Poezii – Daniel Vișan 

Minuni de toamnă    

Poezii – Daniel Vișan 

Era un liliac ciudat, se pare,

Departe de drumeaguri şi poteci,

Ferit de vreo privire sau de soare,

Lovit ades de-ale catalpei teci.

În primăvară a-nflorit devreme

S-a bucurat un timp chiar de belşug

De raze, apă…n-a avut probleme,

Iar noaptea adormea uşor, sub crug.

Cu florile prin jur împrăştiate,

Părea că e un Rai, un Paradis,

Departe de cărările umblate,

Văzute doar de muze sau în vis.

În vremea cea toridă de-astă vară

Nu s-a mai bucurat şi-a suferit,

Căci frunzele ce-au început s-apară

Creşteau şi peste el, şi l-au umbrit.

Curând, în toamnă, sub o ploaie rece

Umbrela cea din frunze s-a mai rupt

Şi, în sfârşit, lumina poate trece

şi-o poate savura neîntrerupt.

Deja se poate întâmpla minunea,

Şi, iată, liliacul a-nflorit,

Sfidând, cumva, acum, amărăciunea

Ce-o simte la copacul adormit.

E liniştit în vântul ce-l adie,

Priveşte cerul, norii de bumbac

Şi se întreabă: mâine ce-o să fie?

Căci ninge peste flori de liliac.

Coșmarul de sfârșit   

S-a îngrozit pădurea trezită-n dimineață

De albul ce-a-nvelit-o cu nedoritu-i voal,

Se zvârcolește râul sub platoșa de gheață,

Iar frigul este rege-n tabloul hibernal.

Nici nori nu se arată, iar Soare nu mai este

Deasupra de regatul odată înverzit;

E albul simplu, rece, tablou, miraj, poveste,

Coșmarul unei toamne în clipa de sfârșit.

Își tremură mirarea în frunze-ngălbenite

Un fag ce își retrage șuvoiul vieții-n el,

Lăsând în scoarța-i aspră durerile venite

Cu albul ce-l întinde un nemilos penel.

E albă nemișcarea și-n umbre e tăcere,

Pădurea e decorul tabloului neviu

Cu tușe-nfrigurate, atingeri de durere

Și strigăte-nghețate, lăsate în pustiu.

Când, amenințătoare, apar, din vremi trecute,

Sub pelerine albe, stihiile ce sorb

Din ultimele frunze culorile pierdute,

În cer, pe aripi negre, se leagănă un corb.

Strunele iubirii      

Îmi ridicasem zidul meu de gheață

în jurul unui suflet prea rănit

de tot ce-a fost frumos și s-a sfârșit,

lăsând în urmă numai nori și ceață.

Tăcerea mea era, și ea, închisă

în zidul gros și rece dinprejur,

căci mă feream de gândul cel impur

ce-ar fi călcat prin liniștea promisă.

Așa eram, dar tu, venind spre mine,

în lumea-n care merg atât de des,

mi-ai fost aproape și ai înțeles

că poți să mă aduni de prin ruine,

Să mă-nsoțești,  să îmi sculptezi în gheață

o melodie nouă, sau un vis,

un gând frumos, un viitor promis,

și chiar un început de nouă viață.

În zidul meu, cu degete firave,

ai decupat, cu grijă, un intrând,

prin care-n suflet mi-ai intrat, cântând,

pe strunele iubirilor suave.

Și cânți, iubita mea, atât de bine,

cu-atâta dragoste și-atât de cald,

încât de gheață am scăpat. Mă scald

în raze din privirile-ți blajine.

Căldura iernii    

E-o iarnă-n dreptul ei, de te-ai uita

Prin calendare, dar, mergând afară,

Îți pare că-i o altă primăvară

Și anul ce se-ncheie parc-ai vrea

Să îl întrebi: “Măi, unde-i iarna ta?

Ce s-a-ntâmplat cu fulgii mei de nea,

Cu florile de gheață din ferestre,

Cu obiceiuri ce-s a iernii zestre?

Eu cum să pot colinde a cânta

Iar, de Crăciun, pe cine-aș aștepta?”

Dar nu-l întreb, căci am găsit răspuns

În rugile ce-nalță către ceruri

Cei ce se tem de ale iernii geruri

Și simt că nu le-a fost îndeajuns

O viață ce iubirea le-a ascuns.

Aceia ce așteaptă ca pe-un dar

O prelungire-a toamnei, cât se poate,

Cu ploi, cu frunze moarte și uscate,

Cu vânturi foarte reci să fie chiar,

Dar să se tot repete, iar și iar.

Nu, anule, nu-i asculta pe ei,

Căci, dac-o știi trăi, e-o frumusețe

Și-o bucurie, nicidecum tristețe,

În iarna ce-i iubită de acei

Ce-și iau cojoace, după obicei.

Ascultă-i pe cei care au iubit

În primăvara vieții și-ntre timp,

În vară sau oricare anotimp,

Și vor, în traiul lor de-acum, tihnit,

O iarnă cum, demult, au moștenit.

