Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 29

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 29

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26-În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Capitolul 27-În care timpul zboară ca vântul și ca gândul…

Capitolul 28-În care inima este cuprinsă de îndoială…

Capitolul 29
     În care tragedia se întâmplă…

– Bună dimineața, rază de soare!
– Neața, habibi! îi răspunde ea, căscând.
– Somnoroaso! Ați dormit bine, prințeselor?
– Am visat așa de frumos!
– Foarte bine. Nu-mi spui și mie ce ți-a înseninat chipul?
– Ba da. V-am visat pe tine și pe Yasmine. Vă jucați așa de frumos în curte, iar eu vă priveam de la balcon. Unul din servitori îți adusese o cămilă și ai urcat-o pe fiica ta în spatele ei. Era atât de fericită! Bătea din palme și te striga. Avea vreo trei anișori și un păr negru splendid…
– Ca al mamei sale, adaugă el zâmbind. Sper să fie la fel de frumoasă ca mama ei! Să fie la fel, lipsită de cusur!
– Și la fel de sufletistă ca tatăl ei!
– Și la fel de deșteaptă ca mama ei!
– Și la fel de… de… minunată! Ca tatăl ei! zice ea, amuzată de propria ezitare.
– Și eu cum apăream în visul tău?
– Erai la fel de chipeș. Un prinț călare pe un armăsar alb!  
 Amândoi încep să râdă în hohote. Se îmbrățișează. Își îndreaptă privirea spre cer, în semn de recunoștință pentru fericirea lor. Copilul ăsta este rodul iubirii lor. Copilul ăsta va fi lumina ochilor lor. Yasmine va fi prințesa părinților ei. Și mai sunt cel mult trei luni până se va naște…
Ahmed ia hotărârea de a tăia câțiva miei și de a-i împărți celor săraci, în cinstea copilului cu care Allah l-a binecuvântat. Totul este însoțit de muzică, tobe răsunând și de o petrecere în cocheta lor casă. Frații lui Nur nu lipsesc nici ei, sărbătorind totodată și copilul pe care soția lui Mehmet urmează să-l nască. Distracția e în toi când unul din servitori vine la Nur și o anunță că are un musafir, care însă nu și-a dezvăluit identitatea. Ea se apleacă asupra lui Ahmed și-i șoptește la ureche:
– Habibi, avem un musafir secret! Mergem să-l întâmpinăm?
– Ce musafir?
– Nu știu. O să vedem.

    Se ridică împreună și părăsesc camera de zi, îndreptându-se spre intrare. Holul nu este nicidecum un coridor îngust, ca în casele occidentale. Marocanii pun mare preț pe designul interior, casele lor sunt adevărate opere de artă. Totul este plin de culoare. Totul este făcut cu bun gust. Casele marocane sunt adevărate colaje de culori, mirosuri și cântece. E imposibil să nu admiri atmosfera animată, specifică acestei culturi. Nur și Ahmed zăresc un bărbat sprijinindu-se de marginea fântânii arteziene de la parter. Sunt observați, la rândul lor, de către necunoscut. După ce se salută, Nur îl întreabă îndrăzneață:
– Cine ești? Ce cauți aici?
– Nu prea cunoști bunele maniere, verișoară!
– Poftim? Probabil mă confunzi. Eu nu-s verișoara ta!
– Ba da. Eu sunt Hussein Abdullah, fiul unchiului tău, Mahmud!
– Ce cauți aici, netrebnicule? Cum îndrăznești să apari în fața mea?
Hussein își îndreaptă privirea spre Ahmed și-i zice cu nonșalanță:
– Sidi Ahmed, nu ai fost în stare să-ți educi soția! S-o înveți pe nerușinata asta să-și țină gura închisă, adaugă el, atingându-i fața lui Nur. E și însărcinată!
– Tinere, ai grijă cum vorbești de soția mea! se răstește Ahmed.
– Ce vânt te-aduce pe aici, vere? îl întreabă ea, vizibil iritată, dar încercând să rămână calmă. Lucru imposibil, de altfel.
– Am venit să te văd, s-o cunosc pe vara mea. Ești frumoasă foc!
– Lasă lingușeala, netrebnicule!
– Nu te enerva, draga mea Nur! Vreau doar să te rog ceva.
– Aoleu!
– Tata a murit!
– Slavă Domnului! afirmă ea, nu fără a scăpa de privirile sceptice ale celor doi bărbați.
– Și, continuă Hussein, aș avea nevoie de ajutorul lui Mehmet. Într-o chestiune legată de moștenire, în condițiile în care el e singurul fiul major al unchiului Ali Hassan. Eu am vorbit cu el, însă se încăpățânează să nu mă ajute. Convinge-l!
– Și de ce aș face asta? După tot răul pe care ni l-a făcut Mahmud… Piei din fața mea! Să nu îndrăznești să-mi mai ieși în cale, jigodie!
– Ai auzit ce ți-a zis soția mea! Gărzi, dați-l afară!
– Ai s-o plătești, târfo! strigă la ea, în timp ce este luat pe sus și dat pe ușă afară.
    Pe Nur o podidesc lacrimile, amintindu-și de scumpul său tată. După ce i-au omorât părintele, cum îndrăznesc să vină la ea?! Ce oameni lipsiți de scrupule, ce oameni mizerabili! Ahmed îi observă starea, însă nu-i spune nimic. O conduce în dormitorul lor, după care se întoarce în camera de zi pentru a discuta cu Mehmet. Așa află că la mijloc se află o fabuloasă moștenire la care au dreptul atât copii lui Ali Hassan, cât și cei ai vărului său. Hussein încearcă să obțină mai mult decât i se cuvine, însă legea nu e de partea sa. Mehmet e interesat să descopere ce neînțelegeri au existat între cei doi veri,  cu ce era șantajat tatăl său. După ce petrecerea se termină, după ce Ahmed conduce musafirii, se întoarce la Nur, pe care o găsește îmbufnată, cu ochii roșii. A plâns, dar s-a mai calmat.
– Canim, ești bine?
– Da, sunt bine…
– Stai fără grijă! Nimeni nu-și va mai bate joc de soția mea sensibilă! Nu voi permite nimănui s-o supere!
    Nur se învelește și se culcă. Ahmed o lasă în pace. Știe că e supărată, că nu are chef să vorbească. Se așază lângă ea în pat și stinge lampa…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

