O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk-recenzie

Titlul original: Kafamda Bir Tuhaflik

Traducere din limba turcă și note: Luminița Munteanu

Editura: Polirom

Gen: Ficțiune

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 606

    Orhan Pamuk s‑a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într‑o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într‑un cartier înstărit din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i‑au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a cîştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepţie, cel mai tînăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa.

   Am început această vacanță de vară cu ,,Femeia cu Părul Roșu” și am ales s-o închei tot cu un titlu ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk, și anume ,,O ciudățenie a minții mele”. Două cărți pe care le-am adorat, pe care le-am citit cu o deosebită plăcere, savurându-le pagină cu pagină, și între care am găsit anumite asemănări. Și, mai important decât atât, ambele evidențiază evoluția lui Pamuk ca autor, iar, personal, sunt tot mai surprins pe măsură ce-i citesc scrierile.

   Nu e prima oară când spun că-l apreciez pe Pamuk, că-i iubesc stilul și că-l consider unul din marii scriitori ai prezentului și unul din puținii care promovează, cu adevărat, literatura de calitate. Pamuk scrie bine, ba chiar, foarte bine, iar cărțile sale sunt pline de semnificații, de filosofie, de istorie, de iubire, de adevăr și, mai mult decât atât, sunt pline de VIAȚĂ.

  Fără îndoială, se pricepe cel mai bine la a așterne pe hârtie sentimentele sale față de Turcia și, cu precădere, față de Istanbul, orașul său natal, orașul ce l-a găzduit de-a lungul întregii sale existențe de până acum. E un cetățean remarcabil, un patriot, un istanbulez admirabil, caracterizat de o candoare uimitoare. Scrie cu sinceritate, înfățișează adevărul și lumea în care trăiește cu bune și cu rele, fără a exagera vreo clipă, fără a găsi scuze, ci doar acceptând realitatea.

   Pentru prima oară într-o carte de-ale sale pe care o citesc, am întâlnit nenumărate planuri narative. De asemenea, acțiunea a fost prezentată de un narator obiectiv, omniscient și omniprezent, dar și de o serie impresionantă de personaje. La început, acest pluriperspectivism poate părea obositor, însă e minunat faptul că poți urmări povestea din mai multe puncte de vedere, că o poți înțelege din prisma unei femei, a unui bărbat, a unui tânăr sau a unui bătrân. Autorul își duce la capăt misiunea de a oferi o viziune cât mai completă asupra universului descris, asupra societății evidențiate, o misiune deloc simplă, dar care ilustrează talentul și dedicarea cu care Orhan Pamuk își scrie cărțile.

   După cum se menționează și la începutul cărții, ,,aceasta este povestea vieții și a visărilor lui Mevlut Karataș, bragagiu și iaurgiu”, o poveste adevărată, conform spuselor naratorului.  Mevlut s-a născut la Cennetpınar, într-un sătuc din sudul Anatoliei, unde și-a și petrecut anii lipsiți de griji ai copilăriei. La 12 ani, și-a însoțit tatăl la Istanbul, în speranța că va absolvi liceul, că va deveni un om mare, dar și pentru a-l sprijini pe acesta, pentru a-i ține de urât în metropola atât de îndepărtată de casă. Încă de timpuriu, Mevlut a descoperit ce înseamnă munca de iaurgiu, ce înseamnă să străbați Istanbulul pentru a vinde iaurt și pentru a câștiga bani. Puțini, dar necesari. Cu efort, dar și cu satisfacții, mai degrabă, de ordin sufletesc.

   Acțiunea propriu-zisă a romanului debutează în anul 1969,  odată cu venirea lui Mevlut la Istanbul. În această perioadă, fosta capitală a Imperiului Otoman se afla la începutul dezvoltării sale ca oraș modern. În anii care au urmat granițele sale s-au extins tot mai mult, înglobând suprafețe întinse de pământ, populate pe nepusă masă și considerate a fi prelungiri ale metropolei. Pe un deal situat într-o astfel de zonă de periferie, a ajuns să locuiască Mevlut împreună cu tatăl său în baraca cu o singură încăpere, lipsită de orice confort. Chiar și așa, Mevlut avea să-și amintească cu drag și cu emoție în suflet anii petrecuți în ceea ce devenise pentru el ,,acasă”.

