Studentul, iarna... de Mihnea Arion - Cadranul autorului

Studentul, iarna… de Mihnea Arion – Cadranul autorului

Studentul, iarna…

– Doamne, frig mai e! Fir-aș al naibii! Ce n-aș da pentru niște căldură…

  Pe lângă că era o iarnă cu un ger și mai năprasnic decât de obicei, Jean nici măcar nu avea cu ce să se încălzească. Stătea într-o mansardă sărăcăcioasă, iar chiria nu o mai plătise de vreo lună.

  Proaspăt trezit abia după ora prânzului și, chinuit de o ușoară durere de cap din cauza petrecerii din seara precedentă, își bătu palmele, încerând să se încălzească. Aprinse o lumânare, după care începu să cotrobăie după ceva de mâncare.

Nu că ar fi avut mult de căutat, dar spera ca mișcarea să-l mai dezmorțească.

– Fir-ar! Nici măcar un afurisit de biscuite!

– Ah, încă un sărman student care se chinuie pe timp de iarnă… ce păcat, ce păcat!

– Ce dracu’…?!

De unde știa că e student? O fi fost vreun coleg…?

– Bine punctat, dragul meu!

Jean se holbă la apariția din fața lui.

– Tu când ai mai intrat aici? Te-a poftit cineva?

– Of, ce întrebări pui și tu! Sigur că m-a poftit cineva: chiar domnia ta!

– Știu că am băut atât de mult aseară încât mi-am pierdut toți banii la cărți, dar te pomenești că pe lângă asta, mi-oi fi pierdut și mințile!

Doar încuiase ușa! Asta ținea minte cu siguranță.

– Nici pe departe, nici pe departe! Te asigur cu mâna pe inimă că nu ți le-ai pierdut!

– Cine ești și ce cauți aici?

Străinul râse.

– Cine sunt? Asta nu contează neapărat… ce contează mai mult este a doua ta întrebare…

  Jean îl studie. În lumina chioară răspândită de lumânare desluși că era un individ de statură mijlocie, îmbrăcat la patru ace, cu o pălărie fistichie și o țăcălie neagră-neagră. Îi dădea târcoale și tot gesticula cu bastonul când vorbea.

– Așadar?

– Ei bine, mi-a atras atenția ce ai spus mai devreme… Sper că nu mi-o iei în nume de rău, nu am vrut să fiu indiscret, să trag cu urechea… dar am auzit că ai avea niște probleme… pecuniare, dacă nu mă înșel…?

– Ba bine că nu!

  Lui Jean îi reveniră în minte diverse momente din seara precedentă. Totul era însă haotic, fără cap și fără coadă. Băutura îl făcuse mai viteaz decât trebuia și mai puțin precaut decât de obicei, iar acum îi afecta și memoria.

Ce rost avea să se rușineze acum față de individul din fața lui?

– M-am îmbătat și am jucat până am rămas și fără ultima lețcaie!

Necunoscutul zâmbi și îi aruncă o privire care se voia compătimitoare, dar din care răzbătea ironia.

– Ah da, patima jocului de cărți… Ei bine, chiar despre asta am venit să-ți vorbesc, dragul meu… Ce să-i faci? Fiecare are slăbiciunea lui…

Studentul aprobă din cap, după care începu să tușească.

– Ești și bolnav, pare-mi-se?

Jean făcu un gest de lehamite, continuă să tușească, după care se liniști într-un final.

– Bun, tot nu mi-ai zis ce cauți aici…

– După cum îți spuneam, mă aflu aici în legătură cu problemele tale pecuniare…

– Dacă te-a trimis proprietarul, să știi că nu plec de aici decât peste cinci zile! Mi-a promis că mă păsuiește până atunci, orice ar fi!

Străinul râse.

– Vai, vai, dar tu tot nu vrei să înțelegi că eu am venit aici tocmai pentru că sunt de partea ta?

– Cum așa?

– Așa sunt eu, mai… generos de fel!

Lui Jean îi străfulgeră un gând malițios prin minte.

– Ah, ce bucurie, acum înțeleg!

– Așa, așa!

Îl privi din nou: era spilcuit bine de tot!

– Ei, dacă e așa… N-ai putea să mă împrumuți chiar tu până…?

