Din când în când, pe-acasă… de Allex Trușcă – Cadranul autorului

Din când în când, pe-acasă…

  Lui Costinel îi plăcuse dintotdeauna să meargă la bunici, în satul C., undeva la mijlocul distanței dintre un oraș minier despre care majoritatea lumii n-a auzit și Drobeta-Turnu Severin, și cu vreo sută de ani în urma celor două. Acolo babele erau politicoase când te opreau pe stradă să te întrebe al lu cine ești?, căutau apoi câteva minute prin cotloanele memoriei și-ți spuneau cât de cuminte, frumos și deștept era taică-tu sau maică-ta în copilărie, le dădeai un săru-mâna, te scuipau să nu te deoache și-ți urau să-ți ajute Dumnezău!. Majoritatea părinților abia așteptau vacanța de vară, cum venea cu trenul din Franța, îi împachetau pe copii și-i puneau la autobuz, să stea pe capul lu mamaie și tataie. Bătrânii erau mult mai permisivi cu nepoții. Râul și pădurea erau aproape, tinerii aveau ce face toată ziua. Mașinile treceau rar și nu le tulburau partidele de bambilici din mijlocul drumului. La cârciumă, toată lumea știa că în halbă era jumătate bere, jumătate apă, dar și prețul era convenabil. Acolo era unul din puținele televizoare din sat, cârciumarul avea ditamai antena parabolică și în fiecare vineri seară, se adunau tinerii să vadă filme cu Van Damme și meciuri de wrestling până târziu în noapte. Sâmbătă, în căminul cultural, Sergiu era DJ, avea cele mai noi casete cu DJ Bobo, Animal X și tot ce era în vogă în primii ani ai mileniului 3, iar mult după miezul nopții petrecerea degenera într-un șir de hore și sârbe, încheiate cu împărțeli de pumni din cauza vreunui flăcău care a dansat cu mândra nepotrivită.

  Un fel de Eldorado pentru Costinel, în fiecare început de vară negocia cu părinții câteva zile de libertate absolută, trei zile îi propunea mama, că n-are cine să-i ajute la treburi, șapte zile își încerca el norocul și-n schimb o să ducă mai devreme animalele la păscut, o să fie mai atent cu răsadurile de varză și n-o să le mai ude din două-n două. Obținea cinci zile și era mulțumit. Așa cum argumenta el, copiii de oraș se duceau la Mamaia, el se ducea la mamaia.

  Nu, părinții lui nu erau oameni răi, chiar dacă îl mai altoiau din când în când, că doar fuseseră educați că bătaia-i ruptă din rai, venită de la Dumnezeu. Nici Costinel nu le făcuse prea multe probleme, chiar dacă era la vârsta adolescenței. În plus, era bun la învățătură, intrase la facultate grea, îl lăudau celorlalte rude. Poate ar fi fost mai permisivi cu el, dacă în urmă cu peste un deceniu nu l-ar fi condus pe fratele mai mic al lui Costinel pe ultimul drum, ceea ce niciun părinte n-ar trebui să îndure.

  Costinel nu uitase nici el acel moment, Mihai încercase să se agațe de viață cu forța unui copil de șase ani, dar nu fusese suficient. Își amintea cele mai frumoase momente petrecute cu fratele lui, tot la bunici, în anul dinaintea despărțirii pe veci, când părinții plecaseră până la Timișoara să cumpere un casetofon direct din basculanta adusă de la sârbi. De unde să știe că peste doi ani urma să vină Revoluția și ar fi găsit cu ușurință, doar să aibă ceva bani puși deoparte?

  De la intersecția unde l-a lăsat autobuzul, Costinel a mai avut de mers aproape doi kilometri. A trecut pe lângă biserica proaspăt văruită, cu gardul înclinat ca turnul din Pisa, pe lângă alimentara de unde tot satul cumpăra pâine și butelii, a dat săru-mâna babelor ieșite la cumpărături, ele i-au spus că mamaie e acasă, că nu era zi de tămâiat. L-au întrebat de facultate, moaștele au fost dezamăgite să afle că s-a dus la nu-știu-ce facultate de inginerie când putea alege altceva și ar fi ieșit și el avocat, contabil, profesor, ceva de viitor.

