Iertarea – între practică și teorie – Rubrica La vie en noir

  Conflictul face parte din experiența noastră zilnică. Fie la serviciu, fie acasă sau în grupul de prieteni, este aproape imposibil ca pe parcursul întregii zile să nu ne confruntăm cu situații inconfortabile, stres, frustrări sau momente de anxietate, determinate fie de interacțiunea umană deficitară, fie conjuncturale, din cauza unor factori externi neprevăzuți.

  Reacționăm în funcție de personalitate, experiență și stare de spirit, dar adesea suntem nevoiți să ne raportăm la situația conflictuală creată și să venim cu o soluție de moment.

  Indiferent că ne cenzurăm pornirile sau că ne manifestăm agresiv când ne simțim încolțiți sau nedreptățiți, ori tratăm interlocutorul cu indiferență mascată sau sarcasm, sentimentele înmagazinate își pun amprenta pe starea noastră mentală și emoțională.

  Trăim într-o societate și suntem nevoiți să facem parte din ea într-o anumită măsură care să ne asigure succesul sau supraviețuirea. Reacțiile noastre nu pot fi mereu brutale sau tranșante dar nici complet mușamalizate indiferent cât de strategică ar fi o astfel de abordare, deoarece impactul emoțional cu care suntem nevoiți să ne confruntăm ulterior, schimbă regulile jocului.

  Suntem tot mai mult invadați de cărți de dezvoltare personală și tutoriale care se declară în sprijinul nostru atunci când avem nevoie de o cale menită să ne echilibreze, dar adevărul este că lecturarea lor, ne dă o stare de confort și speranță doar pe măsură ce le parcurgem. În practică ne confruntăm cu altă poveste. Ne place să ne considerăm auto-didacți, capabili să ne educăm singuri și să ne controlăm emoțiile și reacțiile la stres, dar lupta interioară pe care o ducem, adesea ne destabilizează mai mult decât situațiile conflictuale în care suntem prinși.

  Uneori, mărinimoși, iertăm pe cei care considerăm că ne-au greșit. Sau poate ne impunem să îi iertăm pentru că personalitatea noastră non-conflictuală nu rezonează cu momentele de confruntare și contradicție. Ne poziționăm pe o scară unde stă în puterea noastră să oferim iertarea dar fără a parcurge complet ciclul înțelegerii și asumării conflictului din care am făcut parte. Chipurile, lăsăm de la noi, aplanăm situația pentru binele suprem și pentru că, așa zisa noastră capacitate de a vedea în ansamblu, ne confirmă că am ales corect. Dar cât iertăm de fapt și cui?

  Trecem cu vederea, în procente diferite, lucrurile care ne-au deranjat, celor pe care îi simpatizăm, celor pe care îi iubim și celor de la care nu am avut niciodată așteptări. Cei pe care i-am subpoziționat de la început, considerând că ne sunt inferiori din anumite puncte de vedere și drept urmare, ne așteptam să comită erori. Îi păsuim cu sarcasm, nonșalanță și uneori pasiv-agresivitate, doar pentru a demonstra tacit că suntem mai buni decât ei.

  Pe cei dragi îi iertăm pentru că așa sunt clădite relațiile, pe compromis și înțelegere, care de multe ori nu lasă loc și comunicării, adesea defectuoasă și rar folosită ca manieră de a rezolva conflictele. Iar cât iertăm, depinde de capacitatea noastră de empatie, de nivelul de asertivitate și de interesele pe care le avem în plan.

  Întrebarea care dă târcoale este legată de iertarea reală, nu cea declarativă, venită ca un pansament peste o relație tensionată sau șubredă.

Există cu adevărat iertare când ori de câte ori treci cu vederea ceva ce te-a deranjat, rămâi agățat în expectativă? Când aștepți cumva, pe fundal, să fii din nou greșit înțeles sau provocat, dezamăgit sau umilit?

  Păsuirea greșelilor schimbă dinamica relației și modul de raportare. Chiar dacă încerci să nu te manifești, crește nesiguranța, teama, frustrarea, anxietatea. Ți se deschide calea spre variante sumbre, scenarii nefavorabile, finaluri nefericite, căci practic nu ierți, doar te lupți să îți controlezi reacțiile în momentele în care te confrunți cu o situație similară. Presiunea pe care o duci în cârcă de dragul relației pe care vrei să o salvezi, eforturile depuse care nu se regăsesc ulterior în rezultatele dorite sau anticipate, cresc nivelul de frustrare și victimizare și explodează când celălalt se așteaptă mai puțin.

  Exista o vorbă pe la noi – Iert dar nu uit! și însumează tot ce e mai rău la o astfel de mentalitate pentru că pierde din vedere faptul că ținerea minte nu se rezumă la notarea bilelor negre pe caietul mental al fiecăruia și nici măcar la atenționarea conform căreia a doua oară nu vom fi la fel de naivi și creduli.

  Iertarea ar trebui să presupună înțelegere, empatie, comunicarea la un nivel pe care interlocutorul să îl asimileze și cu care să se simtă confortabil. Iertarea ține de a da șansa cuiva de a înțelege unde și de ce a greșit dar nu transformând relația într-o dinamică de tipul învățător – elev. Nimeni nu este dispus să își schimbe comportamentul eronat atunci când se simte umilit, minimalizat sau pus la zid, la fel cum extrem de puțini sunt cei care sunt dispuși  să ierte cu adevărat atunci când simt că într-o manieră sau alta, povestea se va repeta.

  Trăim cu teama de a nu fi greșit înțeleși și mai ales cu teama de a nu fi nevoiți să depindem de iertarea cuiva, iar lipsa de conștientizare și asumare a propriilor greșeli, ne îndrumă doar spre relații de conjunctură, din care ne insuflăm mental că nu contează dacă le pierdem. Știm foarte bine că astfel de relații se găsesc pe toate gardurile.

  Dar ce facem când întâlnim pe cineva pe care ne dorim să îl păstrăm în viața noastră, în ciuda tuturor experiențelor umane superficiale pe care le-am trăit? Suntem capabili să învățăm să ne iertam mai întâi pe sine înainte de a împărți cu falsă gratitudine iertarea în toate colțurile spațiului nostru strâmt?

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

foto credit pexels

Iertarea – între practică și teorie – Rubrica La vie en noir