Insula morţii de Åsa Avdic-Editura Rao

Insula morţii de Åsa Avdic-Editura Rao-prezentare

Precomandă cartea Insula morţii de Åsa Avdic de pe site-ul Editura Rao

   Într-un viitor alternativ, în 2037, Cortina de Fier există încă, iar Suedia și celelalte ţări scandinave au devenit protectorate în marea Uniune a Prieteniei din estul Europei, cu un regim tiranic în care mâncarea este raţionalizată și doar cei sus-puși au acces la bunuri din import. Anna e un funcţionar bine integrat în sistem, care, din cauza unor probleme misterioase din trecut, nu-și mai poate crește fiica. Pentru a-și spăla definitiv păcatele, liderul Uniunii o trimite într-o pretinsă ultimă misiune: se va duce pe o insulă izolată din arhipelagul Stockholm, ca să urmărească un grup de candidaţi testaţi pentru un post în cadrul unui serviciu secret de spionaj.

 Insula morţii de Åsa Avdic

   M-am uitat la el. Voiam să-l întreb şi să-i spun multe, dar ştiam cumva că nu era timp şi, chiar dacă ar fi fost, totul era oarecum pe  lângă subiect.

− Eşti fericit aici? am întrebat eu în cele din urmă.

   Se gândi puţin la întrebare.

− Nu în mod special, răspunse el. Însă nici tu nu eşti foarte fericită unde te afli.

   Istoria secretă, Donna Tartt

− E o escrocherie care trebuie făcută de doi oameni, spuse Shadow.

− Nici nu se pune problema de război, nu-i aşa?

   Zei americani, Neil Gaiman

 

STOCKHOLM

PROTECTORATUL SUEDIEI

MAI 2037

 

Doi dintre ei erau la conducere. El se ocupa de interogatorii, ea stătea lângă el. Asta, la început. Ea va prelua controlul mai târziu. Era o tactică pe care o folosiseră de multe ori şi care, de obicei, funcţiona. Era bine să aibă un element-surpriză de partea lor. Cei mai mulţi oameni picau în plasă: presupuneau că el era şeful şi că ea doar executa, că el era cel competent, iar ea, o simplă subordonată, pe post de asistent sau secretară. Nici pomeneală de aşa ceva. În realitate, de ea ar fi trebuit să se teamă. Făceau echipă bună. Învăţaseră de-a lungul anilor să lucreze împreună. Unul era dur şi protocolar, celălalt era blând şi bun. Uneori schimbau subit rolurile, chiar în mijlocul interogatoriului, ca să-l zăpăcească şi mai mult pe cel anchetat, dar şi pentru că puteau. Însă mai tot timpul ea era cea care reuşea să-i facă să cedeze.

Zâmbi în sinea ei, încercând un minunat sentiment de satisfacţie când se gândea la cât de bună era în munca ei, însă şi pentru că zări un loc liber de parcare chiar lângă intrarea 302. Trase brusc de volan, dar intră un pic şi pe celălalt loc de parcare şi se opri cu botul maşinii într-o parte. Băgă maneta în marşarier, dădu înapoi, pe urmă se alinie şi parcă impecabil. Îşi luă geanta de pe scaunul din dreapta, coborî din maşină şi merse până la lift. Când ajunse acolo, arătă insigna la cameră şi i se confirmă identitatea. O enerva că, deşi făcea parte din cercul celor de încredere, tot trebuia să se supună acestui gen de examinare. Însă, după cum fusese informată, regulile erau aceleaşi pentru toţi. Până şi Preşedintele trebuia să se aplece şi să-şi arate legitimaţia, ca să i se permită accesul. Cel puţin, aşa îi spusese el. Era important pentru Preşedinte să dea impresia că făcea parte din echipă, deşi ştiau toţi că nu era tocmai aşa. De fapt, reflecta ea în timp ce liftul cobora, nici măcar nu ştia sigur cine făcea parte din „echipă“. Îşi cunoştea colegii cei mai apropiaţi; asta era cel mai important. Avea încredere în Preşedinte. Nu era totuna cu a-l cunoaşte, dar nu se aştepta la mai mult. Trebuia să fie suficient.

