Culorile răsăritului - Rodica Pușcașu - Cadranul autorului

Culorile răsăritului – Rodica Pușcașu – Cadranul autorului

Literatura pe tocuri deschide o nouă rubrică de povești: “CADRANUL
AUTORULUI”
 Autorul scrie 4 povești, povestiri care să aibă ca temă cuvintele aferente fiecarei părți de cadran.
Poveștile vor fi în genul pe care-l scrie fiecare autor: thriller, polițist, SF, fantasy, romance.

Culorile răsăritului

  Există o singură lege pe care o respect. A mea. Unica lege care-mi permite să mă simt răzbunat și pe care o exercit în timpul nopții. Ziua sunt un simplu corporatist. Accept răcnetele și umilințele celor pe care societatea i-a numit în scaune atât de sus puse, încât uită să mai devină umani. Ziua sunt robul rutinei. Sunt peste zece ani de când primele culori ale răsăritului mă transpun într-un soi de mecanism capabil să funcționeze chiar și în condiții de stres. Cafeaua e la ora șapte, fără excepții. Dușul e la șapte și jumătate. În timp ce beau cafeaua, savurez știrile și înmagazinez vrute și nevrute, crime, furturi, uragane, cutremure. Nimic nu mă mai frapează. La dispariții am o ușoară tresărire. Mă încrunt ușor, de parcă n-aș avea nicio idee despre ce i s-ar fi putut întâmpla insului cu burtă imensă, acționar principal la o celebră corporație.

  Urmează cămașa călcată impecabil de Greta, cravata lăsată pe marginea patului, pantalonii negri, din stofă și umbrela. Greta îmi amintește întotdeauna să iau umbrela. N-ar vrea să răcesc. Niciodată nu mi-au plăcut ploile reci. La ora 9 sunt la birou. Ionescu are deja un sfert de oră de când urlă. Îmi dau seama de asta după vasele de sânge proeminente de pe gât.

  Toate contractele eșuate, toate proiectele pe care el însuși le-a transformat în erori maxime, cad acum ca niște stropi grei de vorbe hidoase peste noi. Suntem – în ochii lui Ionescu – niște unelte inutile. Nimic nu merge bine de când a venit Ionescu. Nici înainte de el nu mergea nimic, dar după dispariția lui State, a trebuit să preia cârma departamentului. State a dispărut în primăvară. Era un nemernic. Toți l-au urât. După o săptămână a fost găsit mort în pădurea de lângă Cetatea de Scaun a Sucevei.

Îmi amintesc foarte bine cum s-a întâmplat. L-am târât până la mașina Gretei. Anestezicul injectat își făcuse deja efectul. Ochii lui State deveniseră imenși. La fel cum erau și când a urlat în mijlocul ședinței, făcându-mă incompetent jegos și scuipând cu dispreț pe diploma mea de arhitect. Acum implora. Nu se putea mișca, dar putea vorbi. Până l-am târât la mașină, mi-a promis un apartament și un job de top în corporație. Și-a cerut iertare și mi-a spus că era un idiot și că de mâine totul se va schimba.

    – Mâine nu există, i-am spus scurt, în timp ce Greta a trântit portiera peste nasul umflat și chipul buhăit al acestui CEO devenit subit vulnerabil.

  Primăvara își flutura parfumul de salcâmi peste aleile din pădure. Jumătate de lună pândea printre crengile înalte ale copacilor. Mirosea a primăvară și a sânge. După o săptămână, știrile locale au început așa:

  • Corpul unui bărbat neidentificat a fost găsit în pădurea de lângă Cetatea de Scaun a Sucevei. Din primele cercetări, se pare că bărbatul și-a pus capăt zilelor. Poliția a demarat o anchetă în vederea stabilirii identității bărbatului, dar și a motivelor care au dus la acest gest radical.

Greta m-a privit cu aceeași blândețe cu care mă privea și când eram copil.

  • Să nu uiți umbrela, mi-a spus.

Când am ajuns la birou, toată lumea șușotea.

  • Ai văzut știrile? E State, mi-a comunicat scurt colegul de birou.
  • Și?
  • A crăpat. Nu pot să cred că s-a sinucis. Tembel până la final.
  • De unde știi că e el?
  • A fost poliția aici. L-au identificat.

  Ionescu s-a arătat atunci pentru prima dată în calitate de lider. Mai întâi a intrat burtoiul congestionat, apoi i-am zărit și fața. Câteva fire albe din sprâncene se ondulau ușor spre frunte. Nasul lung și lățit pe aproape jumătate din față, pungile negre de sub ochi și respirația greoaie trasau conturul unei ființe respingătoare.

  • Marș la muncă, ce vă zgâiți așa? L-ați dus pe State la disperare! Cu mine nu vă merge, băăăăă!

  Înmormântarea a fost o excelentă posibilitate de disimulare pentru toată echipa. Noi, toți cei pe care State i-a umilit în nenumărate rânduri, noi cei cărora le-au fost tăiate salariile sub diverse pretexte, eram acum îmbrăcați în haine cernite, aparent triști să-l conducem pe ultimul drum pe cel care ne-a fost lider pentru mai bine de cinci ani. Citeam în ochii tuturor sentimentul de eliberare. Un zâmbet ironic mă încerca la gândul că aș putea spune câteva cuvinte sincere, acolo, lângă sicriul lui State:

  • Ne-am adunat aici, la căpătâiul cretinului de State, astăzi, într-o zi de nemărginită sărbătoare pentru întreaga echipă. Nu există bucurie mai mare pentru noi, decât vestea aceasta, că nemernicul de State a pășit solemn spre cazanul cu smoală.

