„Hercule șoptește și eu ezit : „Trenul trebuie să meargă mai departe. Încrede-te în tren…”

Femeia din Orient Express, de Lindsay Jayne Ashford-Editura Nemira-recenzie

 Titlul original: The Woman on the Orient Express

Editura: Nemira

Colecția Damen Tango

Romane cu dragoste

Anul apariţiei: 2016, 2018

Traducere din limba engleză de: Mihaela Sofonea

Număr pagini: 313

Gen: literatură de atmosferă, mister, biografie fictivă

Cotație Goodreads: 4,14

   Am „vânat” această carte încă de când am aflat că urma să apară. Cum sunt fană Agatha Christie, n-o puteam rata. Având în vedere că acum câteva luni s-a lansat ecranizarea romanului „Crima din Orient Express”, titlul este ales cum nu se poate mai bine.

   Încă de când am început lectura la „Femeia din Orient Express”, m-am înarmat cu entuziasm, creion și semne de carte. Cum pentru ce semne de carte și creion? Pentru a marca numeroasele citate: cum prindeam o referință la viața Agathei sau la vreo operă de-a ei, cum îmi sărea inima în piept de entuziasm… Nu vă puteți închipui cum arată cartea după lectura mea, așa că vă arăt:

   „Femeia din Orient Express” are la bază perioade reale din viața scriitoarei britanice, împletite cu ficțiunea. În decembrie 1926, au existat 11 zile în care Agatha a dispărut. Mașina ei a fost găsită la marginea unei cariere de piatră. Incidentul a fost justificat ulterior printr-o amnezie temporară, cauzată de stres, ca urmare a faptului că lucrase prea mult. Ce este adevărat și ce nu nimeni nu știe.

   S-au făcut speculații în presa vremii, cum că totul ar fi fost o înscenare pentru publicitate sau pentru a atrage atenția soțului. La vremea respectivă, scriitoarea trecea printr-o perioadă dificilă : tocmai își pierduse mama și aflase că soțul său de atunci, Archie Christie, o înșela. S-a bănuit chiar și o tentativă de sinucidere.

   Agatha se pricepea la mistere până și în viața reală; nici până azi nu s-a aflat ce s-a întâmplat cu adevărat în acele zile. Speculații s-au făcut cu sutele, s-a scris chiar și o carte, în care se analizează de-a fir a păr toate ipotezele posibile, însă adevărul nu l-a aflat nimeni, niciodată, Dame Agatha l-a luat cu ea în mormânt…

  Alt fapt palpabil din viața scriitoarei și abordat în „Femeia din Orient Express” este călătoria făcută în 1928, la Ur. În următorul an, tot la săpăturile arheologice de la Ur, îl cunoaște pe cel de-al doilea soț, Max Mallowan.

   Pe aceste două fundamente, o scriitoare a zilelor noastre, Lindsay Jayne Ashford, a construit o poveste, împletind realitatea cu ficțiunea.

„Trecuseră aproape doi ani de când se îmbarcase în tren, spre nordul Angliei, fără să spună nimănui încotro se îndrepta: într-o dimineață mohorâtă de decembrie, după patru luni de la ziua în care Archie îi dăduse vestea-bombă despre noua iubire a vieții lui.”

„- Crezi că și-a pierdut într-adevăr memoria? I se strânse stomacul. Agatha Christie, insistă Katherine, crezi că s-a prefăcut?

Patul scârțâi când Agatha lăsă aerul să-i iasă din plămâni.

-Eu… aaa… eu… nu știu prea multe despre asta, murmură ea.

-Chiar? A fost în toate ziarele – bineînțeles, nu poți să crezi jumătate din ce spun -, dar a fost un caz fascinant.”

Oricât ni s-ar părea de neobișnuit, Agatha Christie este, de această dată, personaj.

   Cartea debutează cu vizita unui tânăr, primită de o Agatha Christie la vârsta senectuții. Acesta îi aduce o fotografie veche și o roagă să-i dezvăluie mai multe despre cele întâmplate atunci.

A venit aici pentru povestea pe care am promis că nu o voi scrie niciodată. Un mister care a început cu peste 30 de ani în urmă, când m-am îmbarcat în Orient Express, îndreptându-mă spre Bagdad.”

   Și așa încep amintirile despre o anumită perioadă… Anul 1928, Agatha, proaspăt divorțată, încă nu și-a revenit complet după traumă. Ia hotărârea de a călători incognito. Își vopsește părul, își pune ochelari, se folosește de unul dintre prenumele sale mai puțin cunoscute, Mary, și de numele de fată, Miller, și cu această nouă identitate, se urcă în Orient Express.

   Ne este indusă ideea că această călătorie ar fi inspirat romanul „Crima din Orient Express, precum și alte cărți. Eu, una, am recunoscut idei din „Crima din Mesopotamia” și „Moartea vine ca un sfârșit”, enumerând doar câteva.

„Se aflau acolo schițele a două romane: într-unul acțiunea avea loc în Orient Express, iar în celălalt aici, în Bagdad.”

„Întâmplarea face, continuă el, că am o idee de roman în care are loc o crimă.