Încercă să facă un calcul rapid în minte, estimând de câți bani avea nevoie și când putea să-i returneze, însă necunoscutul îl întrerupse pe loc.

– Dragul meu, eu nu îți dau bani cu împrumut, căci s-ar putea ca dobânda să fie prea mare pentru tine. În schimb, o să te învăț cum să-i faci! De fapt nu atât că te învăț, că asta știi deja, mai degrabă îți aduc aminte că deja știi!

– Mai exact?

– Am pentru domnia ta o ofertă de nerefuzat! Ne-re-fu-zat, îți spun!

– Da, dar în ce constă? Dacă vrei cumva să mă pui să cerșesc, să știi că… mai bine fur decât să cerșesc!

– Of, nu, nici pe departe, dragule! Ce părere ai și tu despre mine! exclamă necunoscutul, prefăcându-se lezat. Dar să știi că îmi place cum gândești! Da, da, chiar așa! Deși, între noi fie vorba, ce e cerșitul, dacă nu un furt la care victima e de fapt complice? Dar asta e o dezbatere pe care ar fi mai bine să o lăsăm pentru o altă ocazie, firește…

– Firește! îl maimuțări studentul. Hai, zi mai departe, te ascult!

Necunoscutul făcu un gest prevenitor cu degetul.

– Bag de seamă că e cam rece aici… Mă tem că nu îți pot spune mai multe pe frigul ăsta… ce zici, faci și tu ceva să ne încălzim puțin…?

Ce să fac? întrebă Jean, râzând isteric. Tocmai asta e și problema mea!

O licărire malefică apăru în ochii necunoscutului.

– Uite, de pildă… mă uit în jur și văd că ai ceva cărți…

– Ai înnebunit?! Ai habar câți bani am dat pe ele…? Cât a durat să le strâng pe toate…? Nu, nu, asta e exclus!

Străinul îl privi batjocoritor.

– Of, ce soartă! În ritmul ăsta o să treacă cele cinci zile și o să te dea afară ca pe un câine, cu tot cu cărțile tale! Asta dacă nu cumva crapi de foame între timp, desigur…

– Lasă asta, hai să zicem că accept să renunț la ele. Dar să le ard?! Aș putea scoate niște bani de pe ele, să trec pe la vreun anticariat… să le vând în stradă…

– Ascultă, dacă tergiversăm atâta, poate ar fi mai bine să merg la altcineva care nu doar că are nevoie de ajutorul meu, dar e și dispus să îl primească acum

Cei doi se priviră vreme îndelungată fără să spună nimic.

– Dracu’ să mă ia, bine, hai! acceptă într-un final Jean.

– Minunat, dragul meu, minunat! Parcă deja mă simt mai bine! Ah, dar unde-mi sunt manierele?! Nici n-am făcut cunoștință măcar… Nu, nu te sinchisi, nu e nevoie de nume… Tu vei fi studentul, că doar asta ești, iar eu profesorul, că doar asta sunt. La dispoziția dumitale!

Necunoscutul făcu o reverență, scoțându-și pălăria în fața lui Jean.

– Încântat!, ce pot să spun? Dar acum ajută-mă cu cărțile astea…

– Bucuros!

– Stai să-mi iau ceva de scris… Așa, citește-mi titlurile și așteaptă să le scriu…

– Aoleu! Credeam că vrei să te ajut să le arunci în foc! Dar asta o să dureze…

– Ce să facem acum? Renunț la ele, dar dacă tot spui că ai o soluție, vreau să le cumpăr la loc pe urmă!

– Bine, bine, dacă te încălzește cu ceva, hai să trecem la treabă…, adăugă necunoscutul hlizindu-se.

*

  Mai întâi renunță la manualele de la facultate. Urmară diverse cărți pe care știa că le poate procura ușor, iar la final aruncă în foc și o grămadă de volume valoroase, inclusiv rarități, dar pe care măcar le citise. Biblia și alte câteva cărți le păstră, însă.

– La astea chiar nu renunț, declară Jean sfidător.

– Of, of, greu merge cu tine! Bine, ce să-ți fac acum? Hai că măcar ne-am mai încălzit puțintel… Ia zi, ești gata pentru noua ta înfățișare?

– Noua mea înfățișare?

