Chemarea sângelui – Olga Menai – Editura Petale Scrise

Chemarea sângelui – Olga Menai

An apariție: 2023

Nr. de pagini: 172

Gen: romance

  Au trecut mai bine de trei decenii de când am descoperit pasiunea pentru lectură, timp în care m-am plimbat prin toate genurile literare. Unele cărți mi-au pătruns în suflet cu mare ușurință, altele s-au pierdut în negura uitării, dar numai câteva mi-au influențat modul de gândire și mi-au oferit o lecție de viață. Nu sunt capodopere, nu sunt scrise de autori consacrați, nu prezintă vreun subiect inedit, nemaiîntâlnit în alte cărți, dar totuși au reușit să se înfășoare foarte strâns în jurul inimii mele și continuă să-mi revină în minte. Iar romanul de față este un astfel de exemplu.

   ,,Chemarea sângelui” este genul de carte pe care vrei să o recitești atunci când te simți trist, copleșit de necazuri, fără speranță, în căutarea unui semn care să-ți promită că lucrurile se vor îmbunătăți. În ciuda faptului că prezintă momente tulburătoare și subiecte delicate, povestea  are o aură de lumină, de speranță, și te motivează să treci peste situațiile dificile de care te lovești sau peste hopurile pe care le ai de trecut.

   M-a surprins plăcut maniera de scriere a autoarei – un stil de scriere care face ca acțiunea să curgă fluid și te ține conectat până la ultima filă. Transmite emoție, te năucește cu ritmul amețitor al acțiunii, te ține într-o permanentă stare de tensiune și te provoacă să reflectezi pe marginea textului. Te determină să te pui în pielea personajelor, să te gândești la ce ai simți tu dacă ai trece prin aceeași situație.

  ,,De dragul Catrinei, ar putea suporta orice, nu doar realitatea, oricât de greu i-ar fi. Ar putea să cadă de zeci de ori la pământ, că tot s-ar ridica. Ar putea să aibă arsuri pe tălpi, că tot ar trece prin munți de sare, pentru binele fetei sale.”

   Nu știu nici acum dacă mi-a plăcut acțiunea sau felul în care autoarea a descris toate stările și sentimentele protagonistei. Iar faptul că povestea este narată, pe ici pe colo, de Catrina, o fetiță care se confruntă cu o boală teribilă, mi-a înmuiat sufletul și m-a determinat să mă implic emoțional. Pentru mine, Catrina  a fost cât se poate de reală.

    E impresionat să vezi cum acest ghemotoc de om își ascunde durerea pentru a o proteja pe mama ei. E de apreciat faptul că ea conștientizează că orice clipă trebuie preţuită şi petrecută cât mai frumos. Preferă să fie obosită şi cu zâmbetul pe buze decât în pat, odihnită, dar fără speranță. Momentele petrecute cu mama ei, în afara spitalului, îi aduc nu numai zâmbetul pe buze, dar şi gânduri frumoase.

   ,,Da, boala ei nu îi producea acele crize de nervi ca la tati, dar o slăbea, o făcea să se simtă din ce în ce mai rău, iar mami vedea treaba asta. De multe ori se prefăcea că nu o doare în piept, doar că aceasta să nu se întristeze, se prefăcea că ar putea face orice, când de fapt, voia doar să stea în pat și să plângă. Seară de seară voia să fie în patul ei de acasă, dar nu era posibil. Trebuia să strângă din dinți și să spere că va veni ziua în care viața ei va reveni la normal.”

  Cu toate că urmează să împlinească abia unsprezece ani, vârstă la care ar fi putut să se joace cu păpușile, să nu știe ce înseamnă coborâșuri și urcușuri, micuţa Catrina este, de fapt, un om mare, pentru că a gustat din amărăciunea vieții. Încă de mică a suportat furia tatălui său când acesta îşi ieşea din minți și o lovea pe mama ei. În momentul de față, ea se confruntă cu o boală teribilă, cardiomiopatie dilatativă idiopatică, ce o duce într-un punct în care singura ei speranță de viață este un transplant de inimă.