Păşi în lift şi imediat în spatele ei uşile se închiseră uşor, cu un fâşâit abia perceptibil. Liftul urcă. Înăuntru se simţi ciudat, ca şi cum era în imponderabilitate şi abia dacă-şi dădu seama că se afla în mişcare, însă apoi, când uşile se deschiseră din nou, era deja la etajele superioare ale clădirii. De la ferestre se vedea o panoramă splendidă a oraşului, în depărtare se zărea portul şi, dincolo de el, arhipelagul şi largul mării. Era oarecum confuză şi, în acelaşi timp, cuprinsă de un sentiment de alinare şi îngrijorare, imaginându-şi că orizontul nu era nimic altceva decât o iluzie optică, şi nici pe departe o margine, ci doar limita fizică a ochiului. „Se pot întâmpla multe acolo“, se gândi ea. Dar, mai devreme ori mai târziu, totul va fi adus de ape pe uscat. Aşa cum avea să se întâmple şi cu conţinutul servietei pe care o ducea. O considera ca fiind o epavă eşuată pe plajă, zăcând acolo ruginită. Era datoria ei să strângă, să facă ordine. Datoria ei şi a lui. Făcuseră asta de multe ori şi încă simţea un nod în stomac doar gândindu-se la ce urma.

Când intră în vestiar, el era deja acolo, încheindu-se la ultimii nasturi ai uniformei.

− Oh, văd că eşti încălţată cu pantofii tăi norocoşi, spuse el cu un zâmbet în colţul gurii.

Ea se descălţă de pantofii negri cu tălpile roşii şi-i puse în dulăpiorul ei. Erau pantofi scumpi, pe care sora ei îi trimisese din străinătate. Era o prostie, însă ajunsese să creadă că-i purta noroc culoarea roşie. Nu era superstiţioasă de felul ei, dar se obişnuise ca de fiecare dată când făcea ceva important să poarte ceva roşu şi nu îndrăznea să renunţe în acea clipă la prejudecăţile ei.

– Mă bucur să-i văd, continuă el. Probabil că vom avea nevoie de noroc astăzi. Chiar dacă nu vorbim direct cu femeia.

Ridică privirea către el. Presimţirea rea o făcu să simtă din nou senzaţia de nod în stomac, mai acut de data asta.

− Anna Francis? E tot… indispusă? Sau cum ar trebui să spun?

− Nu ştiu, răspunse el ridicând din umeri. N-am idee cum ar trebui să-i spunem. Însă, oricum ar fi, se pare că tot facem asta. Te aştept afară.

El îşi lovi călcâiele, făcu un semn prostesc de salut, un salut pe care-şi permitea să-l facă doar când erau ei doi, şi ieşi din vestiar. Ea îşi dezbrăcă sacoul şi fusta şi-şi scoase uniforma din dulap. Era destul de caraghios să se ferchezuiască purtând haine de firmă importate ilegal şi încălţată cu pantofi doar cât dura drumul cu maşina, pentru ca mai apoi să se schimbe de ele imediat ce ajungea la serviciu, dar asta o făcea să se simtă o persoană normală. Desigur că nu-i plăcea, însă dată fiind poziţia ei, îşi putea permite să se aranjeze şi să-şi pună alte haine, doar că nu voia să vorbească prea mult despre asta. Cel puţin aşa credea. Nu se plânsese nimeni de rochia ei scumpă, iar ea nu întrebase niciodată. Când îşi punea uniforma bleumarin, devenea o rotiţă într-un mecanism despre care nu ştia de unde începea şi unde se sfârşea. Însă ştia că funcţiona. Cel puţin în mare parte – şi pe undeva, mulţumită ei şi colegului său. Ei erau programul antivirus din interiorul computerului. Ei erau cei care făceau actualizările necesare.

Îşi încheie ultimii nasturi ai uniformei, merse în dreptul oglinzii, unde se privi cu o expresie de nemulţumire. Fiul ei cel mic încă se strecura în patul ei noaptea şi nu stătea locului o clipă. Era ca argintul-viu. Noaptea trecută, la fel ca în multe alte asemenea nopţi, spre dimineaţă, ajunse să doarmă ea în pătuţul lui vreo două ore, cu picioarele atârnându-i mult în afară. Îşi frecă obrajii cu putere, de parcă ar fi vrut să şteargă oboseala, apoi scoase un elastic de păr şi cu mişcări exersate îşi strânse părul castaniu într-o coadă. Deschise robinetul, îşi clăti mâinile şi netezi vreo două fire de păr alb care refuzau să stea lipite de cap. Gândul îi fugi la primăvara care se lăsa aşteptată şi-şi dădu seama că de o perioadă bună de timp nu mai văzuse soarele. Se gândi la cele trei săptămâni de vacanţă pe care urma să le aibă în vară, întrebându-se dacă vor avea timp să meargă la căsuţa pe care o închiriau, de obicei, şi dacă afinele aveau să se coacă până atunci sau dacă le vor rata şi vara aceea. Nu era niciodată sigură de concediu. Vara trecută îşi luase doar patru zile. „Probleme interne“ care trebuiau rezolvate. Asta-i viaţa. „Trebuie, pur şi simplu, să accepţi că astfel de lucruri vin la pachet cu genul ăsta de serviciu“, îşi spuse ea. Ridică servieta şi ieşi din vestiar.

