Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 20

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20

            În care căsătoria e o etapă a vieții…

     Pregătirile pentru nuntă încep. Cemile și-a luat un lung concediu și toată ziua aleargă de colo-colo pentru a organiza un eveniment unic, cel mai spectaculos din viața ei. Se va căsători, va deveni femeie măritată. Nu-i vine să creadă cât de repede a trecut timpul. Mai ieri era o adolescentă, iar acum are douăzeci și unu de ani. Douăzeci și una de primăveri. Filele calendarului au zburat cu repeziciune. De acum e om matur, gata cu joaca! Trebuie să învețe să-și controleze sentimentele, emoțiile. În scurt timp va fi soție și, cine știe, mamă. Va deveni doamna Atıksoy. Domnișoara Abdullah va muri. Cu siguranță, acesta e cel mai mare regret al său, că va renunța la numele Abdullah. Cea mai de preț amintire rămasă de la familia sa. Dar dacă va avea un fiu, cu siguranță îi va pune numele Abdullah. Da, așa va face!

    Soacra sa, doamna Hatice, a îndrăgit-o din prima clipă în care a văzut-o. S-a bucurat nespus de mult să afle că fiul ei se va căsători cu o fată bine educată, manierată, cu o adevărată gospodină. Și Cemile a îndrăgit-o pe evlavioasa femeie, îi poartă un respect profund știind că și-a crescut singură cei doi băieți. O femeie curajoasă, o femeie puternică. E sigură că se vor înțelege bine. Dar ceva îi amintește de mama sa. Căldura vocii, blândețea ochilor, dragostea nemărginită pe care le-o poartă copiilor săi. Când se gândește la asta, simte un gol puternic, un gol ce nu poate fi umplut de altceva. Să-ți pierzi părintele… Ce durere, ce chin! Ce n-ar da s-o aibă acum alături pe mama sa, să o însoțească prin magazine pentru a-și alege rochia! Ba nu, ar fi purtat minunata rochie a mamei sale. Își amintește că într-o zi, acum câțiva ani, făcea cu mama sa ordine printre haine. Au scos și rochia de mireasă din dulap. Cemile a probat-o, însă bineînțeles că îi era prea mare.

• Kızım, când vei mai crește rochia asta o să-ți vină perfect! Toată lumea se va uita la prințesa mea când va apărea astfel la nunta ei. Vei străluci de frumusețe, iar eu voi radia de bucurie. Of, scumpa mea, ce repede trec anii! Mâine-poimâine te vei mărita și vei pleca la casa ta. Dar până atunci, profită maxim de acești ani frumoși, adăugă Latiffa, mângâindu-i părul catifelat.

• Cemile, fata mea, ce-ai pățit? îi întrerupe Hatice gândurile. De ce plângi?
• De fericire…
• Și eu boceam ca tine înainte să mă mărit, dar lasă, totul va fi bine! Haide să probezi rochia asta!

       După ce se îmbracă cu rochia aleasă de soacra sa, se privește în oglindă și este uimită de ceea ce vede.

• E superbă…
• Așa e, dragă. Nu e foarte încărcată, însă e elegantă. Exact cum trebuie să arate nora mea!
• Mulțumesc, Hatice Hanım!
• Nu-mi mai spune așa, spune-mi ,,mamă”!
• Voi încerca! spune Cemile râzând.
• Hai să cumpărăm rochia și să plecăm! Mai avem și altele de rezolvat.

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

    Cineva bate la ușă.

• Intră!

    O tânără servitoare intră în odaie, aducând cu ea un teanc de scrisori.

• Prințesă, a venit corespondența! Uitați-o aici!
• Mulțumesc, Teresa! Nu te-a văzut nimeni când ai venit cu ele aici, nu-i așa?
• Am fost precaută, prințesă. Nu m-a văzut nimeni.
• Bine, atunci. Dă-mi-le!

    Domnița împrăștie scrisorile pe masă și le verifică pe fiecare în parte.