– Firește! Nu că aș vrea să mă iau de stilul tău vestimentar – până la urmă nu haina face pe om… sau oare era haina face pe om?! –, dar pari puțin… șifonat.

Aici Jean îi dădea dreptate.

– Așa că hai să remediem situația, ce zici?

– De acord, dar cum?

– Simplu ca bună ziua!

Necunoscutul bătu din palme și declară cu emfază:

Voilà! Ei, ia spune! Îți place noua ta înfățișare?

Se privea în oglindă și nu îi venea să-și creadă ochilor.

  Nu doar că acum era îmbrăcat într-un costum impecabil, de ultimă modă, dar întregul aspect i se schimbase – până și culoarea părului! Era mai împlinit, de-a dreptul gras, niște favoriți blonzi îi împodobeau fața rumenă, iar coafura era complet nouă. Băgă de seamă că până și pe degete îi apăruseră câteva inele, iar în cuier atârna un nou palton, gros și elegant.

– Să fiu al dracu’! Cum ai făcut asta? Parcă și… și vocea e alta!

– Secretul meseriei, dragul meu! Acum hai să pornim, să facem bani!

– Bine… domnul meu, dar încotro este această mină de aur?

– Ai răbdare și-ai să vezi. Hai afară.

*

– Obișnuiești să citești ziare? îl întrebă necunoscutul.

– Nu tocmai… depinde acum și de dispoziție, și de…

– Eu, unul, aș vrea să citesc un ziar. Urmează-mă.

  Acum că era îmbrăcat cum trebuie, parcă nici frigul cumplit nu mai conta. Se simțea din nou încrezător, putea să facă față oricărei provocări pe care soarta i-ar fi aruncat-o în cale!

Era deja seară, iar cei doi se plimbau pe bulevard. În mod curios, nu era nici țipenie de om prin preajmă.

Străinul îl duse până în fața unui magazin de bijuterii.

– Te pomenești că vrei să dăm o spargere? glumi Jean.

– Nu chiar, dar ar fi fost amuzant. Momentan e de ajuns să spargi vitrina. Poftim!

Jean se pomeni cu un ditamai cataroiul în mână. Se uită perplex la necunoscut, care-i făcea semne încurajatoare.

– Hai, ce mai aștepți? E momentul tău! Azvârle piatra!

– Dar de ce…?

– Nu te mai gândi, arunc-o!

Cu o mișcare stângace, Jean lovi unul dintre geamurile magazinului. Sticla se făcu țândări cu un zgomot strident.

Necunoscutul începu să râdă satisfăcut.

– Hai pe aici!

  Intrară pe o stradă lăturalnică. Mai în față, lipit de un perete, stătea un moșneag. Fulgii de nea i se depuseseră pe chelie, parcă formându-i o coroană de zăpadă. Dinaintea lui era un castronel cu monezi.

Când ajunseră în dreptul lui, străinul îi șopti lui Jean:

– Trage-i un picior în castron.

– Ce?!

– Vorbesc serios. Dă-i una tare. Fă monedele alea să zboare!

Tot mai contrariat, Jean se apropie, ezită, se dădu un pas în spate, apoi făcu din nou un pas în față.

Moșneagul îl privea impasibil.

Își luă avânt și lovi castronelul, care zbură cât colo. Monezile se răspândiră care încotro, pierzându-se prin troienele de zăpadă.

– Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat, declară moșneagul pe un ton sentențios.

Necunoscutul începu să râdă cu gura până la urechi. Îl apucă pe Jean de braț și îl îndemnă să meargă mai departe.

– Strașnică lovitură, băiete! Strașnică, pe cinstea mea! Acum hai să-mi cumperi și mie niște ziare, ce zici?

– Dar cu ce…?

– Las’ pe mine!

– Și de ce a trebuit să…?

– Liniște, dragule! Uite, colo, pe strada aia! Îl vezi pe băiatul ăla care cântă din fluier? Tii, ce frumos cântă! Hai la el, sigur are ziare.

Deși nu pricepea de unde până unde trăsese o asemenea concluzie, Jean se conformă fără să se mai chinuie să-i adreseze vreo întrebare.

– Bună seara, domnule! spuse băiatul zâmbind. Doriți să cumpărați un ziar?

Jean îl privi și băgă de seamă că avea ochii închiși.

