de jocul strălucit al confratelui său.

  De-acum, da, s-a sfârșit! Prietenul meu drag, mi-ai fost alături atâta timp!
Mă și mir cum de mai ai foi goale după atâția ani de când tot scriu! Da, mi-ai alinat rănile, mi-ai spus noapte bună și m-ai alintat între copertele tale! De-acum nici măcar tu nu mă mai poți ajuta pentru că, nu te supăra că-ți spun, tu ești doar un caiet care nu poate vorbi, nu poate merge, nu poate scrie, nu poate desena.. iar eu sunt prea ostenită și aș vrea să dorm… somn curat, fără traume care-ți zăpăcesc simțurile, fără zbateri inutile ce transformă cea mai lucidă minte într-un labirint, somn curat și ușor ca un zbor de pescăruș, aninat în asfințit de scrânciobul arămiu al cerului … aș vrea să fie liniște, și cald … timpul meu aici s-a terminat, de-acum îl voi căuta în altă parte … ”

  În apartamentul întunecat, un caiet vechi foșnea neliniștit pe un raft.

  Se scurgea povestea din el și n-avea cine s-o audă.

  Sirena ambulanței mușca din noapte. Ca un vers dintr-o jelanie. Ca o durere stupidă de măsea stricată.

  În blocul de peste drum, cu un etaj mai sus, băiatul cu bicicleta plângea cu capul pe masă.

Creație – Rubrica Pata de cerneală

Literaturapetocuri fb

Cel mai bun prieten de Camelia Cîmpean – Povestiri – Rubrica Pata de cerneală