• Trebuie să fie pe undeva! Sigur mi-a trimis o scrisoare. Sunt sigură de asta…. Nimic! se răstește ea în limba turcă.
• Prințesă, s-a întâmplat ceva? întreabă servitoarea în spaniolă, speriată.
• Nu-i nimic, Teresa! Așteptam un plic, însă n-a ajuns. Poți să le duci în biroul tatei…

       Servitoarea face ce i s-a cerut.

• Nu pot să cred! Niciun mesaj. Netrebnicul m-a uitat! Fir-ar să fie! bodogăne prințesa în turcă.
• Isabella, ce s-a întâmplat? întreabă mama ei intrând în încăpere.
• Nimic, mamă, răspunde ea, tresărind.
• Cum nimic? De ce ești așa nervoasă? Așteptai o scrisoare?
• Da, mamă.
• De la cine?
• Peste două zile împlinesc nouăsprezece ani! Așteptam și eu măcar o scrisoare de la mulți ani, de la una din rudele noastre…
• Dacă Latiffa și familia ei ar fi fost și astăzi în viață, cu siguranță nu ar fi uitat de ziua ta…
• Așa e…
• Sper că te pregătești pentru petrecerea de ziua ta! Va veni multă lume, inclusiv niște prințișori…
• Of, annem! Nu putem să nu ne gândim la măritișul meu?
• Kızım, nu uita că situația noastră nu e prea bună! Tatăl tău e bolnav și nici nu vreau să mă gândesc la ce ar urma dacă el moare…
• O să ne întoarcem în Turcia, sper!
• Ba nu, draga mea. Vom rămâne aici! Nu uita că tu ești unica moștenitoare a familiei noastre și că unii ar fi în stare de orice pentru a fura ceea ce ți se cuvine! Dacă te căsătorești cu un om influent, cu siguranță nu va îndrăzni nimeni să se lege de tine…
• Of, annem!
• Prințesă Alice, le întrerupe o servitoare, făcând o plecăciune, Alteța Sa Prințul Alfonse vă așteaptă în salon.
• Mă duc să văd ce dorește, apoi mă întorc ca să vedem ce rochie vei purta la petrecere.
• Mai sunt două zile!
• Kızım, mereu trebuie să fii pregătită! Ține minte!

        Fatma Alice pleacă, iar Isabella iese pe balcon. Scrutează marea în speranța că va zări vasul căpitanului Hakan.

• Of, Hakan! De ce-mi faci asta? Neden?

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

        Logodna celor doi miri are loc la restaurantul în care s-au cunoscut. Patronul restaurantului și soția acestuia vor juca rolul familiei miresei, fiindu-le alături celor doi tineri într-un moment atât de important. Istanbulun Umutu. Speranța Istanbulului. Speranța tinerei Cemile devenită realitate. Mirilor li se pun pe degete verighetele de aur legate cu o panglică roșie, panglică tăiată de fratele lui Hakan. După momentul plin de simbolistică, are loc o mică petrecere de logodnă, după care fiecare se întoarce la el acasă.

       Cemile intră la ea în apartament. Se privește în oglindă. Părul șaten prins într-un coc, ochii negri ca pana corbului, buzele trandafirii. Își fixează privirea asupra reflexiei sale. Pentru o clipă, are impresia că zărește un chip asemănător cu al ei, diferențiat printr-o aluniță situată deasupra buzelor. Uimită atinge acea porțiune a feței. Nimic. Închide ochii și când îi redeschide alunița a dispărut.

• Din cauza oboselii am și vedenii, mai nou. Cred că ar trebui să mă culc. Cine știe ce feste îmi va mai juca mintea, își zice ea.