  Cu gura uscată și tricoul cu Dr. Acula, romanian cardiologist lipit de spinare din cauza transpirației, s-a gândit că e prea greu să meargă pe drumul cel lung, strâmb ca liniile drepte pe care le desena el, apoi pe lângă cimitirul cu care se învecinează gardul bunicii și a ales scurtătura, prin curtea țaței Nica. Țața Nica, așa cum o știa toată lumea, era bătrână și-n amintirile mamei lui Costinel și nimeni nu-și amintea dacă baba aia fusese vreodată tânără, arăta ca o vrăjitoare proaspăt ieșită din mormânt în filmele americane ieftine. Băiatul știa lecția: dacă putea s-o evite, era mai bine, dacă nu, trebuia să vorbească tare de tot și să spună că e băiatul Cameliei și, până să se dumirească stafia, să-și ia tălpășița.

  Dacă l-ar fi întrebat cineva cine gătește cea mai bună ciorbă de cocoș și cea mai bună carne la garniță, Costinel n-ar fi avut dubii, ar fi putut justifica prin faptul că bunica Floarea pregătește mâncarea la foc pe pirostrii, în vase de lut, servită în strachini primite la pomenile din sat. Bunica era foarte mândră de rolul ei de tămâielniță, de două ori pe săptămână și la toate praznicele, sărbătorile și pomenile, ea mergea la cimitir cu cădelnița lăsată moștenire de fostul preot. Adică bunicul, dar nici Costinel nici mama lui nu-i ziceau tataie sau tată, ci doar Moș Costică, sau Moș Ciupercă, din cauza căciulii pe care o purta zi și noapte, din care săreau păduchii de fiecare dată când se scărpina la ceafă sau bătea vântul mai tare.

  Moșneagul se prăpădise prin ‘95 și-l mutaseră la câteva sute de metri de casă, sub o cruce de lemn și doi metri de pământ.  Tot ce-i mai rămăsese lui Costinel de la el era o Biblie veche din care șoarecii își făcuseră sandwichuri, un caiet scris cu mână îngrijită – un horoscop care-i prezisese nepotului ceva boli ale sângelui și că dacă va trece de 32 de ani va trăi până la 73 și… nasul, ca moștenire de familie: mare, colțuros, ca figurile geometrice cărora trebuia să le calculeze centrul de greutate la facultate. Tânărul se consola cu ceva studii ale cercetătorilor britanici care legau virilitatea masculină de lungimea nasului pornind de la observații făcute pe maimuțele proboscis.

— Să-ți pregătesc odaia bună, sau dormi în cealaltă? l-a întrebat bătrâna.

  Când era mai mic, Costinel dormise în odaia cea bună, cu două paturi, dar somnul nu-i fusese nici pe departe prea odihnitor. Șobolanii duceau un război fratricid pentru mâncare în pod, mâțele se luptau cu ei, cocoșii se cățărau pe bolta de vie și, mai rău de atât, dacă deschidea ochii, pe geam se ghiceau siluetele crucilor din cimitirul de dincolo de grădină. Uneori din cavouri răzbătea licăriri de lumânări, iar băiatul își epuiza destul de repede stocul de rugăciuni. După ce băutura și o cangrenă l-au pensionat din preoție și apoi l-au răpus pe moș Ciupercă, bunica s-a mutat în camera lui, o încăpere separată, duhnind a medicamente, boală și vin oțetit, cu un geam mic înegrit de fum, un fel de pe peșteră. Nu-și încuia ușa, deși mama lui Costinel îi spusese că e periculos, femeie singură, cu casa retrasă de lume, doamne-ferește, oamenii sunt răi, dar bătrâna nici n-a vrut s-audă, știa ea mai bine.

  De data asta, Costinel n-a ales camera cea bună. Chiar dacă bunica i-a spus că nu mai are nici șobolani în pod, nici pisici războinice, crucile erau tot acolo și știa că bucățile alea de piatră și marmură aveau prostul obicei de a-și schimba forma dacă se holba la ele prea mult și nu voia să se pișe pe el de frică la douăzeci de ani. Poate n-ar fi trebuit să se uite la tot felul de filme de groază de mâna a doua, mai ales la cele cu draci, exorcizări și chestii de genul, dar la începutul anilor 2000 nu prea aveai mare lucru de făcut între sesiuni.

  Ziua i-a trecut ușor, un bambilici cu băieții, a făcut cinste la toată lumea la cârciumă simțindu-se ca un monarh generos, mai ales că nici berea, nici sucul nu se scumpiseră față de anul trecut, tot 1 leu halba de bere și treizeci de bani cea de suc, a fost pus la curent cu rivalitatea dintre Marian – prințul pe cal alb, mai mereu la bustul gol și cu șlapi în picioare și Gelu – rockerul cu mustață și cioc a la  D’Artagnan pentru inima (deși mai degrabă cârlionții, cracii și țâțele) Ecaterinei, despre ultima cafteală din căminul cultural, despre câte și mai câte. A întâlnit-o și pe Ecaterina, urmaseră aceeași școală generală, el era în clasa a opta, ea în a cincea, ea îl plăcuse, el avusese aspirații mai mari decât fetițe care săreau elasticul. Câțiva ani după, fata îl privea cu simpatie prietenească, iar el se străduia să nu-i curgă balele când se holba după ea.