– Târfa! M-a tratat cu spatele. Știam eu că nu ne va ajuta! Frate, de ce m-oi fi luat după tine, nu știu!
– Las-o în pace! Avem noi ac de cojocul ei!
– Ce vom face?
– Am o veste bună pentru tine! Turcoaica nu ne are doar pe noi dușmani.
– Serios?
– Ai uitat ce s-a întâmplat? Tata o măritase cu sidi Osman, dar ea a fugit și s-a căsătorit cu fiul lui. E o ușuratică! Fiul cel mare al lui Osman și fratele lui Ahmed ar da orice s-o vadă moartă pe Nur.
– Aha! Și vrea să facem noi treaba asta murdară, dacă am înțeles bine.
– Exact! Plătește foarte bine și nu ne strică un astfel de prieten. Nu uita din ce familie face parte! Dar înainte de a o omorî ne vom folosi de ea pentru a ne atinge și obiectivele noastre…
– Așa… Ce am de făcut? îl întreabă Hussein nerăbdător.
– Va trebui să-i surprindem într-un moment în care sunt amândoi plecați de acasă. Tu vei fi bine deghizat, nu o să te recunoască nimeni. O vei împușca în abdomen ca să piardă sarcina. Apoi, oamenii noștri vor apărea și-l vor lega pe Ahmed, dacă e nevoie îi vor aplica o lovitură ca să-l lase inconștient. O vei lua pe Nur și o vei aduce în curtea din spate. Trebuie să fii vigilent! Totul ar trebui să aibă loc noaptea, într-una din plimbările lor nocturne. O vom șantaja pe Nur să facă ce vrem noi, îl vom chema aici pe Mehmet. Vom obține ce dorim, după care o vom putea omorî și-l vom chema pe Mohamed la funeralii…
– Ești sigur, frate? Dacă ne va pune Mehmet piedici?
– Va veni aici singur, nu va avea martori. Și dacă e nevoie, vom recurge la violență.
– Bine. Ți-am spus, fii vigilent! Știu că ești băiat deștept!
– Te poți încrede în mine, frate!

*** *** *** *** *** **** *** *** *** *** *** *** ***

     În ziua următoare, Nur petrece mult timp în pat, fără a vorbi cu cei din jur. E căzută pe gânduri, e neliniștită, ba chiar își face griji pentru Ahmed, care a plecat pentru a rezolva câteva treburi în medina. Seara, când îl vede intrând din nou pe ușă, se ridică din pat și-i sare în brațe bucuroasă, de parcă i s-a luat o piatră de pe inimă.
– Hoș geldin, sevgilim! (Bine ai venit, iubitule!)
– Ce-ai pățit, draga mea? o întreabă nedumerit. Văd că te simți mai bine!
– Cok sukur! Ești teafăr și nevătămat!
– Nur, ce-i cu tine, scumpa mea?
– Mi-am făcut griji pentru tine, pentru viața ta!
– De ce?
– Pentru că netrebnicii aia sunt în stare de orice! Te poți aștepta la orice din partea lor. Sunt lipsiți de scrupule!
– Stai fără grijă! Nu va îndrăzni nimeni să se lege de mine și de soția mea! Hai să facem o plimbare sub clarul lunii! Vom lua câteva gărzi cu noi, care ne vor veghea din umbră, ca să fii tu liniștită!
– Ești sigur?
– Fii liniștită! N-o să se întâmple nimic! Te asigur.
– Dacă zici tu…