      După ce se schimbă de rochia albastră, se așază în pat. Adoarme de îndată. Nu e prea ușor să fii mireasă. Câtă oboseală, câtă bătaie de cap! Emoții, bucurie, melancolie. Sentimente contradictorii. Însă ceea ce frumoasa prințesă nu și-a dat seama e că imaginea reflectată de oglindă nu a fost rodul imaginației sale. Ceea ce frumoasă prințesă nu știe e că acea oglindă a fost martoră la confuzia și neliniștea unei alte prințese. A unei prințese care s-a sacrificat. A meritat acel sacrificiu ori ba? Asta rămâne de văzut…

       Conform tradiiților turcești, noaptea de dinaintea nunții este Kina Gecesi, mai exact, Noaptea de henna. Acasă la Cemile se adună multe femei, doamna Hatice, rude ale acesteia, vecine, dar și soția patronului. Aceasta este ultima petrecere a miresei, înainte de a deveni femeie măritată. Sunt preparate bunătăți, dulciuri, se dansează. O voie bună domnește asupra micuțului apartament. Cemile este uimită când își vede soacra intrând în cameră cu o tavă. Pe aceasta zărește un vas cu henna înconjurat de candele aprinse. Câteva femei încep să îi dea mâinile și picioarele cu henna.

• De ce îmi aplicați henna acum? întreabă ea mirată peste măsură.
• Fetițo, așa e tradiția, îi răspunde o femeie de vârstă mijlocie. Credeai că nu vom respecta tradiția? adaugă ea pe un ton șugubăț.
• La noi sunt altele tradițiile…
• Cum adică, kızım?
• Hatice annem, la noi se aplică henna înainte de oficierea căsătoriei. Părinții mei sunt marocani.
• Kızım, câte bordeie atâtea obiceie. De aceea cred că apar diferențe de tradiție. Oricum, zic că nu o să fie prea plăcut pentru tine să apari la nuntă cu henna pe mâini. E vară, e cald.
• Ai dreptate…
• Hai, lăsați vorbăria! le întrerup celelalte femei amuzate.

        Cemile își privește mâinile ornamentate, admiră modelele. Femeile astea par să fi aplicat henna dintotdeauna, ea cu siguranță nu ar fi capabilă să realizeze ceva așa de frumos. Îi sunt puși în palmă niște bănuți de aur și i se fac câteva poze. După care, câteva femei încep să cânte melodii de jale, pline de tristețe. Câteva lacrimi apar îi apar la colțul ochilor. Câteva lacrimi se scurg pe obrajii catifelați și îmbujorați. 

       Alte câteva lacrimi par să-i fi inundat sufletul. Acea copilă inocentă e nevoită să se refugieze într-un colțișor, căci timpul ei a trecut. Acum Cemile a devenit femeie. Ce păcat că odată cu maturizarea rănile sufletului nu se astupă! Anumite cicatrici sunt făcute să rămână, să îți amintească de nefericitele momente când s-au produs. Cicatricile sunt făcute pentru a-ți aminti întotdeauna ce-ai fost, ce ești, cum ai evoluat. Cicatricile corpului îți amintesc să fii atent când alergi, când pedalezi pe bicicletă, când te zbenguiești, lecții pe care le uiți, pe care le privești cu nepăsare odată cu trecerea timpului. Însă cicatricile sufletului vor rămâne mereu acolo, va fi suficient să le zgândări pentru a-ți produce suferință, pentru a retrăi la aceeași intensitate, pentru a vărsa aceleași lacrimi pline de amar…

               ,,Annemin yelkeni olsa açsa da gelse
Babamın bir atı olsa binse de gelse
Kardeşlerim yolları bilse de gelse

             Uçan da kuşlara malum olsun
Ben annemi özlerim
Hem annemi hem babamı
Ben köyümü özlerim.” (Ümit Kaftancıoğlu – Malkara)

          ,,Dacă ar avea mama pânze și ar putea să le deschidă

          Dacă tata ar avea un cal cu care să vină

          Frații mei de-ar ști drumurile să poată să vină…

          Dacă ar trebui să stau în mâinile păsărilor,

          Mi-ar fi dor de mama

          Și de mama și de tata

          Și de satul meu mi-ar fi…”

            VA URMA!!!