   ,,În ciuda vârstei sale, fata înţelegea tot ceea ce se întâmplă în jurul ei şi chiar mai mult. Ea părăsise copilăria şi ştia că inima ei este bolnăvioară şi că are nevoie de o alta. Mai ştia şi că şansa ei la viață va proveni de la un copilaş căruia i-au cedat alte organe, exact aşa cum îi cedează ei inima. Simţea şi ştia până și faptul că mama ei suferă enorm. De aceea, de multe ori, nu își arăta propria suferință, pentru a nu o mâhni mai tare. Nu îi plăcea să o vadă pe mami plângând. La cei unsprezece ani ai săi, deja ştia ce este suferinţa, dar ştia şi ce este sacrificiul. Ea vedea durerea de pe chipul mamei sale şi încerca să o înveselească aşa cum putea.

   Pentru Isabella, mama Catrinei, viața a fost un basm până când s-a transformat într-un iad. Mulți oameni au condamnat-o pentru faptul că a stat alături de un bărbat care a mutilat-o psihic şi a torturat-o fizic, însă aceștia nu ştiau întreaga situaţie, despre boala lui mintală care-i afectase comportamentul, despre iubirea ce a fost între ei înainte de toate acele coșmaruri.

   ,,Fiica ei trăia ceva ce ea nici nu își imagina că se putea întâmpla. Câteodată participa la bătăile primite, iar uneori lucrurile ajungeau atât de departe încât devenea ținta pumnilor tatălui. Acelea erau adevăratele coşmaruri. Toți cei din jur nu puteau înţelege cum ea, psiholog de meserie, nu își internează soțul. Nici ea nu înțelegea în totalitate, însă se simțea datoare lui. Datoare să aibă grijă de el, indiferent de situație. Datoare să stea, chiar dacă mintea ei urla să plece.”

   Lucrurile s-au liniștit abia după ce bărbatul a murit, însă boala fiicei a destabilizat-o complet. În acele clipe tulburătoare, singura persoană care i-a fost alături și a susținut-o moral a fost Cristian Grigore, chirurgul cardiovascular care avea grijă de micuța Catrina, un adevărat profesionist care nu uita să fie uman. De multe ori, medicul simțise nevoia să o consoleze pe Isabella, însă nu voia ca gestul său să pară nepotrivit. O plăcea mai mult decât era permis. Era mama unei paciente și nu putea trece peste o anumită limită. Putea doar să îi aline suferința cu o vorbă bună și mai ales, putea să o ajute făcându-i copilul bine. Se gândea că, mai întăi să însănătoșească fata, apoi poate Isabella îi va permite să se apropie de ea.

   ,,Lunile petrecute în preajma doctorului i-au dat o putere pe care ea habar nu avea că o deține. Faptul că el fusese atât de devotat, că mereu era alături de ea şi de fata ei, indiferent dacă era zi sau noapte, acesta fiind gata să le ajute şi că avea o vorbă bună pentru ea atunci când nu mai credea că zorile vor veni, o făcea să îl aprecieze foarte mult. Era mai mult decât un doctor, era un stâlp. Un prieten pe care se puteau baza amândouă. Un om trimis special pentru ele, ca să nu le lase să se înece. Era colacul lor de salvare.”

   Întâmplarea face ca, în viața Isabellei să-și facă apariția Vlad, un polițist care își crește singur fetița, iar între cei doi se leagă o prietenie – și poate ceva mai mult decât o prietenie – cum nu și-au imaginat că ar putea exista. Prinsă într-un triunghi amoros, Isabella trebuie să lupte, deopotrivă, cu demonii prezentului și ai trecutului, pentru a fi din nou fericită. Pe cine îl va alege până la urmă, pe Cristi sau pe Vlad? Ce descoperire halucinantă face Isabella? Se va găsi un donator compatibil? Citiți cartea și veți primi toate răspunsurile!

  ,,Vlad era omul care o făcea să se simtă puternică, în egală măsură în care Cristian o făcea să se simtă protejată.”

   ,,Chemarea sângelui” – o lectură solicitantă, o poveste emoționantă, intensă, plină de suișuri și coborâșuri, o carte care tratează un subiect sensibil și dureros.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: , cartepedia şi cărtureşti, librărie.net

Recenzii cărți