  Când s-a îndreptat spre casă, se apropia de miezul nopții. A ales, evident, drumul cel scurt, țața Nica probabil dormea, dar a mers cu băgare de seamă, n-ar fi vrut ca mumia să fi ieșit la closetul din curte și să dea nas în nas cu ea, cine știe care ar fi crăpat primul de inimă. A intrat în curtea bunicii, niciun zgomot. A zăvorât bine poarta. A intrat în casă, a încuiat ușa pe dinăuntru și a scos cheia din broască. Pe hol aproape că s-a împiedicat de tot felul de lucruri depozitate acolo, dar așa-s bătrânii, strângători. În camera cealaltă a închis ușa cu zăvorul, s-a tolănit în pat gândindu-se cum ar fi să fie el cel de-al treilea pretendent la inima, cracii și țâțele Ecaterinei. A adormit.

  La început a crezut că visează că cineva încearcă ușa de afară. S-a gândit apoi că mamaie are nevoie de ceva, dar sigur are cheie de rezervă. Mai bine se prefăcea că doarme, să nu-l ia la întrebări de ce a venit așa târziu. N-a auzit nicio cheie în broască și zgomotul a încetat. Sigur i s-a părut. A încercat să adoarmă din nou. Pe hol a scârțâit podeaua. Întâi s-a gândit că poate e un șobolan, dar și târziu în noapte, după două-trei halbe de bere, era suficient de rațional să înțeleagă că nu există rozător de câteva zeci de kilograme, care să-și târâie cizmele de cauciuc și să emane miros de medicamente și pișat. A vrut să țipe, dar n-a avut curaj. Prin vene îi curgeau sloiuri de gheață. A ciulit urechile, rugându-se la toți Dumnezeii și sfinții știuți să nu audă zăvorul trăgându-se și nici să nu audă pașii lângă patul lui. A închis strâns ochii, deși stătea pe întuneric. Nu s-a gândit nicio clipă să se ridice să caute întrerupătorul, era chiar lângă ușa. A răsuflat ușurat când pașii s-au îndepărtat și duhoarea s-a risipit în aer și a adormit.

  A doua zi, s-a trezit aproape de prânz. A tras zăvorul, a verificat ușa pe care o încuiase cu cheia, era încă încuiată. În fața bucătăriei, îl aștepta bunica, Ecaterina și încă o fetiță cu un castron de zmeură, cadou de bun venit, cică. Floarea a pus masa de lemn, rotundă, cu scăunele mici în curte. A pus pe ea patru farfurii cu mămăligă, brânză și smântână și în centru – castronul cu zmeură.  A închis ochii și a început un Tatăl Nostru, iar tinerii s-au uitat unul la altul, forțându-se să aibă o mină solemnă.

— Știți, a început Costinel, după ce a înfulecat ca un lup tot din farfurie, pot să jur că azi noapte am auzit pași pe hol. Dar n-are cum să fie, am încuiat ușa cu cheia. Și am simțit un miros urât…

— Sigur n-ai visat? s-a uitat Ecaterina lung la el. Poate a fost vreun zgomot prin pod, sau ți s-a părut…

Bunica Floarea a zâmbit, ba chiar a râs un pic, apoi a oftat lung.

— Ce-i, mamaie, ți-e rău? Ți-aduc un pahar de apă?

— Costinele, nu trebuia să te sperii. Am uitat că lăsasem pe hol lângă ușa ta o damigeană de vișinată. Nu trebuia să încui ușa. Mai vine săracu tataie-tu din când în când pe acasă, mai stăm de vorbă, mai bea și el un păhărel, Dumnezeu să-l ierte!

  Bătrâna s-a închinat încă o dată, și s-a ridicat să strângă masa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Chipul alb al Ecaterinei a căpătat culoarea paginilor Bibliei vechi a lui Moș Costică, iar ochii tuturor copiilor s-au pierdut în contemplarea unei zmeure pe care unul dintre ei, nimeni n-ar fi putut spune care, a scăpat-o din gură.

Verifică disponibilitatea cărților scrise de Alex Trușcă în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Diverta, librărie.net şi cărtureşti

Cadranul autorului

Autori români