Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 18

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18

În care se face un prim pas înainte…

Cemile și Hakan se iubesc, au recunoscut că inimile lor bat mai tare în prezența celuilalt și că au fluturi în stomac. Asemenea unor adolescenți timizi, își oferă câte un sărut și îndrăznesc să se țină de mână în timpul lungilor plimbări prin oraș. Hakan îi arată cât de frumos e Istanbulul, i-l pune pe tavă. Împreună vizitează monumente istorice, cartiere selecte, împreună evadează prin parcurile verzi și pline de viață, împreună visează pe malul Bosforului. Împreună trăiesc clipe de neuitat. Cemile simte că inima sa e întregită de afecțiunea pe care Hakan o manifestă față de ea, se simte împlinită, e într-adevăr fericită. Acest bărbat chipeș i-a adus zâmbetul pe buze, i-a oferit o viziune sclipitoare, strălucitoare, a vieții. Când se află alături de el, timpul pare să stea în loc, tot ceea ce aude sunt bătăile inimii sale și glasul lui liniștitor. Se simte atât de sigură… Nimic nu ar putea să îi fure această stare de euforie. Nimeni. Și nimic.

În zilele în care este liberă, cutreieră în căutarea de biblioteci și librării noi. Își cumpără cărți, împrumută cărți, majoritatea de biologie, însă pe ici pe colo mai strecoară și câte un roman clasic de dragoste. Astfel, o parte din timpul liber îl petrece citind. Este impresionată de teoria evoluționistă a lui Darwin, emoționată de soarta Emmei Bovary. Operele poeților turci contemporani îi fac inima să tresalte de încântare, iar muzica difuzată la radio i se pare formidabilă. Aici, la Istanbul, se simte ca acasă. Se simte de parcă și-ar fi petrecut întreaga viață aici, de multe ori are un sentiment de déja-vu. Probabil are legătură cu faptul că mama și familia acesteia au viețuit în acel oraș, cu o lungă și fascinantă istorie în spate.

E o după-amiază ploioasă de duminică. Picăturile firave de apă cad pe pământ, totul într-o atmosferă molcomă, renconfortantă. Cemile stă în micul său apartament, pe fotoliul de lângă fereastră. Privește afară. Cu siguranță, nu e o vreme prielnică pentru plimbare. Face un ceai și deschide o carte pe care a luat-o de la bibliotecă: Romeo și Julieta. Trăiește la intensitate maximă cele scrise,  îi admiră pe cei doi tineri pentru că fac tot posibilul pentru un destin așa cum își doresc. Bănuiește că finalul va fi unul fericit, însă speranțele îi sunt năruite. Ce tragedie! Pune cartea de o parte și începe să plângă. A fost extrem de mișcată de soarta personajelor. Bate la ușă. Se ridică și se duce să deschidă. E Hakan. Ud leoarcă. Văzând-o roșie de atât plâns, o întreabă:

• Scumpa mea, ce-ai pățit? De ce plângi?
• Nu-i nimic…
• Cum adică nimic? Ești roșie la față!
• Am plâns puțin. Hai, intră!
• Deci ce s-a întâmplat?
• Am citit o carte cu un final tragic.
• Ce carte?
• Romeo și Julieta de William Shakespeare. Ce final emoționant! Ce păcat că doi tineri frumoși, profund îndrăgostiți, au murit. Din cauza neînțelegerilor dintre familiile Capulet și Montague…
• Am citit și eu cartea. Am văzut și reprezentarea pe o scenă din Paris. Într-adevăr, tragic.
• Lăsând asta la o parte, ești ud leoarcă. Trebuie să te usuci, dă jos sacoul, altfel o să răcești. N-ai avut umbrelă?
• Am uitat-o la birou…
• Sper că rămâi la cină, nu-i așa?
• Rămân. Ce pregătești bun?
• Am făcut dimineață sarmale. Dacă știam că vii pregăteam mai multe. Uite că e devreme, zice ea uitându-se la ceas. Până la ora cinei am timp să fac o plăcintă cu carne și o salată.
• Foarte bine. Te ajut, ca să termini mai repede.
• O! Ce domn gentil!

Merg împreună la bucătărie și trec la treabă, nu înainte ca Cemile să-i dea și lui un șorț alb de bucătar. Timpul se scurge cu repeziciune, cei doi amuzându-se de postura de bucătar a lui Hakan, postură nu tocmai potrivită pentru el. Plăcinta este pusă la cuptor, iar salata e gata. Hakan își ia haina și merge să cumpere ceva dulce pentru desert. Se întoarce după o oră cu un tort, cu o sticlă de șampanie și cu un frumos buchet de lalele. Intră în apartament și o surprinde pe Cemile.

• Hakan, nu trebuia să te deranjezi!
• Nu e niciun deranj! Plăcerea a fost de partea mea.
• Ador lalele. Sunt și roșii, pe deasupra. Le pun imediat în vază.
• Mă bucur că-ți plac!
• Uite că e gata și plăcinta, spune ea, scoțând-o din cuptor.
• Ce bine miroase! Îmi lasă gura apă, sincer!
• Poftiți la masă, Hakan bey!