– Da, da, e orb, șopti necunoscutul. Fii atent, ia-i banii din tăviță… și pune bucățile astea de metal… se aud la fel, dar n-au nicio valoare…

Deși era scandalizat, se conformă și, în timp ce făcea operațiunea de înlocuire, începu să se bâlbâie.

– D-da, aș… aș vrea… aș vrea… ăăă…

– Mă tem că va trebui să vă alegeți singur ziarul, căci eu nu am cum să-mi dau seama care-i care. Banii îi lăsați în tăviță, spuse băiatul, după care își reluă cântecul.

Fără nicio urmă de rușine, necunoscutul apucă întregul teanc de ziare rămase și le băgă la subțioară, după care îl trase pe Jean de acolo.

*

– Ei, ia spune, ți-a priit gura de aer?

Jean era încă prea șocat de ce făcuse ca să-i răspundă.

Se întorseseră la mansardă, iar necunoscutul tocmai scotea un pachet de țigări de foi.

– Tot nu înțeleg ce treabă au avut… chestiile alea… cu banii promiși.

– Banii?

Străinul râse.

– Niște bani ai obținut de la cântărețul-vânzător de ziare, însă…

– Mărunțișul ăla?! strigă Jean indignat.

– … însă banii adevărați încă urmează să-i faci, încheie imperturbabil necunoscutul. Trebuie doar să ai încredere în mine.

Deși îi venea tot mai greu să facă una ca asta, Jean aprobă din cap.

– În imobilul ăsta, sub tine, se află o…

Jean încercă să-și amintească ce vecini avea.

– Da,  se află… o domnișoară.

– O târfă vrei să zici! Târfă e cuvântul pe care-l cauți, dragule!

– Poftim?! E doar o domnișoară, o domnișoară care se ocupă cu… cu…

Într-adevăr, mai văzuse ocazional persoane perindându-se prin preajmă… și, într-adevăr, erau doar bărbați, dar…

– Nț! Cu ce se ocupă, deci? Aud? Șii prea bine cum stă treaba!

– În fine, treaba ei… și ce-i cu această… femeie?

– Eu unul vreau să stau aici să fumez și să citesc ziare. Tu, în schimb, dragule, o să te duci să-i faci o vizită!

– Să-i fac o vizită? întrebă Jean contrariat.

– Chiar așa! Să-i faci o vizită! întări necunoscutul, făcându-i cu ochiul. Hai, hai, nu mai face pe pudicul cu mine, că te știu eu!

Ca prin transă, Jean coborî scările și se duse țintă la ușă. Rămase acolo câteva minute bune, după care își drese vocea și bătu.

Dinăuntru se auzi cineva tușind, apoi desluși niște pași. Într-un final, răzbătu până la el un glas obosit:

– Mai amânați-mă o săptămână, vă rog, încă nu am…

– Nu, nu! Nu am venit pentru… pentru chirie, am venit pentru…

Ușa se deschise aproape imediat, iar de după ea se iți tânăra locatară. Era îmbrăcată doar într-o cămașă de noapte și se vedea de la o poștă că era cumplit de obosită și trasă la față.

– Oh! Mă scuzați! Nu… nu mă așteptam să… să vină nimeni în seara asta…! Haideți, haideți, intrați, faceți-vă comod… vin imediat! strigă ea și se duse în altă cameră, după care începu să tușească.

În graba ei, uitase să închidă până și ușa.

Jean își scoase haina și se așeză într-un fotoliu jerpelit. Aruncă o privire în jur: totul era vechi, rupt, ba chiar murdar pe alocuri. Pe una dintre puținele piese de mobilier, o masă care părea nespus de șubredă, zări poza unui tânăr chipeș.

Pregătește-te, băiete!

            – Ce naiba?!

Da, da, credeai că te-am părăsit? Stai liniștit, promit să nu mă uit, dacă ești rușinos. Dar să știi că sunt aici. Să nu cumva să nu faci ce zic, că altfel totul va fi degeaba!

            Jean își dădu ochii peste cap. Oare ce porcărie avea să urmeze de data asta?