Drumul alb   

Pașii mei pământeni se aștern

într-o salbă, de-un alb nesfârșit

ce se-ntinde și pare grăbit

să devină un alb de infern.

Pe întinsul, de-acum, răvășit

se înșiră, ca pe-un portativ

note scurte,-așezate naiv

într-o doină cum n-ai auzit.

Sunt doar pașii mânați de un dor

pe un drum căutat și dorit

spre un loc ce așteaptă,-ncălzit,

cu o ușă ce n-are zăvor,

unde focul pocnește-n scântei,

iar pe masă, o cană cu vin

vrea să uiți de al drumului chin,

și infernul de-afară, de-o bei.

Iar în ochii ce-arată spre ea,

raze dulci, de iubire se-ascund

și doar ochilor tăi le răspund,

într-o lume, cu totul, a ta.

Gânduri de cristal   

Zăpada-i pentru noi o feerie,

încântătoare scurgere din nori

a veștilor ce ar putea să fie

semnale-n ochii noștri arzători,

ce par oglinzi mai vechilor dorințe

strivite sub poveri de neputințe.

Ea poate alte suflete să-nghețe

și să aducă inimi la tăceri,

dar nu și nouă, căci îi dăm binețe

și-n frigul ei ne căutăm plăceri

atât de multă vreme așteptate,

cu suflete aprinse și-nsetate.

Și vom ieși din gânduri cristaline

pe recele-așternut, imaculat,

în dansul nostru,-n brațe te voi ține,

atât de strâns și-atât de-apropiat,

încât, iubita mea, uitând de geruri,

ne vom dori zăpadă și în ceruri.

Aromele iernii   

Miroase a brad în cabană

e liniște, cald și plăcut,

iar vinul încinge o cană

ce-l strânge în brațe de lut.

Împrăștie-n aer arome

ce-nlănțuie umbre de brad

pe ziduri, în dans de fantome

ce saltă și tremură, cad.

C-un trosnet, bușteanul din vatră

aruncă scântei împrejur,

afară-i un câine și latră,

căci simte cum inima-ți fur.

Cabana din lem și din piatră

e caldă și fără cusur.

Rapsodia pițigoiului albastru    

Plictisit de-atâta iarnă,

Legănând o rămurea,

Pițigușul se întoarnă

Către ea.

-Am să-ți cânt, de ziua noastră,

Sărbătoare-a ta și-a mea,

Rapsodia mea albastră

… altcumva.

Vei simți cum, printre pene,

Cioculețu-mi șugubăț

Îți va murmura refrene

De răsfăț.

Ai să crezi că-i cald afară

Și că suntem, amândoi,

Într-un rai c-o altă vară

Pentru noi.

Am să-ți cânt, iubito, viața,

Dragostea și, cât trăiesc,

Îți voi spune dimineața:

Te iubesc.

Anotimpul pasager  

Ce vrei tu, Iarnă, să îmi faci

În timpul care va veni?

În albul tău să mă îmbraci?

Îmi iei și dreptul de-a trăi?

Nu poți s-o faci! Mă poți  albi,

Îmi poți aduce-n viață ger,

Dar sufletul nu-mi poți răni

Căci nu-i ca tine, pasager.

Tu vii și pleci, ești anotimp,

Dar, poate, asta e și el,

Căci vine, stă cu noi un timp,

Și pleacă. Doamne, e la fel!

Străjerul pădurii    

A înghețat văzduhul sub norii cenușii

Deasupra unui munte cu straie de molid

În care o cabană împrăștie, timid,

Lumina dintr-o lampă spre jurul cu stihii.

E totul alb: cărarea cu urme înghețate,

Copaci cu crengi supuse poverilor de nea,

Sprâncenele ce-arată o altă iarnă grea,

Și umerii ce poartă atâția ani în spate.

E-o umbră ce-și îndeamnă tăcerea prin pustiu

Și simte cum, ascunsă, e-o viață ce pulsează

În trunchiurile drepte, prin ramuri ce oftează

Dorindu-și o schimbare în cerul plumburiu.

I-a fost străjer pădurii, i-a fost și fiu și frate

În anii mulți în care prin ea a colindat,

Ferind-o de aceia cu gândul necurat

Ce-ar fi lovit-o, aprig, în nopți întunecate.

Cabana e aproape, lumina-i e reper,

Dar el se-oprește, pune-n zăpadă un genunchi,

Iar mâinile-adunate în degete mănunchi,

Pădurii lui, salvarea, o caută la cer.

Vis de iarnă   

Se cern ușor, prin noapte, iluzii de lumină

și-n risipirea fină a fulgilor de nea,

coboară-a lor regină în straie de hermină

și flacăra privirii începe-a-mi căuta.

Mi-e teamă și m-atrage cu strania-i făptură,

cu frumusețea rece din roiul de sclipiri

al trupului de noapte cu brațe vrej de mură

ce înfășoară visuri în albe rătăciri.

