Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 27

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 27

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26-În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Capitolul 27

În care timpul zboară ca vântul și ca gândul…

Lunile trec. Nur și Ahmed privesc cu încântare pântecele crescând odată cu pruncul aflat acolo. Intervalul de timp până la naștere scade încet-încet. Deși e iarnă, frigul nu poate pune stăpânire pe acele tărâmuri veșnic fierbinți, în care soarele strălucește fără încetare. Zilele încep la fel, cu zâmbetul pe buze, cu vise, cu planuri de viitor. Cei doi vor ca totul să fie pregătit pentru fiica lor. Cu ajutorul lui Mehmed, Ahmed vinde cămilele pe care le deține, iar reamenajarea căsuței lor de la marginea orașului e gata. Se bucură nespus de acel loc încărcat de inestimabile amintiri. După ce fiica lor va face primii pași se vor muta la Paris, unde au trimis deja veste pentru a fi așteptați.

Nu le vine să creadă că totul merge ca uns, că nimic nu pare să le pună bețe-n roate. Ahmed face tot posibilul pentru a-i fi alături lui Nur cât mai mult timp cu putință. Dacă pleacă undeva cu treburi, așteaptă cu nerăbdare să se întoarcă acasă la ea și la fiica lor. Zilnic se plimbă împreună prin natură, admiră frumusețile create de mâinile Celui Atotputernic. Nur îi dă în continuare lecții de limba turcă, îi cântă la pian. El o privește cu încântare, mulțumind pentru neprețuitul dar cu care a fost binecuvântat. Inimile lor nu încetează nicio clipă să bată mai tare, se lasă purtați de notele muzicale și de sentimentele ce li se scurg prin vene. O perioadă de glorie, am zice. Ea se află la apogeul creativității, stiloul pe care-l ține între degetele-i catifelate alunecă pe foaia de hârtie…

Dacă asta-i fericirea,

Mă bucur că am descoperit-o.

Și-i mulțumesc cerului,

Dacă asta-i fericirea…

Sunt fericită,

Mă simt iubită,

Iar inima-mi pulsează-n vene

Tot ceea ce simte…

Îl iubesc,

Mă iubește,

Formăm un întreg,

Două jumătăți rănite…

Dacă asta-i fericirea,

I-am aflat secretul

Și nu mă tem

Să-l dezvălui lumii întregi…

Mutluluk buysa,

Buldugum icin mutluyum.

Ve gokyuzune teșekkur ederim,

Buysa mutluluk…

Mutluyum,

Sevildiyimi hissediorum,

Ve kalbim, damarlarimda atyior

Hyssetiyi herșey. ..

Onu seviyorum,

Beni seviyor,

Bir balantayiz,

Iyiki yarim yara…

Buysa mutluluk,

Siirinni buldum

Ve korkmiorum

Herkese soyleiyip…

Nur se bucură de toată atenția ce-i este acordată, de momentele petrecute în doi. În trei, mai bine zis. Își vizitează frații, o vizitează și ei la rândul lor. Petrecerile, mâncarea bună, muzica sunt nelipsite din casele și din inimile lor. Viața e asemenea unui pian. Te așezi în fața lui și atingi clapele cu iscusință sau cu stângăcie, după caz. Unele clape trădează sunete înalte, încărcate de armonie, pe când altele dau naștere unor sunete grave. A cânta la pian înseamnă a lua parte la un concert al vieții, a da piept binelui și răului. De tine, cântărețule, depinde dacă vei îmbina sunetele într-un elogiu adus beatitudinii. De tine depinde dacă vei reuși să treci peste fiecare dezacord și eroare, dacă o vei face insesizabilă auzului…

Nur stă în camera de zi de la parter și citește ziarele, se pune la curent cu ceea ce se mai întâmplă prin lumea asta mare. Războiul ce tocmai a trecut a lăsat urme adânci. Va mai trece ceva timp până când totul va fi ca înainte. Dacă va mai fi posibil. Viața merge înainte… Chiar se gândește la verișoara sa, Isabella. Știe că este în Spania, la tatăl ei, dar n-a mai aflat nimic de ea, de mătușa Fatma.

