Popasul Clownului, de Dorina Georgescu-Fragment dintr-un roman aflat în lucru

 1

    “Timpul liber după   fiecare misiune, mult sau puţin, atât cât era,  în funcţie de planul de intervenţie cât şi de elementul surpriză   numit  <caz de forţă  majoră>, i-l dedicam ei, sfidând, chiar și în acele momente de răgaz,  instinctul de supravieţuire, a cărei putere o probasem de nenumărate ori  în interminabilele marşuri prin nisipul  încins al deşertului afgan, şi pe care  începusem să-l sesizez, ori de câte ori reuşea să  ridice, un nou zid invizibil  între mine şi amintirea dureroasă a iubitei pierdute, chiar dacă  imaginaţia şi toate simţurile mele răzvrătite se  înfruntau cu frenezie, într-o luptă  aprigă,   ai cărei  învinşi şi biruitori schilodiţi, se confundau în mintea mea,  intimidându-se reciproc.”

       Hm! Era doar un alt nefericit, mi-am zis, ca și mine, de altfel! Oare ce peripeții îi rezervase viitorul? Devenisem deja curios.  Ridicându-mi privirea spre raftul ticsit de cărți, am închis romanul cu o mișcare lentă, hotărându-mă să-l cumpăr.

       Imediat, am părăsit librăria cu capul plecat, privind asfaltul și stropii minusculi care continuau, să cadă mărunt, repetând în gând  o strofă din Bacovia “Eu stau, și mă duc, și mă-ntorc,/ Și-amanții profund mă-ntristează/ Îmi vine să râd fără sens,/ Şi-i frig, şi burează”.   

       Ieșisem la fel de răvășit precum intrasem.

       Cei aproximativ două sute  de metri până la   parcare, i-am parcurs cu pași din ce în ce mai repezi ca și când astfel, aș fi reușit să fug de gândurile sumbre și  de tot aleanul ascuns în amintirea clipelor indimenticabile   petrecute cu Cherie, care în prezent îmi împovărau  viața, amestecând aleatoriu prezentul cu trecutul, iubirea cu furia, speranța cu deznădejdea.

     Mă poticneam în ultima vreme, din ce în ce mai des,  de emoții contradictorii, desfidându-le uneori, alteori  acceptându-le parfumul nostalgic, cu un soi de fatalism deghizat, al cărui gust amar  îmi tulbura existența.

       Dar unde aș fi putut să mă ascund?

       Lumea aceasta devenise mult mai anostă în absența ei, iar dorul, ca o corabie aflată în plină furtună,   izbea năpraznic liniștea sufletului meu, cu o forță stranie al cărei efect, dificil de gestionat, reușea să-mi antreneze  toate simțurile într-o reprezentare torsionată  a realității, ca și când autocontrolul definea  doar un simplu cuvânt străin de ființa umană.

       Cherie, chiar absentă fiind, se furișa adesea, în gândurile mele, sechestrându-mi judecata, în acest anotimp fumuriu, impregnat de cruzime, panică și lacrimi.

       Se scurseseră aproape două săptămâni de la acea noapte funestă de treisprezece noiembrie în care teroarea presărase cu atâta repeziciune durerea și teama peste inima  mereu tânără a romanticului Paris.

      În tot acest interval, îndoiala căstigase teren în mintea mea, realizând astfel, că trebuie să ajung acolo. Doar că, Parisul împietrit și  mut, nu-mi pregătise nicio veste despre Cherie.

       Revenisem în țară, doar cu o seară înainte, după ce,  rătăcisem năuc, două zile într-un  oraș îndoliat, încercând să o regăsesc.

      De la aeroport, plecasem direct spre locuința ei. La prânz ajunsesem pe Rue de Varenne, unde, privind în jur, aveam ciudata senzație că m-am  pierdut printre filele unui almanah  istoric la rubrica “Evoluția  arhitecturii”.

       E drept, ajunsesem în acea zonă  doar o singură dată, însă îmi rămăseseră  bine întipărite în minte structurile monumentale și, printre ele, imobilul  fastuos cu  șase etaje, în care locuia Cherie, cu impresionanta sa ușă, îngustă și înaltă, care se deschidea într-un  un hol lung, în care se găseau  cabina portarului și un leandru înflorit.