  Peste încă puțină vreme, femeia se întoarse. Acum era îmbrăcată într-o rochie subțire, în niște culori mult prea vesele. Vestimentația contrasta neplăcut cu trăsăturile ei obosite, dându-i un aer ușor ridicol. Efectul devenea chiar grotesc din cauza unor bijuterii ieftine și a fardului țipător aplicat în grabă, cu stângăcie.

– Mă scuzați, m-ați luat prin surprindere… nu eram pregătită…

  Era clar că se chinuia să zâmbească, dar se vedea de la o poștă că nu se simțea bine. Jean nu-și putea lua ochii de la gura ei prost rujată. Femeia roși, căută o batistă și șterse excesul.

– Să vă ofer ceva? Mă tem că nu am prea multe de băut… vă e sete? Poate doriți un pahar cu apă?

Spune-i că e frig, să facă naibii ceva!

            – Dacă ați putea să faceți cumva să fie mai cald… știți, mi-e cam rece…

            Mai cu vlagă, dragul meu, mai cu vlagă!

            – Vreau să zic… e un frig aici de crapă pietrele! tună Jean cu o voce la care nu se așteptase nici el.

Femeia se sperie, după care se scuză:

– Îmi pare rău, dar… asta nu se poate, știți… chiar nu am cum ce să fac… și mie mi-e cam frig… dar poate am putea să găsim alt mod să ne încălzim…? întrebă aceasta jenată, cu o cochetărie stângace.

Apoi o cuprinse un nou acces de tuse.

Jean nu-i răspunse. Rareori se simțise mai stingher în viața lui. După ce așteptă să se oprească, încercă să o întrebe cine se afla în poza de pe măsuță.

Femeia se repezi la poză, o ridică, după care o puse înapoi, cu fața în jos.

– Ah, nu contează! E doar… e doar fratele meu.

După ce se îndepărtă de măsuță, tânăra veni lânga el și îl luă de mână. Era atât de rece și osoasă, încât pe Jean îl străbătu un fior.

– Haideți dincolo mai bine…

*

 – Sper că v-ați… sper că v-ați simțit bine…

Reveniseră în cameră.

Spune-i că se putea mai bine.

– Se putea mai bine…

Așa!

            Deja devenise insuportabil să-l mai asculte. Ce avea cu sărmana femeie?

– Vreau să zic… cred că de la frig a fost cam… poate dacă era puțin mai cald…

Ah! Nu puteai să te abții, nu? De ce a trebuit să te justifici?

            Femeia lăsă ochii în pământ și nu spuse nimic. Își puse un șal ponosit pe după umeri, după care se așeză obosită în fotoliu.

– Da, îmi pare rău că mă tot apuca tusea… n-am ce-i face, știți…? Am fost și pe la doctor și mi-a zis ce să fac… dar degeaba, n-am mai avut bani să-mi iau doctoria…

Vrând să scape cât mai repede din situația care depășise de mult limita lui de suportabilitate, Jean dădu să plece, însă realiză că nu plătise.

Aoleu! Lasă că e cam urâțică, dar nici nu se pricepe deloc la ce face! E clar că nici patul, nici afacerile nu-s de ea… Ar fi trebuit să-ți zică tariful dinainte!

Se întoarse spre femeie. Aceasta stătea cu portofelul în mâini și roșise.

Nu plăti.

Se scandaliză în sinea lui. Cum adică să nu plătească?!

            Am spus să nu îi dai niciun ban.

– Domnișoară, să știți… să știți că nu… că nu plătesc.

Femeia se uită la el descumpănită, după care lăsă privirea în pământ.

– Ah… înțeleg… nu v-a plăcut…

Bun, bun! Excelent! Acum spune-i că e urâtă!

            Ce prostie! Nici măcar nu era adevărat!

            – Sunteți… nu sunteți atrăgătoare… adică nu pentru mine…

Serios?! Asta e tot ce poți?! Mă așteptam la mai mult!

– De fapt, stați o clipă…

Lui Jean îi veni o idee. Îi luă portofelul din mână, iar femeia nu se împotrivi. În ochii ei se citea un licăr de speranță. Poate că urma să primească totuși ceva!

Fantastic, băiete, fantastic! Și acum…

 Și acum ce? Oare unde pusese mărunțișul furat de la micul vânzător de ziare orb? Oare avea să se simtă insultată dacă-i oferea așa puțin? Dar deja o jignise! Oricum, decât nimic…

Greșit! Și acum pleci cu tot cu portofel. Nu-i dai niciun ban, ai uitat?