• Ahmed, am o rugăminte la tine! i se adresează la un moment Nur.
• Desigur, scumpa mea! Spune-mi ce vrei! Dorința ta e poruncă pentru mine…
• Lingușitorul meu, spune ea apucându-l de obraji și oferindu-i un sărut.
• Deci, ce misiune îmi oferiți, Alteță?
• Am o verișoară, o cheamă Isabella. Când a început războiul s-a întors cu mătușa Fatma în Spania. La tatăl ei acasă. Nu am mai aflat nimic de ele. Ai putea să afli unde locuiesc, ca să le trimitem o scrisoare?
• Desigur, prințesa sufletului meu! Mă duc în Casablanca azi și voi trece și pe la un prieten de-al bunicului. El sigur ne va ajuta! Ce detalii îmi mai poți da despre ele?
• Pe mătușa Fatma o mai cheamă și Alice. E căsătorită cu unchiul Alphonse. Mătușa s-a convertit la catolicism pentru a se putea căsători cu el. Știu că zicea mama că el face parte dintr-o familie nobiliară, însă nu știu mai multe…
• E bine și atât. O să ne ușureze căutările! Familie nobiliară, zici? Nur, voi vă trageți cu toții numai din familii de rang mare…
• Așa o fi! Eu cred în continuare că mai bine să fii un om de rând, care se poate bucura de libertate, decât o prințesă încuiată într-un turn…
• Cum zici tu. Nu îndrăznesc să vă contrazic, Alteță!
• Nici să nu-ți treacă prin minte! adaugă ea râzând.

Cum i-a promis, Ahmed merge la prietenul bunicului său din Casablanca. Este primit cu brațele deschise de bătrân, nu poate refuza să rămână la cină. Deapănă amintiri legate de bunicii, de mama lui Ahmed, află mai multe despre acești oameni dragi lui.

• Fiule, bunicul tău mi-a fost ca un frate, iar Yasmine… Yasmine a fost fiica pe care n-am avut-o! Niște oameni extraordinari, cum n-ai să mai vezi!
• Așa e… Sidi, aș avea nevoie de ajutorul dumneavoastră, dacă se poate!
• Bineînțeles că se poate! Voi face tot ce pot! Despre ce e vorba?
• Soția mea îmi spunea că ar vrea să dea de verișoara sa, Isabella, care ar fi, după spusele ei, în Spania. Tatăl ei, Alphonse, face parte dintr-o familie nobiliară spaniolă, iar mama ei, Fatma Alice, este o turcoaică convertită la catolicism. Ți-aș rămâne recunoscător dacă ai afla ceva despre ei. O adresă ar fi perfectă…
• Stai o clipă, îi zice bătrânul după care părăsește încăperea.

Se întoarce după câteva clipe cu un maldar de ziare vechi pe care le așează pe măsuța de cafea.

• Alphonse ai zis?
• Da.
• Alphonse. Alphonse. Alphonse, repetă bătrânul în timp ce aruncă priviri pe coperta fiecărui ziar în parte. Uite aici!
• Ce e?
• Ziarul este destul de vechi. Are vreo douăzeci de ani, cu siguranță. Uite-l pe copertă! Ăsta e Alphonse de Bourbon, spune arătând cu degetul chipul unui bărbat. Căsătorit cu o turcoaică. Este și un articol despre ei. Ia să vedem! Fatma a fost convertită la catolicism și botezată Alice. Totul cu aprobarea Papei. Deci sunt din familia de Bourbon.

Stă câteva clipe pe gânduri, după care adaugă:

• Soția ta cred că se înșeală. Nu au cum să fie în Spania!
• De ce?
• Din 1931 monarhia nu mai conduce Spania. Cu siguranță au fost și exilați de noul regim! Complicată treaba cu politica asta! Lumea asta nu știe ce vrea. Ba vrea regalitate, ba republică…
• Și unde i-am putea găsi?
• Ar putea locui în Franța, în Italia. Nu e exclus să fie în vizită la niște rude din Grecia. În Anglia mă cam îndoiesc. Sau poate…
• Poate ce?
• Din câte știam eu, Bourbonii ăștia sunt înrudiți cu familia Grimaldi din Monaco. Cu siguranță, o parte din exilați se află în Monaco. Mulți au proprietăți pe acolo. Și bunicul tău, de altfel, dacă nu mă înșel…
• Așa e. Are o casă în Monte-Carlo.
• Ați putea să-i căutați acolo, iar dacă nu, încercați la Paris! Cu siguranță veți găsi acolo rude de-ale lor care v-ar putea ghida.
• Îți mulțumesc mult, unchiule! Eram sigur că vei ști ce e de făcut!
• Fac și eu ce pot la vârsta mea… Mai rămâi la un ceai și niște dulciuri, nu-i așa?
• Mai rămân puțin. După aceea mă întorc acasă. Soția și fiica mea mă așteaptă. Nu le pot lăsa să doarmă singure…
• Ce grijuliu ești! Așa era și bunicul tău cu bunica ta. De multe ori era nevoit să plece în delegații, însă aștepta cu nerăbdare să se întoarcă acasă la soția și la fiica sa.

Cei doi mai stau puțin de vorbă, se bucură de bunătățile servite, după care Ahmed se întoarce acasă. Ajunge destul de târziu, însă o găsește pe Nur trează. Era de așteptat, doar știe cât e de încăpățânată soțioara sa scumpă.

• Ce faci, draga mea? Ar fi trebuit să te culci!
• Trebuia să te aștept!
• Mă așteptam eu…
• Și ce-ai aflat? îl întreabă ea nerăbdătoare.
• Cu siguranță n-au cum să se afle în Spania. Fac parte din Familia Regală. Sunt exilați pe undeva. Ar trebui să-i căutăm fie în Monte-Carlo, fie la Paris.
• Îhî…
• Ce-i cu tine? Nu prea pari a fi în apele tale…
• Cât ai fost tu plecat, am dormit puțin. Și am avut un vis care m-a cam neliniștit.
• Îmi spui și mie ce-ai visat?
• Era o dimineață însorită. Ieșisem din cameră și coboram la parter, când am fost uimită să aud pe cineva cântând la pianul meu. M-am dus în camera de zi, ținându-mi mâinile pe pântec. Am rămas înmărmurită când am văzut cine stătea în fața pianului. Era mama. Era îmbrăcată într-o rochie albă, impecabilă. Părul îi era desfăcut și-i atârna pe umeri. Chipul îi era ridat, părea mult mai bătrână de când nu o mai văzusem. Era concentrată asupra clapelor. Nu a remarcat că este privită decât când m-a auzit strânutând. A tresărit și s-a întors spre mine. Un zâmbet îi răsărise pe chip. Zâmbetul ei pe care mi-l oferea mereu, cu multă generozitate. S-a ridicat și s-a apropiat de mine. A mângâiat umflătura pântecului meu. Mi-a zâmbit din nou. Pe moment, am crezut că nu poate vorbi. Îmi observă neliniștea și mi se adresează:
• Nur, cât de mult vă iubesc! Să ai grijă de Yasmine, să-i fii alături! Tu ești unicul ei sprijin, numai tu o poți apăra.
• Dar…, zic eu încurcată. Ahmed?

Ea mă privește în ochi și nu pot să nu remarc tristețea ce i s-a așternut pe chip. Apoi totul dispare și mă trezesc…

• Nu ai de ce să te neliniștești! E doar un vis! Probabil mama ta se referea la sprijinul pe care numai o mamă îl poate oferi.
• Poate că așa e…
• Hai să ne culcăm! Suntem amândoi obosiți.
• Iyi geceler, sevgilim! (Noapte bună, iubitule!)
• Iyi geceler!

Nur aude răsuflarea lui Ahmed și sforăitul lui liniștitor. Ea nu poate adormi. Se gândește la tot timpul petrecut împreună. Nici nu-și poate imagina că soțul ei ar putea păți ceva. Visele nu sunt reale. Însă îți oferă o stare neobișnuită, te îngrijorează. Mai are puțin până va naște. Fiica ei va crește mare, ea va îmbătrâni. Acest gând o face să suspine. Îi aruncă o privire lui Ahmed. Doarme neîntors. Dar de ce oare trece timpul ăsta așa de repede, ca vântul și ca gândul?

VA URMA!!!