       Aerul boem al străzii strâmte mă impresionase în mod plăcut. Contrastul dintre intrare și   întinderea localului îi confera acestuia,  discreție și mister.

     Tăcerea cartierului, contribuia si ea la întregirea unui tablou în care viața se poticnea suspicioasă de trecutul ascuns între zidurile mărețe, adăpostul provizoriu al celor care poposiseră pe acolo, în ultimele patru veacuri.

      Fără să știu de ce, m-am oprit, să privesc balcoanele micuțe, majoritatea  ornamentate cu flori, în timp ce  altele, afișau doar  răceala ferestrelor cu draperii grele ca  și când întreaga poveste a așezământului s-ar fi păstrat intactă, în spatele lor.

      Brusc, în capul meu, s-a configurat amintirea primei mele vizite, când, ca și acum, privisem uimit, în sus.

 ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

    Atunci îmi atrăsese atenția combinația dintre unduirea unei  perdele  de  mătase verde opalin și acordurile unui saxofon  rebel, rătăcit în spatele ei, determinându-mă, să-mi imaginez, existența  unui decor romantic într-un loc sobru ca acela. 

      În momentul următor, îi atinsesem iubitei, involuntar brațul stâng, mutându-mi privirea către  păsările care se roteau lin pe cerul azuriu presărat cu nori albi.

      Tăcea. Parfumul sau, ca o invitație la plăceri nocturne, mă învăluia, ațâțându-mi simțurile.

      Cherie purta o pereche de blugi gri care îi lăsau gleznele fine, dezgolite și un tricou care se mula cu îndrăzneală  pe trupul ei zvelt, la fiecare pas.

      Aș fi mers cu ea de mână, la infinit, dacă strada sau viața ar fi fost nesfârșite.

      La a treia intrare ne-am oprit.

      Un portar tânăr  ne-a primit cu un zâmbet reținut.

      Cherie mi-a șoptit că prefera, să urce pe scări și fără alte explicații a zbughit-o sprintenă spre ele. Am privit liftul ca pe o piesă de muzeu și am urmat-o, mirat, trecând această inițiativă la capitolul- capriciile lui Cherie, preocupat peste măsură de momentele de tandrețe și iubire care aveau să urmeze. 

      Am pășit cu timiditate pragul apartamentului,  înțepenindu-mă foarte aproape de ușă, remarcând  fugitiv mărimea și eleganța locuinței.

       Camera avea trei ferestre înguste, dar foarte înalte peste care cădeau în cascadă perdelele lungi de culoarea untului.

      Cherie s-a îndreptat spre ele și cu mișcări energice, rând pe rând, le-a deschis pe  toate, astfel că aerul răcoros a pătruns tumultos, în încăpere.

     Îi admiram picioarele și părul blond-aramiu, tuns  scurt, precum și talia de  viespe care scotea în evidență curbele siluetei.

      Apoi s-a răsucit și din câțiva pași a ajuns în mijlocul camerei. M-a privit insistent, mi-a zâmbit și cu un gest discret și lasciv, m-a îndemnat să mă apropii.

      Teleghidat de privirea ei, am înaintat stingherit.

      Cherie și-a încolăcit brațele după  gâtul meu. Apoi m-a privit parcă citindu-mi reticența pe retină, și surâzătoare mi-a urat bun venit în casa ei.

       O sfială nejustificată îmi controla ținuta. Am încercat, să mă răsucesc, gândind să mă așez pe unul dintre cele două fotolii care se aflau în preajma mea. Însă ea, nemulțumită de gestul meu mi-a sugerat, să o îmbrățișez. Invitația ei a acționat ca un resort, declanșând o dorință ancestrală în mintea mea. Cu palmele deja transpirate, am prins-o ușor de talie, i-am mângâiat obrajii  și am  sărutat-o.

     Dar în următoarea secundă am auzit un zgomot ciudat iar imediat ceva tare și ascuțit m-a lovit în cap.

     M-am trezit într-un pat de spital.

     Pățisem ceva. Dar ce?

     Cherie se afla lângă mine și m-a asigurat că sunt teafăr.  Leșinasem de spaimă, apoi adormisem.

      Parcă îmi aminteam ceva, dar vag. Am preferat să o ascult.