-Chiar? Agatha era și mai surprinsă.

-Se desfășoară în Egiptul antic. El încuviință. Știu că nu este perioada ta, dar sunt sigur că te-ai descurca, dacă te-ai documenta suficient.”

   În tren, Agatha (sau Mary) se împrietenește cu două femei: Nancy și Katherine. Fiecare dintre ele avea ceva de ascuns. De fapt, fiecare dintre cele trei femei: Agatha nu voia să-și deconspire identitatea, Nancy avea o relație cu un bărbat însurat, iar Katherine urma să se căsătorească, dar nu se știe din ce motiv, nu mărturisește nimănui acest lucru.

   Într-una din zilele petrecute în Orient Express, Agatha are impresia că vede reflexia fostului soț în geam. Totodată, spiritul ascuțit de observație nu o lasă să rateze expresia și privirea lui Nancy, îndreptată în aceeași direcție. Nancy… se numea exact ca amanta lui Archie… Să fie chiar ea? Agatha nu știa cum arată, nu o întâlnise niciodată față în față, așa că nu putea fi sigură. Să fie, totuși, posibil? Archie urma să se căsătorească zilele acelea, dacă era vorba de aceeași Nancy, ce căuta în Orient Express?

  Agatha îi salvează la un moment dat viața lui Nancy (nu spun mai multe, nu ofer spoilere), iar de atunci, trio-ul Agatha-Nancy-Katherine devine inseparabil.

  Ajung prin locuri exotice, la Bagdad, la săpăturile din Ur… Aflăm lucruri interesante despre acele civilizații de demult…

 Așa îl cunoaște Agatha pe cel de-al doilea soț al său, Max Mallowan, care lucra cu echipa de arheologi, alături de Katherine și viitorul soț al acesteia.

„- Îmi cer scuze, nu m-am prezentat cum se cuvine, nu-i așa? Întinse mâna. Max Mallowan.

  • .. Mary, se bâlbâi ea. Mary Miller.”

În paralel, ni se înfățișează poveștile de viață ale celor trei femei:

   Agatha, cu amintirea fostului soț, Archie, gândul la fetița sa, Rosalind și posibilitatea unei noi relații în față.

   Nancy, cu povara de a fi amantă, lucru pe care încearcă să-l ascundă, ca de altfel, și sarcina avansată.

   Katherine, care urmează să se căsătorească cu Leonard, conducătorul săpăturilor arheologice, dar care nu spune nimic despre acest lucru. Aparent, o femme fatale, independentă, care ascunde ceva.

   Autoarea amestecă date reale din biografie, cu puțin mister, puțin romance, ceva aventură și iată rețeta! Unde se termină realitatea și începe ficțiunea va trebui să vă dați seama singuri!

   Dacă mi-a plăcut? Da! Este o carte bine scrisă, cu o structură solidă, bine închegată, ce se citește cu interes. Este un roman atmosferic, specificul vremii este bine descris, cu scrupulozitatea de rigoare: nu se vorbea despre căsătorie, sarcină, sinucidere, pentru a nu leza unele persoane prezente, care trecuseră prin anumite experiențe dureroase legate de aceste subiecte.

   Am avut ocazia să aflu multe lucruri despre civilizația orientală, iar descrierile, pe lângă faptul că îți creează imagini absolut superbe, sunt atât de vii, încât ai impresia că te afli chiar acolo:

„Taurus Express înaintă prin sud-est, traversă Turcia, pătrunse în Siria la Aleppo și de acolo la Beirut, unde Marea Mediterană vălurea molcolm într-un golf arcuit. Agathei i se părea ciudat să creadă că era aceeași apă din Veneția. Era chiar mai încântătoare decât coasta de nord a Italiei, un lanț nesfârșit de golfulețe acoperite de nisip, pe fundalul cărora se întrezăreau nedeslușit munții azurii.”

„De cârlige atârnau funii de usturoi și mentă proaspătă, deasupra unor boluri cu lămâi uscate. De ambele părți ale străzii, pereții răsunau de glasurile arabilor care își strigau mărfurile, tocmindu-se la preț și salutând trecătorii.”

„Zeul lunii era principala divinitate din întreaga Arabie – moștenirea sa există încă în simbolul semilunii al Islamului.”

  Documentarea despre viața și opera scriitoarei mi-a lăsat o impresie plăcută: am avut ocazia de a reciti detalii despre prima căsătorie a sa, despre Rosalind, fiica sa, despre felul de a fi al lui Archie, care nu suporta boala și suferința altora, despre modul în care a aflat că o înșela și urma s-o părăsească. Referința la nașterea nepotului său, Matthew (știu, nu se născuse încă în 1928, când fiica Agathei era un copil, dar Agatha îl menționează mai târziu).

   Mă bucuram de fiecare dată când identificam referințe la o carte sau alta a Agathei: medalionul cu Sfântul Cristofor este o aluzie la adresa romanului „Crima din Orient Express”; Katherine citește în tren „Asasinarea lui Roger Ackroyd”, fără a ști că autoarea este chiar colega ei de cușetă. Chiar un aspect din viața lui Nancy este oglindit într-unul dintre romanele Agathei.