Căpitanul este extrem de încântat de bucatele pregătite de Cemile. Sarmalele sunt la fel de bune ca acelea făcute de mama lui, iar plăcinta cu carne e superbă. Mai apoi, Cemile taie tortul, iar Hakan desface șampania. Ciocnesc paharele, gustă minunatul tort. El se ridică de la masă și brusc se așază într-un genunchi în fața ei. Scoate din buzunar o cutiuță îmbrăcată în catifea roșie, o deschide și din ea se ivește un încântător inel  de aur, de forma a doi șerpi încolăciți unul în jurul celuilalt, cu gurile deschise. Cemile e uimită. Hakan e emoționat, însă își ia inima în dinți și pune întrebarea mult așteptată:

• Cemile, vrei să fii soția mea?
• …

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

• Mărită sultană, mă închin ție, eu, umilul tău servitor. Mărită sultană Cemile, cea mai frumoasă dintre femei, fiică a padișahului lumii, accepți să-l iei în căsătorie pe umilul tău servitor, pe umilul Mahmud, ca să-ți fie alături și la bine și la greu, și la sărbători și la vreme de necaz?
• Pașă, voi accepta această căsătorie…
• Sultană, vă port un respect profund, adaugă el făcând o plecăciune.
• Accept această căsătorie de nevoie, nu că aș simți ceva pentru dumneata. Înainte de toate, Imperiul este cel mai important, iar dinastia otomană are nevoie de slujitori loiali în aceste momente de declin.
• Vă asigur că nu veți avea niciodată motivul de a-mi pune loialitatea la îndoială! Nu-mi voi trăda niciodată soția și pe familia acesteia, însă…
• Însă ce? Vrei să ai siguranța că funcția ta nu va fi pusă în pericol. Stai fără grijă! Vrei confort? Vom primi unul din seraiurile din Istanbul, nu vom duce lipsă de nimic!
• Mai e ceva…
• Ce mai e? întreabă sultana vizibil iritată.
• Vreau să-mi promiteți că îl veți uita pe tânărul ăla. Înțelegeți că acel poet nu vă poate oferi nimic! Nu are bani, provine dintr-o familie de rând. Iubirea e trecătoare. Dacă îl veți uita, sunt sigur că veți fi capabilă să vă deschideți sufletul în fața mea.
• Asta e tot ceea ce te frământă! Am să-l uit, nu pentru că așa vrei tu, ci pentru că țin la el prea mult ca să-l pun în pericol. Dar dacă voi afla că a pățit ceva, tu vei fi răspunzător și jur că peștii din Bosfor se vor înfrupta din tine la cină!
• Sultana mea…
• Am încheiat orice discuție! Poți merge la Măria Sa și să-i spui că am acceptat să-ți fiu soție.

Mahmud Pașa părăsește încăperea, iar sultana Cemile se apropie de biroul său frumos sculptat. Deschide sertarul și scoate din el un caiet îmbrăcat în piele roșie. Îi pipăie copertele, deschide la prima pagină și recitește pentru a mia oară dedicația de la poetul ce i-a furat inima:

    ,,Bir muhteșem sultana,

      bir parlayan yıldız,

      bir titiz kadını.

      Üzün omurlu bir yașayan çiçek

      zamanlı çiçeklerin arasında…

           Așk dolusu büyük sayıgalar…”

     ,,Unei Sultane încântătoare,

       unei stele strălucitoare,

       unei gingașe femei.

       O floare veșnic vie,

       printre florile trecătoare.

        Cu dragoste și respect profund…”

Se așază pe marginea patului și începe să plângă. Lacrimi sărate îi brăzdează chipul tânăr și catifelat. O mulțime de sentimente contradictorii nu îi dau pace. Regretul, tristețea, amărăciunea îi conduc inima, fără a-i permite rațiunii să-și dea cu părerea. Ce momente frumoase au petrecut împreună, plimbări prin grădinile seraiului, poezii pe care el i le recita! În acel caiet se află o mulțime de poezii scrise pentru ea, declarații de dragoste, dar și părticele din filosofia lui de viață. O parte din sufletul ei se află în acel caiet. Va păstra acel caiet, căci el reprezintă libertatea mult dorită de Cemile Sultan. Cine credea că prințesele sunt mereu fericite, că sunt libere să iubească și să fie iubite? Cine credea că viața de prințesă e una roz? Cu siguranță se înșela…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

• Vrei să fii soția mea? repetă Hakan întrebarea.
• Da, răspunde Cemile încă uimită. Da, Hakan, vreau să fiu soția ta. Vreau să-mi fii alături la bine și la greu, până…
• Ce moartea ne va despărți, nu-i așa? Ca în Shakespeare. Să înțeleg că vrei să fii Julieta mea, adaugă el răzând.
• Iar tu scumpul meu Romeo.
• Atunci, consider că acest moment romantic să se finalizeze cu un sărut.
• Bineînțeles.

Sărutul lor pare să țină o veșnicie. Timpul se oprește în loc. Cei doi își aud doar inimile bătând la cote alarmante, mai-mai să le sară din piept. Magica buclă temporală dispare când buzele lor se despart din sărutul pasional. Se privesc în ochi, se strâng în brațe.

• Hakan, știi ceva? întrerupe Cemile tăcerea. Noi avem o grămadă de pregătiri de făcut!
• Așa, și?
• Noi stăm aici fără niciun stres. Îți dai seama câte sunt de pus la punct. Rochia de mireasă, costumul tău, locația petrecerii, martorii. Și evident, verighetele!
• Of, calmează-te, draga mea! Le rezolvăm noi încet-încet!
• Ai dreptate. Dar sunt așa de entuziasmată! Nu m-aș fi așteptat ca aceast moment să vină așa de repede. Însă tind să cred că tu plănuiseși totul, nu-i așa?
• Uite că nu pot să neg asta!
• Ce Romeo viclean am eu aici! afirmă ea făcându-i din ochi.
• Am vrut să fie o surpriză.
• Acum hai să ne întoarcem la planuri. Ar trebui să ne hotărâm asupra unei date și să ne gândim cam cât timp am avea nevoie pentru pregătiri și restul. Care ar fi primul pas, scumpule?
• Să te cer în căsătorie. Deci, primul pas înainte a fost făcut…

VA URMA!!!