Închid cu cer de pleoape privirile-mi hulpave

și-mi făuresc zăbrele din genele prelinse

pe flăcările care mai pâlpâie, firave,

închise-n ochi de iarnă cu gândurile ninse.

Iarna stâncii solitare   

Tu, cum simți fulgii care se cernură

prin sita înghețatelor morminte

din cimitirul vechilor cuvinte

ce-au devenit de nori adunătură?

Ce iarnă e pe-acolo, pe la tine,

prin gânduri ca de viscol răscolite

în amintiri de conținut golite

și înghețate-n noile rutine?

Cum îți mai ninge: aspru și mărunt,

cristale ascuțite și-nghețate

ca răsuflarea unei umbre-n spate,

sau lin, ca fulgii dorului cărunt?

Cum îți e iarna, stâncă solitară,

uitată-n lumea ei de vechea doină,

cu oameni ce se bucură de-o moină

prin ierni străine? Spune-mi, cum e, țară?

Cerul vechilor credințe   

Trecea o altă noapte și-nspre zări

ce începeau, treptat, să se-ntrevadă,

își aprinsese cerul lumânări

și candele-n regatul de zăpadă.

Tablou de iarnă, rece, înghețat,

surprins pe-un petic aspru de pământ,

mai jos de munți, de drumuri depărtat,

uitat de timp, de oameni și de vânt.

Un tremur slab, un tril pe-un fir de stuf

aduce în tablou un rest de viață

pulsând sub pene reci și strat de puf,

în piept micuț de pasăre răzleață.

N-a reușit, n-a mai avut puteri

să zboare înspre alte lumi, departe,

și a rămas, cu aprige dureri,

s-aștepte zborul ultim, către moarte.

S-a întremat în iarna fără ger

cu viața-nchisă-n micile semințe,

iar ochii ei privesc de-acum un cer

plin de lumina vechilor credințe.

Florile iernii     

Drumul gândurilor toate,

Chinuindu-se-n troiene,

Nu se-oprește, nu se-abate,

Și-n ferestrele-nghețate

Îți pictează flori și, poate,

Vechi refrene.

Alb-negru     

Mai ninge în luna lui Marte,

și-n mine sunt sloiuri, e ger,

prin suflet îmi taie-un hanger

și-n două bucăți îl împarte.

Mai ninge și nu stă o clipă,

m-apasă povara de nea

pe gânduri ce-ncep a zbura

în rece și neagră risipă.

Se-amestecă-n fire de marte,

sub cerul lipsit de culori,

ninsoarea cu văluri de moarte.

Atârnă, pe-un șnur de fiori,

un alb ce doar negru-mi împarte

în zilele-n care mă dori.

Poezii – Daniel Vișan

Poezii –

Cărţi publicate:

– Aquarium, Editura Else, Craiova, 2003;

– Pascal pentru liceu, Editura Else, Craiova, 2009;

– Limbajul algoritmic, Editura Else, Craiova, 2009;

– 101 Pascal_9, Editura Else, Craiova, 2010;

– 101 C++_cls9, Editura Else, Craiova, 2010;

– 101 Pascal_X, Editura Else, Craiova, 2010;

– 101_C++_clsX, Editura Else, Craiova, 2010;

– Monografie: Istoria unui liceu, Editura Else, Craiova, 2011;

– Pascal sau C, Editura Else, Craiova, 2011;

– C++ fara profesor, Editura Else, Craiova, 2011;

– Colaborare în mediul virtual, , Editura Else, Craiova, 2013;

– Gândul pierdut, Editura Inspirescu, 2014

– 101 C++_clsIX – CodeBloks, Editura Else, Craiova, 2015;

– Parfum … vesel, Editura Else, Craiova, 2011;

– 101 C++_clsX – CodeBloks, Editura Else, Craiova, 2015;

– Zece, Editura Vital Prevent Edit, Craiova, 2015;

– Oare, Editura Vital Prevent Edit, Craiova, 2016;

– Limbajul C++ fara profesor, ediția a II-a revizuită pentru Code:: Blocks, Editura Else, Craiova, 2016;

– Chipul iubirii, Editura Vital Prevent Edit, Craiova, 2016;

-Hai, pa!, Editura Else, Craiova, 2017;

Poezii – Daniel Vișan

Volume de versuri:

– Gândul pierdut, Editura Inspirescu, 2014

– Parfum … vesel, Editura Else, Craiova, 2011;

– Zece, Editura Vital Prevent Edit, Craiova, 2015;

– Oare, Editura Vital Prevent Edit, Craiova, 2016;

– Chipul iubirii, Editura Vital Prevent Edit, Craiova, 2016;

-Hai, pa!, Editura Else, Craiova, 2017;

Rubrica Creaţie

O rubrică despre poezie, proză, materiale menite să vă încânte sufletul, să le citiţi cu drag.

Autori consacraţi sau tineri debutanţi au şansa de a-şi face cunoscut glasul inimii prin rubrica de creaţie.

Creativitatea înseamnă a lua elemente cunoscute şi a le asambla în moduri unice. – Jacque Fresco

Poezii – Daniel Vișan