     O pasăre patrunsese în viteză pe una dintre ferestre, povestea ea și mă lovise cu ciocul. Am ridicat mâna la cap și am pipăit cu blandețe un mic bandaj care se afla în partea stângă, proba materială  a incidentului.

     O rană superficială, m-a consolat ea. Dar totuși am rămas câteva ore sub supraveghere medicală.

     Spre seară am plecat. Cherie a dorit să ne întoarcem la ea. Am refuzat categoric. Orice alt loc mi se părea mai bun.  Însă discuția s-a prelungit în stradă.  Ea a insistat, prezentându-mi argumente care să mă convingă, să o urmez, dar stăruiunța sa, pe care o percepeam ca fiind abuzivă, nu a izbutit decât să mă determine, să alerg către  prima stație de taxiuri, pe care o zăream la câțiva metri și să plec  furios, trântind protiera mașinii în care  mă urcasem în grabă, sub  privirea ei neputincioasă.   

      Am ajuns la un motel în zona aeroportului. Mă simțeam agasat când m-am instalat într-o cameră micuță, cu un pat confortabil în care m-am întins pe spate cu mâinile împreunate sub ceafă, încercând să mă relaxez.  În poziția aceea credeam, că vor  dispărea toate  emoțiile negative care mă stăpâniseră în ultimele ore. Dar pe măsură ce starea de disconfort  se topea,  ideea că trebuie, să reflectez la evenimentele din acea zi, devenea inconturnabilă.

      M-a cuprins tulburarea.

      Era vineri seara. Eram la Paris. Eram singur.

      Eh! Pasărea aceea!

     Dacă nu ar fi intrat pe fereastră acum eram cu iubita mea.

     Afurisită  pasăre!

     De unde apăruse în central orașului? Și de ce s-a ciocnit de mine și nu de un perete.

      Dar dacă ar fi  lovit-o pe Cherie?

     Gândul acesta m-a înspăimântat.  Ma simțeam vinovat. În inconștiența mea ignorasem aspectul cel mai important.

     Oare dacă s-ar fi accidentat ea? Nu mai înțelegeam, de ce nu acceptasem, să o însoțesc în apartamentul ei.

      Fusese o întâmplare nedorită iar eu mă lăsasem pradă unor frici nejustificate.

     Pasărea care mă izbise pe mine ar fi putut la fel de bine, să o lovească  pe Cherie.

     Sau putea să nu intre nici o pasăre.

     Însă eu în slăbiciunea mea, o refuzasem  pe Cherie. Mai mult, ridicasem tonul.  Probabil că atitudinea mea a deranjat-o cel mai mult.

     Nu mă mai recunoșteam!

     Dacă nu ar fi fost acea pasăre, eram acum împreună.  Dacă nu aș fi fost așa de obtuz eram oricum împreună acum.

     Dar meritam să fiu lângă ea? Această intrebare mă chinuia.

     Un bărbat care se sperie de un porumbel! Sau ce o fi fost…

     Pe la miezul nopții am sunat-o îngrozit pe Cherie, dar nu a răspuns.

      Doream, să ne întâlnim.  Am părăsit motelul, hotărât să ajung la ea. Am trimis un  mesaj în care o anunțam, că sunt la ușa ei și voi rămâne acolo întreaga noapte chiar dacă mă vor ciuguli graurii.

     Dar tot nu a răspuns. Au urmat câteva ceasuri în care m-am plimbat agale în susul și în josul străzii.

     Mă gândeam la ea. Chiar nu dorea să mă mai vadă vreodată?

     Despărțirea de Cherie îmi dăduse o energie aparte.

     Continuam să mă învinuiesc și îmi găseam fel de fel de defecte.

     Ce văzuse, în ziua aceea, femeia pe care o iubeam, mă întrebam. Un bărbat încăpățânat, lipsit de rațiune și în plus lipsit de sentimente încât a renuntat la brațele femeii iubite dintr-un motiv insignifiant. Dumnezeule!

     Mă consideram un tip mizerabil.

   În zori, am văzut-o ieșind cu rucsacul său micuț, pregătit de călătorie.  A venit spre mine, zicându-mi că meditase și că ajunsese la concluzia că fusese insensibilă.

 …………………..

       În prezent, totul era diferit.    

