Maktub de Hayat Seviyor-capitolul 1

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog “Maktub”

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

          Lista personajelor

Ali Hassan are în jur de patruzeci de ani și este fiul unui fost mare funcționar din Maroc. După moartea timpurie a tatălui  s-a retras împreună cu mama sa în Turcia, la Izmir, unde dețineau o proprietate și o fabrică.

Doamna Latiffa este o femeie de aceeași vârstă cu soțul ei, născută la Izmir, originară din Maroc. Tații celor doi au fost legați de o strânsă prietenie, care a dus la acest mariaj. Norocul lor că a fost dragoste la prima vedere. De atunci, sentimentele au devenit mult mai puternice, după cum și religia islamică afirmă că dragostea se naște din conviețuire.

Mehmet este fiul cel mai mare, sprijin de nădejde pentru părinții săi. Deși are doar douăzeci de ani, este responsabil, cu capul pe umeri. Fiindcă tatăl său are câteva probleme de sănătate, el administrează fabrica. Ali Hassan este mândru de voinicul său, care îi va duce numele mai departe.

Nur (=lumină sfântă) este o tânără în vârstă de optsprezece ani. Deși este la vârsta măritișului, tatăl său nu are de gând s-o lase să se căsătorească cu un ,,oarecare”. Ea este angajată la fabrică, ocupându-se de contabilitatea acesteia. De asemenea, este artista familiei, manifestându-se în domenii precum muzica, poezia.

Cemile este cu doi ani mai mică decât sora sa, dar este mult mai frumoasă și mai plăpândă decât cel mai firav ghiocel. Ochii negri par a fi o poartă ferecată, în spatele căreia se află un suflet angelic, inocent, pur. Ea este ca o a doua mamă pentru micuțul Ali, care se apropie cu pași repezi de 8 primăveri. Ea se preocupă de educația mezinului, care o respectă și o iubește mai mult decât pe ceilalți frați.

     Bineînțeles că mai sunt și alte personaje, însă le veți descoperi pe parcurs 

             Capitolul 1

      În care a început totul

Mai 1941. Vremea este frumoasă, cerul senin, iar vântul adie ușor, împrăștiind mireasma sfârșitului de primăvară. Izmirul este cuprins de agitația locuitorilor. Este Ajunul Sărbătorii de Ramadan și se fac ultimele pregătiri. Gospodinele au făcut curățenie lună și au pregătit numeroase bunătăți care îți mută nasul din loc cu parfumul lor. Imposibil ca preparatele din carne de miel și baclavalele aurii să nu-ți facă cu ochiul. În cele trei zile de sărbătoare, musulmanii celebrează revelația coranică primită de profetul Mahomed, iar după o lună de post, căință și sacrificiu, familiile se vor putea reuni în jurul mesei și bucura de ceea ce Allah le-a dăruit.

În mod normal, așa ar trebui să fie în preajma sărbătorilor… Dar anul acesta, locuitorii orașului-port nu se vor putea bucura ca în alți ani, întrucât mulți bărbați sunt plecați pe front și, din păcate, în majoritatea cazurilor, nu au o soartă prea fericită. Pentru multe familii, văduve și copii orfani, Bayram-ul va trece așa cum a venit, într-o atmosferă nu tocmai plăcută, lipsită de veselie și voie bună…

Ca întotdeauna, mai există și excepții. Din fericire, familia Abdüllah nu a fost separată de războiul necruțător. Cei șase membri așteaptă marea sărbătoare, însă sufletele lor nu mai sunt încântate ca în alți ani… Nu au rămas indiferenți la suferința celorlalți, ajutându-i cum au putut. Reședința lor situată pe malul mării, înconjurată de livezile de portocali, pare desprinsă din poveștile cu sultani și câdane, o urmă a trecutului înfloritor din timpul Imperiului Otoman. În aceste vremuri multă lume încă susține că ar fi preferat să trăiască pe timpul sultanatului și regretă că l-au susținut pe Atatürk, însă nimeni nu îndrăznește să o spună cu voce tare.