      Cei doi soți ies din casă și merg să servească cina la un restaurant. Ceea ce nu știu ei e că sunt urmăriți îndeaproape de gărzile lor, dar și de Hussein și de oamenii acestuia. După aceea, fac o plimbare prin târg și când ies din aglomerație, observă că în fața lor s-a postat un bărbat cu chipul acoperit. Acesta își îndreaptă arma spre pântecul lui Nur. Apasă pe trăgaci, însă Ahmed reacționează mai rapid, împingând-o într-o parte. Totul se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Nur alunecă pe pământul cald și întoarce capul spre soțul ei. Atunci remarcă catastrofa: Ahmed întins pe jos, cu o rană în zona abdominală. Se apropie de el și începe să urle de durere. Lumea de pe stradă se apropie de acel loc, ceea ce le îngreunează sarcina tâlharilor, care se văd nevoiți să se retragă.
     Oamenii lui Ahmed îl ridică pe sus și-l duc degrabă acasă la ei, chemând un doctor. Nur este distrasă, nu se uită la nimeni, nu aude niciuna din întrebările servitorilor. Se așază în fața pianului și începe să cânte din memorie un fragment dintr-o simfonie de Bethoveen. Întreaga casă e inundată de sunetele muzicale ce-ți fac pielea ca de găină. Atmosfera e sobră, cu o notă tragică. Degetele lui Nur apasă clapele fără încetare. Însă mintea ei e departe. Ceea ce s-a întâmplat a șocat-o. Totul s-a întâmplat prea brusc, ea n-a putut și nu poate face nimic. Ahmed a fost împușcat. Se află la granița dintre moarte și viață, din cauza ei. S-a sacrificat pentru ea și pentru fiica lor…
       Două servitoare se hotărăsc să o scoată din transă. Starea ei de spirit ciudată le îngrozește. Pare să fi înnebunit. Se apropie de ea și o scutură puțin, după care îi dau să bea un pahar cu apă. Ea se simte mai bine, vor s-o conducă în dormitor, însă trec pe lângă camera în care fusese așezat Ahmed. Ușa era deschisă. Pe un pat se afla întins rănitul. Sub ochii lui Nur, medicul acoperă corpul soțului ei cu un cearșaf alb. Simte cum pământul se învârte odată cu ea, este cuprinsă de un tremur și începe să plângă.  Se apropie de Ahmed și strigă la cei strânși în jurul lui:
– Ce i-ați făcut soțului meu? Ahmed! Habibi!
Vrea să tragă cearceaful cu care este acoperit, însă e oprită de medic. Acesta o trage după el, în ciuda protestelor și a plânsetelor. O scoate din cameră și o convinge să-l asculte:
– Doamnă, îmi pare rău că trebuie să vă dau această veste, însă soțul dumneavoastră a murit. Am făcut tot ce am putut pentru el. Condoleanțe!
– Pot să-l mai văd o dată, vă rog? îl întreabă ea, deodată calmă.
– Îmi pare rău, dar nu…
Nur se îndreaptă singură spre dormitorul ei și a lui Ahmed, cu mâinile așezate pe pântece. Închide ușa după ea și se pune în pat, strângând la piept perna lui Ahmed, perna mirosind asemenea soțului său. Lacrimile îi brăzdează chipul și nu-și poate înăbuși țipetele. De data asta nu vine nimeni. Este lăsată în pace, să-l plângă pe cel răposat. Și plânge. Și plânge. Ahmed a murit, prințul pe cal alb a fost răpus. Acum a rămas să înfrunte viața de una singură.
– Ahmed, de ce m-ai părăsit? De ce?

Inima-mi plânge,
        Sufletu-mi jelește,
        Pe prințul cel viteaz,
        Pe soțu-mi binecuvântat…
    
        Lacrimile curg,
        Fără încetare,
        De parcă un izvor nesecat
         A izvorât din sufletu-mi nevindecat…

         Totul s-a sfârșit,
         Fericirea-mi a secat,
         Iar lacrimile-mi curg,
          Îmi curg pe obraji…
    
Kalbim ağliyor,
Yüreğim kaybediyor,
Güçlü prensim için,    
Iyi kocam için…

Gözyaşlarım akıyor,
Sonsuz akıyor,
Sanki susuz bir gol
Gibi  yüreğim den çıkmış…

Gibi herșey bitti,
Mutluluğum kalmadı,
Ve gözyaşlarım akıyor,
Yanaklarımda akıyor…

VA URMA!!!