     Un portar trecut de prima tinerețe mă informase cu  răceală că în acel imobil nu exista nici un locatar cu acel nume.      

       Eram dezorientat.        

       Nu se scursese nici măcar un an de când trecusem pe acolo iar în ultimele luni Cherie nu pomenise de vreun un schimb de domiciliu.     

     Am plecat din fața blocului, încercând să-mi păstrez controlul, în momentul în care fiori reci de spaimă îmi treceau pe șira spinării iar firele de păr de pe tot corpul se aliniaseră instantaneu ca pilitura de fier pe un magnet.

       La primul chioșc de ziare m-am oprit.

       Am răsfoit câteva publicații, am recitit listele cu victimele atentatelor, însă nu am găsit nici un indiciu care să mă ajute în munca mea de detectiv clandestin.  Așa cum știam încă din România, Cherie nu se afla nici pe lista morților, nici pe cea a răniților, dar nu răspundea nici la telefon.

      M-am îndreptat stupefiat spre zona atentatelor.

      Ultima oară vorbisem cu ea în dimineața acelei zile de coșmar când aflasem că așteapta un mail de la un restaurator de artă italian  și era posibil să plece luni  la Rimini pentru câteva zile, în vederea unor investiții, dar că în seara aceea  va merge   cu niște prietene la Teatrul Bataclan, la un concert rock.

       Fuseseră singurele informații. Nu cunoșteam  amănunte.

      Nu obișnuiam să-i cer detalii despre programul său. Se instaurase o înțelegere tacită între noi, încă de la începutul relației când întâmplător,  constatasem că se simțea stingherită dacă puneam astfel de întrebări.

       Abia acum mă gândeam că nu aveam nici un numar de telefon de la rudele ei, nu îi cunoșteam nici una dintre prietene.

       Mă simțeam neputincios. Construisem diverse sinopsisuri în mintea mea, apoi le demolasem, concepusem altele, sperând că voi găsi o cale spre  adevăr.

      Dar presupunerile mele nu reușiseră decât să-mi amplifice starea de incertitudine.

      Cherie dispăruse! Vie sau moartă, nu mai era de găsit!

      Mă străduiam să-mi amintesc cu precizie acea ultimă  conversatie. Oare comisesm vreo gafă, determinând-o astfel să renunțe la mine?

      Purtasem o discuție de peste trei ore, în care abundența de cuvinte reflecta dorul și dragostea ei care îmi alimentaseră speranțele și sentimentele.

      Dacă mă gândesc bine, o simțisem mai apropiată de mine ca niciodată.

      Din vocea ei răzbătea hotărârea de a fi împreună într-un viitor imediat. Cherie își dorea, să schimbăm relația noastră la distanță într-o iubire pentru toată viața.

       Obsrvasem în tonul său cum pasiunea se împletea cu teama că ar putea să mă piardă. Devenise insistentă și grăbită, în a face modificări majore în viața ei și implicit în a mea. Păruse o nouă Cherie determinată și dispusă în a găsi un drum pe care să pășim împreună.

     Iar eu uluit și încântat răspunsesem afirmativ la toate propunerile ei. Ardeam de dorința ca toate acele planuri să devină realitate.

      Dacă mă gândesc bine, toată conversația noastră reprezentase o declarație fierbinte de dragoste pe care ea o inițiase pentru prima dată, și culmea, într-o convorbire telefonică. Tocmai ea care susținuse mereu că o astfel de comunicare trebuie să se rezume doar la câteva banalități cotidiene, fiind lipsită de intimidate.

       Numai că în acea dimineață de vineri se dezlănțuise și spulberase orice barieră.

      Deci, acum, îmi era imposibil, să cred, că mă părăsise, acesta fiind unul dintre  cele mai oribile scenarii pe care mintea mea  refuza  să-l accepte.

       Dar de aici săream la cealaltă extremă,  deci, trecuse în neființă. Închipuirea aceasta sinistră, le depășea, prin duritate,   pe toate celelalte.  

      Iar peste fiecare ipoteză în parte plana îndoiala.

      Și toată neputința mă înfuria și reveneam cu gândul la atentate care erau legate, cel puțin printr-o coincidență  temporară de absența ei.