Iubitoare a naturii, Cemile stă la umbra portocalilor și citește ultimele poezii ale lui Nur. Ultimele raze de soare se strecoară printre frunze. De data aceasta, nu a fost atrasă de versurile desprinse, parcă, dintr-o declarație de amor.  Cemile nu știe ce este dragostea și prin urmare, nu poate aprecia cuvintele așternute de sora sa mai mare.  Pune cartea jos, adună câteva flori de portocal și le savurează mirosul îmbietor. Gândurile îi zboară la frumoasele momente petrecute alături de verișoara sa, Izabella, prietena ei cea mai bună, plecată în Spania din cauza războiului ce domină lumea…

Ce bine era dacă Izabella ar fi fost acolo de Bayram! Ar fi petrecut ore în șir ascultând-o pe Nur cum cântă la pian, la vioară, i-ar fi citit poeziile și povestioarele, s-ar fi plimbat de-a lungul plajei și s-ar fi delectat cu dulcegăriile siropoase pregătite de Beyhan Teyze, bucătăreasa.  De când se știe a petrecut Ramadanul cu verișoara sa și din acest motiv urăște războiul.  Conștientizează că este tristă, dar fără motiv. Sunt atâția copii care și-au pierdut tații, frații mai mari și femei care și-au pierdut soții și fiii în război, iar ea se plânge din atâta lucru! Asta e de admirat la Cemile: se gândește la cei din jur și face tot ce poate pentru a-i ajuta pe cei aflați în dificultate. Mai ales acum, înainte de Sărbătoarea Ramadanului, s-a implicat într-o mulțime de activități caritabile. Împreună cu frații săi a distribuit alimente și haine celor săraci, celor asupriți de soartă, în speranța că vor reuși să le aducă zâmbetul pe buze. Au fost atât de uimiți de câtă suferință a adus războiul pentru mulți copii și i-au mulțumit lui Allah pentru că au fost mai norocoși decât alții…

Gândurile îi sunt brusc întrerupte de micuțul Ali care o strigă:

• Cemile abla, e timpul pentru iftar!
• Vin acum! Ce repede a trecut timpul! afirmă ea.

Cemile ia cartea și se îndreaptă spre casă, unde candelabrele de cristal sunt aprinse. Toată familia își face rugăciunea ce marchează sfârșitul zilei de post, mulțumindu-i Celui de Sus pentru tot ce le-a oferit: sănătate, prosperitate, liniște sufletească și preaslăvindu-l pentru dragostea și mărinimia de care a dat, dă și va da dovadă, chiar dacă prin firea lor sunt păcătoși…  Apoi se așează la masă unde încep să servească din bucatele pregătite cu multă dragoste de bucătăreasa lor. Liniștea domină încăperea.

• Ce frumos e să-mi privesc familia strânsă în jurul mesei! Orice om și-ar dori să aibă ocazia de a se bucura de această priveliște! rostește Ali Hassan cu încântare.
• Allah să vă dea sănătate și viața lungă! spun cei patru copii în cor.
• Să sperăm că vă vom avea alături pe dumneavoastră și pe măicuța noastră la multe sărbători de-acum încolo! adaugă Mehmet.

Ali Hassan dorește să spună ceva, însă este întrerupt de un servitor care abia mai poate vorbi:

• Stăpâne! Stăpâne!
• Ce s-a întâmplat? întreabă bătrânul speriat, ridicându-se de pe scaun.
• Stăpâne… Tocmai a venit veste de la guvernatorul Izmirului cum că…
• Spune odată! se răstește Ali Hassan impacientat..
• Dragule, fii calm! Săracul e îngrozit… Ia-l încet! sare în apărarea servitorului doamna Latiffa.

Servitorul inspiră și expiră, încearcă să se calmeze și apoi adaugă:

• Guvernatorul Izmirului a fost anunțat că o armată străină a debarcat în portul Kușadasi și că dușmanii se îndreaptă spre noi. S-a estimat că vor ajunge aici în două ceasuri… în port așteaptă o corabie în care vă puteți îmbarca alături de familia dumneavoastră pentru a vă duce în Maroc!

                       VA URMA….