El aştepta afară şi porniră împreună pe coridor către uşa cu grilaj. Acolo fură percheziţionaţi, dar când gardianul vru să deschidă servieta, ea puse iute mâna pe încuietoare.

− Asta nu trebuie deschisă. Verifică-ţi lista!

Gardianul merse la cabina lui şi ridică o staţie de emisie-recepţie de culoare neagră. Ea urmări prin geamul antifonic cum vorbea. Bărbatul încuviinţă când primi un răspuns, după aceea ieşi din cabină şi făcu un semn din cap către servietă.

− Puteţi trece!

Uşile se deschiseră. Pe urmă se închiseră în spatele lor. Trecură câteva secunde, apoi lumina din colţ îşi schimbă culoarea din roşu în verde şi următorul set de uşi se deschise. Ura momentul acela, de fiecare dată cu aceeaşi intensitate, când se afla blocată între uşi. O făcea să se simtă prizonieră. Ca şi cum n-ar fi fost nicio diferenţă între ea şi cei din spatele uşilor.

*

Următorul coridor era luminat slab. Neoanele din tavan erau prea distanţate, iar oamenii intrau şi ieşeau din penumbră şi din lumina difuză care venea direct de deasupra. Semănau într-un fel cu nişte cadavre umblătoare. Sunetele erau înfundate; paşii abia dacă se auzeau. El mergea chiar în faţa ei, iar ea îi urmărea linia spatelui. Ajunseră la o ferestruică din perete, el ciocăni şi apăru un bătrân morocănos care le întinse pe sub geam o bucată de hârtie. După aceea bărbatul ieşi ţinând în mână un inel mare cu multe chei şi o porni pe coridor fără să scoată un cuvânt. Îl urmară. Bătrânelul deschise o uşă grea din metal, aflată pe partea dreaptă, şi intrară pe un alt coridor. Acolo era şi mai întunecat. Pe partea stângă erau ferestre prin care se zăreau oameni stând în nişte cuburi mici ce semănau cu nişte camere de aşteptare. Unii citeau, alţii priveau cu nerăbdare dincolo de ferestre. Dar ea ştia că dinăuntru nu se putea vedea afară. N-o puteau vedea, doar ea îi putea vedea pe ei. Gardianul se opri. Ajunseseră. Le descuie şi ultima uşă şi-i lăsă să intre în camera puţin mobilată. În mijloc era o masă, cu un scaun pe o latură şi alte două scaune pe cealaltă latură. Pe masă, se aflau o carafă cu apă şi câteva pahare din plastic, iar în mijloc un magnetofon.

− Aşteaptă câteva minute, după care poţi merge să-l aduci pe primul, îi spuse el gardianului, care consimţi şi închise uşa în urma lui.

Ea puse servieta pe masă şi scoase un dosar gros plin cu fotografii, hărţi şi alte documente. Pe dosar era o ştampilă mare şi roşie, INFORMAŢII SECRETE, iar dedesubt scria:

SOR 234:397

Categoria 3

Raport despre evenimentele din

ISOLA

Îşi privi colegul care răsfoia încruntat dosarul. Îşi dădu seama că părea îngrijorat, ceea ce nu-i stătea deloc în fire. Îl văzuse de multe ori furios, iritat, obosit, plictisit, frustrat şi dezamăgit, însă niciodată îngrijorat. Se întreba ce ştia sau dacă nu cumva ştia mai mult decât ea. Şi dacă era aşa, atunci despre ce putea fi vorba? Îl cercetă cu privirea, dar când el conştientiză că este analizat, se descreţi, închise dosarul şi-l puse pe masa din faţa lui fără prea mult zgomot.

− Sper din toată inima ca superstiţia cu pantofii norocoşi să se adeverească, pentru că-i al naibii de sigur c-o să avem nevoie de baftă, spuse el, în timp ce se aşeza pe scaunul lui.

− Eşti sigur că Anna Francis o să lipsească?

Ştia că-l mai întrebase asta, însă simţea un fel de obligaţie care-o făcea să încerce din nou.

− Da, răspunse el privind-o, cel puţin aşa mi-au spus. Ai auzit altceva?

Ea clătină din cap. Oricum, avea destulă experienţă cât să ştie că nu era un semn bun. Vru să spună mai multe, în schimb, luă dosarul de pe masă şi-l puse cu tact înapoi în servieta pe care o așeză lângă picioare. Era pe punctul de a-l întreba dacă ştia unde se afla Anna Francis şi dacă era bine, când se deschise uşa.

Sursa Editura RAO

Recenzii Editura RAO

2 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.