     În mintea mea inhibată se fixase o asociere perturbatoare între  acea noapte clocotitoare și dispariția ei, chiar dacă citisem lista victimelor în presă de nenumărate ori, și părea evident că  între cele două evenimente nu exista nici o legătură.

     Dar evidența nu descrie întotdeauna realitatea, ea împiedicându-se uneori de limitele noastre, ne restircționează înțelegerea, forțându-ne să admitem  reprezentări pe care chibzuința le clasifică rapid ca fiind dubioase.

     Această descoperire mă bulversa, astfel că, nelămurit dacă e în viață sau nu, mânat de singurul indiciu pe care îl căpătasem de la ea, seara de concert, zăpăcit de negația  portarului, condus de o dorință imperioasă de a afla adevărul, am ajuns la Bataclan, am aprins lumânări, am îngenunchiat, am suspinat.

       O plângeam pe Cherie și împreună cu ea, întreaga omenire.

       M-am ridicat și am înconjurat clădirea de câteva ori.

       Nu puteam să mă desprind din acel loc. Acolo fusese Cherie. Pipăiam zidul gros al clădirii ca și când acesta păstra o legătură oarbă între mine și ea.

        În ziua aceea nu m-am îndepărtat de  acea zona. Apoi,  întreaga noapte am privit toate intrările în teatru pentru că pe una dintre ele pășise și ea. Dar oare ajunsese la teatru?

        La un moment dat, m-am așezat pe trotuar cu capul sprijinit pe genunchi încercând să răspund la multitudinea de întrebări care nu-mi dădeau pace.

      În sâmbăta aceea când am aflat despre atentate, oripilat de  tragedia produsă, căutasem rapid o listă pe Google și numele ei  nu figura acolo, iar faptul că nu daduse niciun semn, nu mă alertase, pentru că avea obiceiul să comunice foarte puțin când se afla  în Franța.

     La începutul relației, nemulțumit, o întrebasem ce ascundea această schimbare de atitudine, de ce exagera cu telefoanele  când era în România și de ce tăcea  când era în Franța. Dar ea se înfuriase. Îmi reproșase, că nu credea vreodată, să audă că toate mesajele de dragoste pe care mi-le trimitea de zeci de ori pe zi, le voi considera “exagerate”.

      Cât despre Franța mi-a răspuns calmă, cu o undă de tristețe în glas, că acolo era foarte ocupată, iar puținul timp pe care îl avea la dispoziție prefera să-l petreacă gândindu-se la  ale noastre întâlniri viitoare.

      Și încetasem.

     Chiar îmi închipuisem, că făcusem ceva monstruos, că uneori o întrebare e posibil să atârne mai greu decât un interogatoriu la Gestapo. 

       Și renunțasem, zicându-mi că fiecare are altă reprezentare despre intimitate și manifestările ei.   

       În timp, îmi dozasem curiozitatea în funcție de personalitatea lui Cherie iar ea părea foarte mulțumită de înțelegerea mea.

       O adorasem din prima clipă și mă străduisem, ca în orice circumstanță, să-mi fabric răspunsuri acceptate de conștiința  mea.

      La începutul relației îmi dorisem așa de mult să o cunosc, încât mă feream să judec orice gest, atitudine sau vorbă care ar fi putut să mă îndepărteze de ea.

      Încercasem să o percep exact așa cum era, reducând la minim plăsmuirile imaginației  mele.

     Cherie  întruchipase unica femeie pe care o iubisem și despre care gândisem,  că doar moartea ne va despărți.

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

    Iar acum pribegeam, îngândurat și străpuns de dor, chiar dacă,  mintea mea se avânta nesăbuită printre petale de nuferi zdrobite de timp, ca-ntr-un vis mult prea întârziat și inutil.

       Pe Cherie o cunoscusem din întâmplare, cu un an în urmă în La Haye.

       Un muzeu, un octombrie capricios și o fată frumoasă! Ce miracol!

       Într-o după-amiază, în care razele soarelui slăbite de ceață și nori se străduiau anevoios, să ne răsfețe ca și cum  vara toridă care se sfârșise, mai trimitea câte un mesager hoinar pe pământ, ajunsesem la concluzia  că toamna nu e frumoasă decât, dacă ești îndrăgostit.

Dorina Georgescu