Fugarul –  Stephen King (Richard Bachman) – Editura Nemira 

Titlu: Fugarul

Autor: Stephen King (Richard Bachman)

Editura  Nemira

Colecția Armada 

Data publicării în limba română: 2025 

Titlu original: The Running Man (1982)

Traducere: Mihai Dan Pavelescu

Număr de pagini: 264

Ediție tie-in

  Fugarul, romanul semnat de Richard Bachman și publicat în 1982 sub ceea ce era încă pe atunci un pseudonim abia disimulat al lui Stephen King, a explodat ca un cocktail Molotov aruncat prin fereastra ficțiunii distopice respectabile. Scris în doar șaptezeci și două de ore (un detaliu pe care King l-a repetat de-a lungul anilor cu un amestec de mândrie și jenă, tipic pentru confesiunile lui Bachman), acest roman nu pare o narațiune elaborată cu minuțiozitate, ci un urlet prelung. Totuși, în pofida vitezei de concepere și a aparentei sale nefinisări, volumul rămâne unul dintre cele mai clarvăzătoare și lipsite de compromisuri romane americane ale sfârșitului de secol XX, o carte care a intuit viitorul spectacolului, al inegalității și al manipulării mediatice cu o acuratețe ce încă arde.

  Premisa este brutal de simplă: într-un an 2025 în putrefacție, cei care trăiesc în sărăcie extremă pot să se înscrie voluntar în jocurile televizate ale Lib-Ve, un monopol atât de total încât face marile platforme de streaming ale lumii noastre să pară provincial de inofensive. 

  Ben Richards, șomer, 28 de ani, tatăl unei fetițe foarte bolnave, se înscrie, pentru a putea cumpăra medicamente ce să o trateze, în Fugarul, emisiunea de maximă audiență a rețelei. Regulile acesteia au o eleganță sinistră: Richards primește un avans de douăsprezece ore, apoi este vânat de ucigași profesioniști în timp ce întreaga țară îl urmărește. Pentru fiecare oră în care rămâne în viață câștigă o mie de neodolari. Pentru fiecare agent de ordine sau Vânător pe care îl ucide, primește o sută de neodolari. Dacă rezistă treizeci de zile, câștigă un miliard. Niciun concurent nu a reușit vreodată.

  Ceea ce ridică această cursă însângerată deasupra nivelului de pulp fiction – iar romanul savurează, fără rușine, voluptatea pulp-ului – este precizia rece, chirurgicală, cu care autorul disecă tranzacția fundamentală a capitalismului suprem: săracii își vând suferința, iar publicul plătește ca să o vadă. Mulțimile care îl aclamă pe Richards într-un moment și urlă pentru a-i fi împrăștiate măruntaiele în următorul nu sunt alcătuite din monștri în sensul caricatural al cuvântului; suntem noi înșine, dotați cu jucării mai bune și conștiințe mai tocite. King, scriind ca Bachman, evită simplificarea caricaturii. Privitorii sunt plictisiți, speriați, dependenți de narcoticul durerii altora. Când Richards deturnează o transmisiune pentru a citi adevărul despre aerul otrăvit și economia trucată, liniile telefonice se aprind nu de solidaritate, ci de furie că spectacolul a fost întrerupt. Recunoașterea și repulsia apar simultan, iar cititorul nu primește voie să întoarcă privirea.

  Ca stil, Fugarul este un exercițiu de furie controlată. Proza lui Bachman este dezbrăcată de orice ornament; frazele nu curg, ci detonează. Cartea este împărțită într-o sută de fragmente numerotate, cele mai multe de două-trei pagini, fiecare capitol cu un marcaj de tip countdown („… 099 și numărătoarea inversă continuă…”). Structura oglindește ritmul sacadat al urmăririi și, mai subtil, ticăitul economic al disperării. Timpul se termină întotdeauna când ești sărac; romanul transformă această abstractizare într-o senzație fizică.

 Ben Richards nu e vreun supererou. Este subnutrit, scuipă sânge, cade pradă panicii și deciziilor proaste. Curajul lui e curajul unui animal încolțit, iar King nu ne lasă niciodată să uităm partea sa animalică. Există un moment, aproape de final, când Richards, epuizat și hăituit, ia în calcul ideea violului ca mijloc de a răni o lume care l-a rănit, apoi respinge impulsul cu o tresărire de dezgust față de sine. Este una dintre cele mai necruțătoare scene scrise vreodată de King, o repudiere a binarului moral comod pe care se sprijină majoritatea istorisirilor de acțiune. Richards rămâne un personaj simpatic nu pentru că ar fi pur, cât pentru că știe exact ce impur ar putea deveni.

  Aspectul cel mai profetic al romanului este modul în care înțelege media ca opiaceu și armă deopotrivă. Rețeaua nu doar distrage masele; generează consimțământ transformând dizidența în conținut vizual. Când Richards reușește în sfârșit să transmită adevărul în direct, reacția Administrației Jocurilor nu este negarea, e ambalarea lui drept cel mai palpitant episod de până atunci. Realitatea devine doar un alt gen de spectacol, iar audiența, singurul criteriu de adevăr. Scriind în 1982, King/Bachman anticipa reality-show-urile, gamificarea politicii, transmisiunea în direct a atrocităților, monetizarea indignării și transformarea oboselii într-o armă. Anul 2025 din carte nu mai pare o speculație, e chiar prezentul nostru.

  Citind romanul în adevăratul 2025, un fior rece străbate lectura, și nu din cauza exagerării distopice. Cerurile otrăvite, violența privatizată, felul în care cei puternici îi privesc pe cei neputincioși murind pentru divertisment – toate acestea nu mai sunt avertismente, par titluri reale de presă. 

  Mica și furioasa carte a lui Richard Bachman e o oglindă ridicată unei societăți care a învățat să iubească reflexia propriei cruzimi. E incomodă, neînduplecată și absolut necesară. La treizeci și opt de ani după ce a fost scrisă în febra albă a unui maraton creativ, Fugarul a lăsat în urmă toate distopiile politicoase dinaintea sa și pe multe dintre cele cinice care i-au urmat. Cronometrul încă numără. Noi încă privim…

  Comparativ cu proaspăta ecranizare The Running Man din 2025, romanul Fugarul e versiunea incomodă și mult mai logică a poveștii, singura care păstrează foamea, mizeria și furia morală din textul lui Bachman/King. Filmul transformă distopia într-un spectacol vizual bine lustruit, cu violență coregrafiată și un protagonist suficient de cool încât să nu tulbure prea tare confortul publicului. În carte, Ben Richards e slăbit, bolnav, uneori respingător în gânduri, iar lumea care îl urmărește la televizor poartă aceeași vină ca rețeaua care îl vânează. Vechea adaptare cu Arnold Schwarzenegger îndepărtează și mai mult povestea de acest nucleu psihologic brutal, în timp ce romanul se fixează în poziția unde filmele mai greu reușesc să ajungă altfel decât declamativ: cu oglinda întoarsă direct spre spectator.

Recenzii cărți