Poveste de iarnă -Nicoleta Tudor

Poveste de iarnă de Nicoleta Tudor

Poveste de iarnă – Nicoleta Tudor

  Ajunul Crăciunului. Mama era în fibrilația pregătirilor de iarnă. Zăpada se așternuse bine pe tot parcursul zilei, și continua să ningă, spre bucuria mea și a surorii mele. Mirosurile îmbietoare care veneau dinspre bucătărie, ne duceau la exasperare, căci postul trebuia ținut până în dimineața Crăciunului, așa hotărâse cerberul casei, în persoana bunicii noastre, care ar fi fost în stare să ne lase nemâncate în ziua de Crăciun, dacă ne prindea că mâncăm de dulce pe ascuns, deși mâncam din greu pe unde apucam, doar acasă făceam pe sfintele, și numai mama putea găti fără să guste din mâncare. Așteptam cu înfrigurare să treacă ziua, pentru că urma să mergem la petrecere în acea seară, la colega și prietena noastră, care era născută cu o zi înainte de Crăciun. În fiecare an, era un calvar pentru noi împodobitul bradului, pentru că mama, pentru care împodobitul bradului era un ritual, ne ținea până târziu, și întotdeauna ajungeam ultimele la petrecere.

   La fel s-a întâmplat și în acel an, când noi nu știam cum să punem mai repede beteala, să o tăiem la petrecere, iar mama voia sa rearanjeze instalația, ceea ce însemna că trebuia să o luăm de la capăt. Priveam pe fereastră și vedeam cum se întețește ninsoarea, deja răbdarea noastră era consumată. Mama, văzând că ne pierde, a zis dând cu tristețe din cap:

– Lasă că o să vedeți voi când eu nu o să mai fiu, o să vă fie dor să împodobiți bradul cu mine.

  Atât i-a trebuit să ne reducă la tăcere. Iar noi am simțit acea frază în suflet, iar sufletul nostru a fost îndurerat numai la gândul că mama nu va mai fi acolo, cu noi, să împodobim bradul, să ne bucurăm de sărbători, să ne bucurăm de ea. Am privit spre sora mea, și într-o înțelegere mută, parcă am revăzut toate acele dăți când mama era bucuroasă în timp ce împodobea bradul, iar noi bombăneam și bufneam pe la spatele ei. Am hotărât să nu mergem la petrecere în acea seară.

   După multi ani… Poveste de iarnă – Nicoleta Tudor

  Iau globulețele din mâna fiicei mele, și le pun cu drag în brad, gândul meu zburând la fața senină a mamei, în timp ce asculta colinde și împodobea bradul. În casă colindele se aud în surdină, iar fiica mea bombăne că mă mișc prea încet. Zâmbesc melancolic, deși sufletul lăcrimează de dorul mamei, căci acele momente erau înălțătoare pentru ea, și exact așa le simt și eu. Parcă o simt alături de mine, în timp ce pun globuleț după globuleț, dându-mă în spate un pas, pentru a avea o privire de ansamblu. Exact cum făcea mama mea. Și exact cum mă înfuriam eu că pierde prea mult timp, exact așa se înfuria și fiica mea, care, cu siguranță avea program pentru seara aceia.

  Ii povestesc despre acea seară de Ajun, când mama ne-a făcut să nu mai mergem la petrecere. M-a privit lung, și deși în acea seară, a plecat imediat după ce am împodobit bradul, știu că undeva, în sufletul ei, acea poveste a atins-o.

  Acum fiica mea este adultă, se apropie Crăciunul, iar noi plănuim împreună în ce culori vom împodobi bradul, ce bucate bune vom pregăti, și simțim bucuria Crăciunului cum ne invadează sufletul. O privesc, și în gândul meu, mă rog să treacă mulți, mulți ani, până când voi fi pentru ea o amintire în ajun de Crăciun.

Poveste de iarnă – Nicoleta Tudor

Listă cărţi Nicoleta Tudor

– Cercurile mistice-recenzie

– Oraşul de deasupra-recenzie

– Dincolo de nori

8 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.