,,Noaptea, orașul e mai frumos, știi? Noaptea, oamenii spun adevărul.”

   Perioada adolescenței sale a fost marcată de cursurile la Liceul Atatürk din Duttepe, cursuri pe care nu le frecventa întotdeauna și pe care avea să le abandoneze la un moment dat, de hoinărelile prin oraș alături de tatăl său, dar și de lipsa afecțiunii materne. Mama și surorile sale erau la țară, iar el era aproape singur în acest loc străin, necunoscut. Din fericire, la o mică distanță de ei locuia familia Aktaș. Unchiul Hasan era fratele tatălui său, iar mătușa Safiye sora mamei sale. Cei doi aveau doi fii, Korkut și Suleyman, verii lui Mevlut, cu care acesta avea să se intersecteze întreaga viață.

   La 25 de ani, după terminarea stagiului militar obligatoriu,  a răpit-o pe Rayiha dintr-un sat vecin cu al său. Dar, înainte de asta, a zărit o tânără cu ochi superbi la o nuntă și  i-a trimis nenumărate scrisori de dragoste timp de câțiva ani. Astfel, Mevlut a ajuns s-o răpească pe cea de-a doua soră a lui Vediha, soția lui Korkut. Ceea ce nu știa el e că toate misivele scrise erau adresate mezinei Samiha, cea mai frumoasă dintre surori, dar pe care se pare că Suleyman o dorea de soție.

   Nu am nicio îndoială că până aici v-am zăpăcit puțin cu numeroasele personaje, cu relațiile complicate dintre acestea, însă, dacă veți citi romanul, veți remarca cât de lin curge povestea și cât de frumos se leagă ițele destinului. Fire care se înnoadă, noduri care se dezleagă…

,,

-Abdurrahman Efendi, dumneata ești mai mare decât mine, așa că trebuie să știi, i-am zis eu în timp ce beam amândoi câte un pahar de rachiu pe stomacul gol, înainte de a ne fi aduse midiile la tavă. Pentru ce trăiește omul?

-Pentru dragoste, fiule! a zis el.

– Altceva?

– Pentru prietenie! a spus el cugetând puțin.

-Altceva?

-Pentru fericire, fiule! Pentru Dumnezeu… Pentru țară, pentru nație…

L-am întrerupt:

-Omul trăiește pentru onoare, tată dragă! i-am zis eu.”

   Mevlut și Rayiha au fost fericiți împreună. Foarte fericiți. Au descoperit dragostea cu toate fețele sale, au înfruntat viața, s-au sprijinit la bine și la greu. Și-au închiriat propria locuință, au avut două fiice minunate – Fatma și Fevziye. Între timp, Mevlut a ales să se axeze pe vânzarea de bragă – mult mai profitabilă, de altfel, și și-a căutat diferite slujbe.

   Ne este relatată povestea lui Mevlut până în anul 2012. Personajul nostru este supus nenumărator schimbări în ceea ce privește viața sa personală și, în paralel, ne este prezentată modernizarea Istanbulului, occidentalizarea tot mai proeminentă a acestuia ce pune în pericol meseria de bragagiu, de vânzător ambulant, o meserie pe cale de dispariție în zilele noastre.

   În ciuda dificultăților pe care le-a întâmpinat de-a lungul timpului, Mevlut și-a găsit liniștea interioară, pacea sufletească cutreierând cartierele mai mult sau mai puțin noi ale metropolei de pe Bosfor și vânzând bragă. Nopțile petrecute astfel i-au umplut sufletul de bucurie, i-au oferit o satisfacție care, alături de iubirea Rayihei, l-a făcut fericit, mulțumit de propria viață.  Deși verii săi au câștigat mulți bani, urcând pe scara socială, el s-a mulțumit cu puțin în ceea ce privește latura materială a existenței sale. Din păcate, orice lucru, oricât de minunat ar fi, are un sfârșit…

,,Mevlut s-a așezat pe o bancă, împovărat de situația în care se afla. Privirile sale erau preocupate de umbra palatului Topkapî, care se întrevedea în atmosfera pâcloasă din zare, de spectrele uriașe, plumburii ale moscheilor, de vapoarele mari, în culoarea fierului, care alunecau tăcute pe luciul apei, de pescărușii care țipau, având mereu ceva de împărțit. Simțea cum se apropia de el domol, cu o îndârjire de nestăvilit, aidoma valurilor acelora oceanice uriașe pe care le văzuse la televizor, tristețea. Doar Rayiha l-ar mai fi putut alina. Mevlut nu putea trăi fără ea.”