   Inima îi bătea în piept să-i bubuie, nu alta. Cum să facă una ca asta?!

Băgând de seamă că are o dilemă și intuind despre ce era vorba, femeia se panică. Se aruncă la picioarele lui Jean și îl prinse de genunchi.

– Nu, vă rog să nu-mi faceți una ca asta! Acolo e tot ce am, vă rog, uitați-vă cât e de puțin…

  Jean o privi. Îi dăduseră lacrimile. Machiajul, oricum stângaci, începu să se scurgă și el. Acum era sigur că nu participase la vreo scenă mai penibilă în viața lui. Dar ce putea face?

Nu se putea împotrivi.

– Dați-mi drumul… vă rog, lăsați-mă. Trebuie să plec.

– Vă rog, nu-mi luați puținul pe care-l mai am, vă rog…

Vezi că n-o să termine cu smiorcăiala asta niciodată… ameninț-o, că altfel nu mai scapi de ea în veci!

– Ăsta e un imobil respectabil! Dacă o să anunț poliția și află ce faceți aici, știți ce se întâmplă, da?

Femeia nu mai spunea nimic, dar privirea ei rugătoare era mai grăitoare decât o mie de cuvinte. Plângea mai departe și nu îi dădea drumul.

            Pocnește-o! Dă-i una!

  Enervat pe situație, pe slăbiciunea lui, pe străinul care-l îndemna la rele, până la urmă chiar și pe ea, încercă să o împingă, dar fără succes. Apoi, într-un final, o pocni. Chiar așa! Cine se credea ea să se smiorcăie atâta că n-avea bani, că n-avea căldură și probabil murea de foame? Și el era în aceeași situație până la urmă! Mai ducă-se dracului!

Trânti ușa în urma lui, lăsând-o plângând în hohote pe dușumea.

*

  Când se înapoie în mansardă, se uită în oglindă. Era alb la față și tremura de furie.

Străinul îl întâmpină cu voioșie, ițindu-și capul de după ziar:

– Se întoarce eroul nostru! Ei, cum te simți, dragul meu?

– Dacă nu termini cu mizeriile, cred că am să te snopesc!

– Chiar așa? întrebă necunoscutul cu ironie.

– Chiar așa!

– Calmează-te, dragul meu, calmează-te!

Jean se trânti într-un fotoliu și nu mai spuse nimic.

– Ei, e mai bine?

– Tot nu pricep cum ne-a adus vreuna dintre chestiile astea mai aproape de bani. Da, am furat mărunțișul băiatului orb și ce mai avea… domnișoara…

– Perfect! Hai să purcedem, așadar, către bănetul adevărat!

*

 Merseră în salonul unde cu o seară în urmă își pierduse toți banii. Ceilalți jucători îi salutară entuziasmați revenirea.

– Ooo, domnul student! Ești aici ca să mai înveți cum se joacă?

– Ia te uită cine s-a întors!

– Hopaaa! Ai venit să ne mai dai niște bănuți?

– Măi, da’ repede ți-ai mai umplut la loc portofelul, stimabile!

– Văleu, se-ntoarce mână-spartă!

– Un pahar de șampanie – ba nu, două pahare de șampanie! – pentru domnii proaspăt sosiți! Haideți, haideți, luați loc, tocmai ce am terminat un joc…

– Nu, nu, eu nu joc… recunosc că nu mă pricep, prefer să mă întrețin cu doamnele…, declară străinul.

Jean se așeză la masă. Aproape că tremura de emoție.

Înainte să plece de lângă el, necunoscutul se aplecă și îi șopti:

– Joacă oricât, de oricâte ori vrei. Ai încredere în mine. Nu ai cum să pierzi în seara asta, îți promit. Începe cu tot ce ai… cu mărunțișul băiatului și cu portofelul… „domnișoarei”, cum îi zici tu…

*

– Nu există așa ceva, domnule, pur și simplu nu există!

– A făcut cărțile! Le-a măsluit!

– Cum să facă una ca asta? Abia a ajuns!

– Prieteni, prieteni, fiți serioși! E și rândul lui, se întoarce roata! L-ați auzit pe el spunând așa ceva ieri, când a plecat cu punga goală?