  Cred că am identificat și o referire la chimono-ul din „Crima din Orient Express”:

„Coborî din pat punându-și halatul pe care și-l făcuse dintr-o bucată rămasă din mătasea cumpărată la piața din Damasc. Era un model simplu – în formă de chimono și îndeajuns de larg pentru a-i ascunde talia din ce în ce mai mare.”

  Totodată, prezența lui Hercule Poirot, chiar și în gândurile scriitoarei, nu putea  decât să mă bucure:

În curând vor ajunge la Veneția. Dintr-un motiv inexplicabil, în timp ce privea lacul îi apăru în minte Hercule Poirot. Ce ar face, se întrebă ea, micul detectiv belgian într-o asemenea situație?

Găsi răspunsul într-o clipă. Trebuie să-ți folosești materia cenușie.”

   Totuși… Da, există un totuși! Unele scene par trase de păr (nu vă zic care, nu dau spoiler), iar acțiunea este previzibilă. Deși documentarea este bine realizată, ca o obsedată de Agatha Christie ce sunt, am găsit unele neconcordanțe:

„Deodată auzi vocea lui Hercule Poirot. Cuvintele erau la fel de clare ca și când ar fi fost rostite de o persoană vie:

De ce te tulbură atât, ma chérie, ideea că acel bărbat și acea femeie au avut un moment de… tendresse?” – mai degrabă, Poirot ar fi spus „chère madame” în loc de „ma chérie ”.

   „Înotul era o pasiune de care nu prea avusese șansa să se bucure prea des cât fusese căsătorită cu Archie.” – am citit în „Autobiografia” că Agatha și primul soț, Archie, au avut o perioadă de câteva luni în care au călătorit și au practicat sporturi precum înotul și surful. Am văzut și poze. Totuși, apreciez acuratețea informației că Agathei îi plăcea foarte mult să înoate.

  În plus, Agatha era o femeie a vremii sale, destul de pudică, ceea ce se vede și în stilul literar; deși abordează anumite teme, nu dă detalii, așa că nu cred că ar fi fericită să citească unele pasaje, mai ales dacă se referă la ea:

„Deodată se panică. Nemaiputând să continue, făcu un pas în spate, încercând în van să se răsucească în spațiul strâmt.

-O!

Uitase că Max se afla exact în spatele ei. Îi simți pieptul tare lipit de spate și coapsele pe fesele ei. În fracțiunea aceea de secundă panica ei fu înlocuită de un sentiment foarte diferit: senzația erotică a trupului acestui bărbat lipit de al ei. Stârni ceva în adâncul său, o efervescență, o furnicătură, de o familiaritate șocantă.”

  În mare, pot spune că da, mi-a plăcut această carte și chiar mi-ar plăcea să o văd ecranizată. Nu o dată m-am surprins gândindu-mă cum ar arăta unele scene pe ecran.

Citate:

„Căsătoria este întotdeauna un salt în necunoscut, chiar dacă crezi că îl cunoști pe celălalt perfect.”

„Problema cu locurile liniștite și tăcute era că îngăduiau să ți se strecoare în cap tot felul de gânduri neinvitate.”

„Nu este ușor să crezi în ceva, când întreaga lume se întoarce cu susul în jos. Principalul lucru este să continui să crezi în tine.”

„E posibil să nu îți placă întotdeauna ce vezi pe fereastră, dar, dacă tragi perdeaua, vei pierde atât frumusețea, cât și urâțenia.”

 Despre autoare:

 Lindsay Jayne Ashford este o scriitoare contemporană de origine britanică. Este prima femeie ce a absolvit Queens` College, Cambridge, în 550 de ani de istorie a instituției.

   Este specializată în criminalistică, a lucrat ca reporter pentru BBC, după care a devenit jurnalist freelancer, scriind articole pentru mai multe ziare și reviste. A publicat la început romane polițiste, după care s-a axat pe îmbinarea dintre realitate istorică și ficțiune în cărți precum „The Misterious Death of Jane Austen”, „The Color of Secrets” și „Femeia din Orient Express”.

Cartea Femeia din Orient Express, de Lindsay Jayne Ashford poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

16 COMMENTS

  1. Sorinache draga, dar stiu ca ai scris o ditamai recenzia 😀 Am citit-o cu glas tare ca sa auda si sotul. Stii ca suntem fani Agatha! Ne-ai trezit curiozitatea si declaram ca : vrem sa citim cartea!
    Felicitari pentru recenzie! :*

    • Yey, ma bucur ca v-a placut, mai ales ca sunteti fani! :)) Asa e, e ditamai, n-am putut sa ma abtin :)))

    • Da, nu este un roman politist, cum ai crede. O are pe ea drept personaj. Cred ca ti-ar placea.

  2. Chiar vreau sa citesc cartea. Nu m-am omorat dupa romanul Crima din Orient Express, dar s-ar puteaca fictiunea si realitatea din acestea sa ma cucereasca.

    • Da, Mili, se poate sa-ti placa. Nu e politist, are mai mult drama si romance. Si calatorii!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.