                         Turnul Galata (Galata Kulesi) – noaptea

   Cartea lui Orhan Pamuk aduce în discuție problematica căsătoriilor, a mariajelor într-o Turcie aflată în continuă schimbare, în care sistemele de valori ale străbunilor, atât de bine înrădăcinate în mentalitatea populară, se ciocnesc de cele moderne, influențate de tendințele Occidentului. Să-ți găsești sufletul-pereche într-o astfel de lume, în care echilibrul este firav, reprezintă o misiune dificilă. Contează respectarea obiceiurilor, dar și situația materială ce înclină balanța. În acest context, trei bărbați diferiți, Mevlut, Suleyman și Ferhat – amicul kurd al lui Mevlut, s-au îndrăgostit de aceeași femeie: Samiha. Doar că Samiha pe cât era de frumoasă, pe atât de capricioasă, de libertină, de independentă. Totuși, la final, doar unul din bărbați avea să-i fie ales…

,,

Cu toate astea, am chibzuit în câteva rânduri că Mevlut mi-ar fi putut scrie mie scrisorile acelea. Ba chiar mi-am zis ,,astâmpără-te, Samiha, nu te mai gândi la asta, e rușine!”. M-am gândit însă de mai multe ori. Cugetul unei femei este de nestăpânit, la fel ca și visele ei; gândurile mele țopăie de colo până colo, aidoma unui hoț care pătrunde într-o casă pe întuneric și este cuprins de neastâmpăr.”

Vă las pe voi să aflați deznodământul acestei istorii incitante…

   ,,O ciudățenie a minții mele” reprezintă un elogiu adus iubirii adevărate, ce depășește granițele timpului și ale spațiului, o definiție a fericirii și a împlinirii pe plan spiritual, dar și o monografie a societății turce contemporane și, cu precădere, a societății istanbuleze din a doua jumătate a secolului trecut.

,,La oraș, poți să fii singur în mulțime, iar ceea ce face ca orașul să fie oraș e, de fapt, posibilitatea de a-ți tăinui ciudățenia cuibărită în minte, cunfundându-te în acel vălmășag.”

   Vă invit să citiți acest roman extraordinar din creația scriitorului turc Orhan Pamuk! Vă invit să descoperiți o poveste în care soarta este cea care decide, cea care unește și cea care desparte, cea care lovește și mângâie, deopotrivă. Veți avea șansa să pătrundeți în viețile unor oameni simpli, reflecția societății din care fac parte, vă veți plimba prin Istanbulul nemuritor, vă veți alătura lui Mevlut pe parcursul istoriei sale personale. Sunt sigur că vă va plăcea! Căci ce poate fi mai frumos decât o carte în care sunt împletite dragostea pentru scris, pentru arta cuvântului, și dragostea de țară, iubirea față de orașul purtat în suflet, în acest caz, Istanbulul?

Părerile criticilor:

• ,,Unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Pamuk și începutul ideal pentru cei care vor să-l cunoască pe autorul turc. Prin cartea sa, Pamuk face pentru Istanbul ce a făcut Joyce pentru Dublin. El surprinde nu doar ceea ce vezi și simți într-un oraș, ci și cultura, credința și tradițiile, oamenii și valorile lui… O scrisoare de dragoste pentru Turcia modernă.” The Washington Post
• ,,Femeile din aceste pagini sunt fabuloase… În mijlocul uriașei întinderi a Istanbulului, între Orient și Occident, Pamuk folosește o mulțime fremătătoare de personaje ca să spună povestea unei culturi mereu în schimbare și a multelor sale discordii.” The Boston Globe
• ,,O ciudățenie a minții mele e o vastă colecție de personaje, evenimente, case, mâncăruri, obiecte care, după cum își va da seama cititorul după ce va fi citit șase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul.” The Guardian

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk poate fi comandată de pe librăria online cartepedia.ro