– Dar e scandalos! E imposibil! Refuz să cred!

– Degeaba refuzi să crezi, iată, dovada e chiar în fața ta!

  La primul pariu, când începuse să scoată monedă după monedă, toată lumea râsese. Conținutul portofelului se dovedise la rândul lui foarte sărăcăcios, așa că nici cele trei bancnote nu făcuseră impresie bună.

Abia reușise să adune suma minimă ca să participe la joc.

Apoi începuse să câștige. O dată, de două, de trei…

– Dar cum?! Cum poate fi posibil așa ceva?!

– Toată noaptea s-a rugat la Fortuna!

– E de la prietenul ăsta al lui cu care a venit! observă râzând una dintre doamnele prezente. Are el ceva!

Apoi comandase șampanie pentru toată lumea, chiar și pentru chibiți.

– Vă zic eu, ne amețește cu șampanie și face el o șmecherie cumva!

  Jean continuă să bea, îmbătându-se atât de la băutură în sine, cât și de la succes. Era incredibil ce se întâmpla! Aduna bani tot mai mulți, mizând orbește, și câștiga mereu!

  Adunase cât să plătească datoria la chirie… apoi și pentru chiria de pe luna respectivă… apoi cât să-și refacă întreaga colecție de cărți… în sfârșit, avea acum bani de chirii nenumărate, de haine, de mâncare, de tot ce-și dorea…

Brusc, se ridică de la masă și se clătină.

– Eu unul… mă duc!

– Așa de tânăr, dragul meu? îl întrebă necunoscutul, realmente surprins.

– Ne-a jecmănit destul! Se vede că are suflet bun, de aia vrea să plece! râse unul dintre jucători.

– Vă salut, vă salut!

– Aș vrea să spun „pe curând”, dar buzunarul meu nu mă lasă!

Își luară la revedere, după care ieșiră în gerul de afară.

*

– De ce te-ai oprit? Doar ți-am zis că poți să joci toată seara! Nu mă crezi?

– Cred orice-mi zici, dar… dar trebuie să fac ceva! Ascultă la mine, domnule, îi spuse Jean, împungându-l în piept cu degetul. Matale ia cheia de la mine și banii ăștia și te rog să te duci să faci rost de tot ce trebuie pentru o petrecere… să fie căldură, să fie șampanie cât cuprinde, ia mâncare, gustări, tot ce crezi că mai trebuie! Știu că e târziu ca dracu’, dar nu-mi pasă cât costă, nu-mi pasă de unde faci rost, doar adu-le!

– Așadar, să înțeleg că petrecerea se mută acasă. Cum dorești! Dar matale unde te duci acum? Pe pustii?

– Tot ce se poate! răspunse Jean ridicând din umeri.

Îi dădu cheia de la mansardă și o mare parte din banii câștigați. După ce se despărți de necunoscut, refăcu traseul inițial.

  Mai întâi vru să lase niște bani la magazinul vandalizat, însă băgă de seamă de la distanță un sergent de stradă care se postase în fața vitrinei, așa că amână pe a doua zi.

  Pe bătrânul nins îl găsi în același loc. Oare se mișcase măcar puțin? Coroana de zăpadă parcă îi crescuse între timp, deci probabil că nu. Totuși, castronelul – gol acum – se afla iarăși în fața lui. Părea o stană de piatră. Îi veni să-l întrebe dacă nu a înghețat, însă când băgă de seamă cum îl urmărea privirea pătrunzătoare a acestuia, nu mai îndrăzni.

Se apropie și îi puse în castronel o grămadă de bani.

– Domnul a luat, Domnul a dat.

– Fie numele Domnului binecuvântat, încheie moșneagul la fel de liniștit ca prima oară.

  Spre surprinderea lui, îl găsi pe băiatul cu ziarele tot acolo unde-l lăsase. Oare chiar n-avea nicăieri unde să meargă, măcar pe timpul nopții? Cânta în continuare la fluier, parcă pentru a se încălzi.

– Bine ați revenit, domnule!

Jean îngheță.

– Nu ești orb, băiete?

– Ba da, domnule. Așa m-a făcut mama.

– Și de unde ți-a venit ideea asta, că am mai venit la tine?