  Desigur, nu am rostit discursul decât în mintea mea, deși, văzând-o pe Maria, am avut impulsul de a le spune tuturor cât de nemernic fusese State. În cei cinci ani cât a fost șeful nostru, State a violat-o pe Maria în mod repetat, considerând că este un privilegiu de care se poate bucura. Maria nu a spus niciodată nimic, am aflat în seara aceea când am rămas peste program ca să-mi termin proiectul pentru un nou cartier de case de la marginea orașului. Îl știam pe State neghiob, dar atât de mârșav, nu mi-l imaginasem. Am văzut-o pe Maria implorându-l să o lase, l-am văzut scuipând-o și făcând-o târfă ordinară care se hrănește datorită milei lui. Atunci, mintea mea a conturat posibilitatea unui scenariu prin care State să dispară. Și a dispărut.

Maria purta acum o rochie gri. Nu reușea să disimuleze deloc. După câteva pahare, a izbucnit.

  • În cinstea morții tale, boule! strigă ea turnând băutură peste fața impecabil machiată a mortului.

  Încruntată și cu un amestec de tristețe și satisfacție pe chip, Maria părea o zeiță. Niciodată nu o văzusem așa. Așa de frumoasă. Cineva a luat-o pe sus și a scos-o afară în timp ce din gură îi șuierau înjurături care semănau cu flăcări roșiatice. Eu o priveam uluit. Nu… cu siguranță nu o privisem niciodată pe Maria.

  State a plecat în locul cu verdeață, unde nu este nici îndurare și nici suspin, acolo unde, din cunoștințele mele de până acum, șansele să-și exercite abilitățile abominabile de șef erau inexistente. Nimeni nu l-a plâns. Nimeni nu l-a șters de alcoolul turnat teatral de Maria. Aș fi vrut ca cineva să înregistreze totul. Era o scenă care îmi genera o stare de nemărginită beatitudine. Și Maria era frumoasă.

Când sunt obosit, închid ochii și îmi amintesc toate acestea. Mă liniștesc. Mă binedispun.

   Ionescu e un soi de copie fidelă a lui State. Doar că răcnetul lui e cu o octavă mai sus și transformă totul în gri. Nu există culori în birourile noastre. Culorile nu rezistă la urlete și devin gri. Primăvara aceasta, lucrurile s-au schimbat. Birourile noastre s-au luminat brusc într-o dimineață când Maria a intrat. Purta o rochie cu flori galbene. Avea chipul atât de luminos, încât totul s-a preschimbat în lumină. Până și Ionescu a schițat un scurt zâmbet tâmp.

  Știu… Dumnezeu e ocupat. Însă acum aveam nevoie de sprijin. Voiam să las toate lucrurile în grija lui. Îmi doream ca Maria să mă observe… așa cum o observasem eu pe ea.

-Invit-o la cină, m-a sfătuit Greta.

Greta e un înger. Mă ajută încă de când eram copil.

-Crezi că o să meargă, am întrebat-o în timp ce savuram un pahar de vin în balcon.

  • N-ai de unde să știi, dacă nu încerci, mi-a răspuns privind la pădurea care se întinde până la cimitir.

  De la etajul opt, priveliștea e superbă. Între blocul meu și pădure, e șoseaua atât de aglomerată. Totuși, zgomotul ei nu mă deranjează.

  Maria e îmbrăcată într-o rochie simplă, dar atât de fină. E elegantă ca o perlă. E fragilă. S-a lăsat răsfățată. Am așteptat-o în fața blocului.

  • E atât de fragilă, i-am șoptit Gretei.
  • Ești complet topit, mi-a spus Greta, privindu-mă fix în ochi.

Greta a pregătit masa. Cu stil, cu eleganță, cu rafinament… așa cum numai Greta știe.

  Noi ne-am simțit minunat. Am dansat. Nu dansasem niciodată până atunci. Era senzațional să-i simt corpul atât de aproape de al meu. A dormit la mine. Am ținut-o în brațe toată noaptea, de parcă aș fi vrut eu să șterg cu buretele tot ce i s-a întâmplat.

  În noaptea aceea n-am mai fost ocupat cu răfuieli. N-am plecat nicăieri. Nici Greta. Ea și-a savurat vinul în balcon, cu alura unei femei care tocmai a asistat la apusul unei epoci.

  Culorile răsăritului, cearșafurile albe peste corpul fragil și incredibil de alb al Mariei, aroma de cafea pe care Greta o pregătise… toate acestea aveau să reprezinte o cotitură majoră în existența mea.

  Am întârziat. Amândoi. Ionescu urlă că ne dă afară și că vom ajunge în stradă. Apuc tastatura de la laptop și, cu o mișcare bruscă îi zdrobesc dinții. Colegii se ridică să vadă mai bine ce se întâmplă. Cineva sună la poliție. Se aud sirenele. Se aud sirenele. Maria mă privește disperată. Se aud sirenele tot mai aproape.

  • Trezește-te, o să întârzii la școală, îmi spune Greta scuturându-mă temeinic.

   Greta este sora mea mai mare. Eu sunt Andrei și tocmai ți-am povestit visul meu. Mai am puțin până la bacalaureat, iar mama vrea să mă vadă corporatist. Eu vreau să fac arhitectură, dar tata a spus că nimeni nu dă doi bani pe o diplomă de arhitect. Numai Maria mă apreciază. Ea e cea mai sexy fată din clasă. Din cauza ei m-am bătut cu State săptămâna trecută. Acum și Ionescu îi dă târcoale… dar o scot eu la capăt cumva.

Mă îmbrac în fugă și dau să ies.

 

 

6 COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.