Băiatul zâmbi.

– Am spus că sunt orb, domnule, nu surd.

Roșu la față, Jean scoase o grămadă de bani și îi lăsă în tăvița băiatului.

– Mulțumesc că vreți să cumpărați, domnule, însă deja la ora asta mă tem că nu mai am nici măcar un ziar! Nu știu ce s-o fi întâmplat cu ele, le-o fi luat vântul… iar știrile sunt oricum deja învechite, știți cum le schimbă mereu, chiar dacă sunt aceleași…

– Nu face nimic… m-am întors fiindcă… fiindcă am impresia că am uitat să îți plătesc…

– Serios?! Vai, ce memorie bună aveți! Unii nu plătesc și uită să mai revină vreodată! râse băiatul.

*

  Când ajunse în fața ușii, îngheță. Cu ceilalți a mai fost cum a mai fost, dar ei ce avea să-i spună? Rămase minute în șir nemișcat, după care înghiți în gol, își luă inima în dinți și bătu.

Nu se întâmplă nimic.

Oare dormea?

Bătu din nou, de această dată mai tare.

Tot nimic.

Bătu pentru a treia oară, prelung, încât i se făcu teamă că urmează să iasă cineva din vreun alt apartament să vadă ce se întâmplă.

Începu să se gândească la ce-i mai rău, când auzi, într-un final, niște pași târșâiți dinăuntru.

– Ce e…? Ce mai e acum…? V-am zis deja că nu am cum să vă plătesc acum…

– Nu, nu pentru asta am venit…

Femeia oftă și suspină, după care deschise ușă. Era pământie la față, iar la tâmpla stânga avea o mică vânătaie.

– Bună… bună seara… domnișoară…

– Ah, domnul student! Ce surpriză! exclamă tânăra, devenind brusc ceva mai vioaie. Cu ce vă pot ajuta?

– Voiam să… voiam să stăm de vorbă… pot să intru puțin?

– Acum? întrebă tânăra surprinsă, după care tuși. E cam nepotrivit… Nu cred că e o idee bună…

– Nu durează mult…

– Bine, bine… stați așa.

Femeia închise ușa și se întoarse după ce-și puse ceva peste cămașa de noapte.

– Haideți, poftiți înăuntru…

Jean intră, iar privirea îi nimeri din întâmplare pe oglindă. Nu mică îi fu mirarea când văzu că era el, el cel de toate zilele!

Dar desigur! Doar așa îl recunoscuse, îi zisese „domnul student”!

Brusc, își mai recăpătă din încredere. Deci nu mai era cel de mai devreme!

– V-aș oferi ceva, dar mă tem că nu prea pot decât să vă poftesc să luați loc…

O privi. Se vedea că plânsese amarnic. Avea ochii roșii, iar tot chipul părea mult mai obosit decât prima oară când venise în vizită.

– Așadar, cu ce vă pot fi de folos?

– Știți, sunt… singur, adică sunt cu un prieten și vrem să sărbătorim un eveniment și… ăăă, ne gândeam că n-ar strica să avem și niște… companie feminină…

– Ah, n-am… n-am știut că erați la curent că eu…

Femeia roși puternic, după care o cuprinse un acces de tuse mai violent decât toate de până atunci.

– Nu, nu știu nimic… era așa, o invitație… cordială…

Îi veni să se arunce pe geam chiar în clipa în care rostea cuvintele. Cât de imbecil putea fi?! Chiar nu mai putea să distingă o gafă înainte s-o comită?

Tânăra zâmbi.

– Ei, în fine, nu mai contează acum… dar vă previn că, după cum vedeți, nu am cea mai bună dispoziție în seara asta… s-ar putea să vă stric petrecerea… și, oricum, mă tem că, după cum mi-a mai spus cineva, nu sunt prea atrăgătoare… ce mă fac dacă nu sunt pe placul prietenului dumneavoastră?

Fără să realizeze ce face, Jean se ridică și o luă de mână. Era rece – atât de rece!

– Cine v-a spus asta e cel mai mare mincinos din câți există pe Pământ!

Apoi o sărută prelung. Abia atunci își dădu seama cât dorise să facă asta.

– Sunteți drăguț… Îmi pare rău că tremur atâta… știți, mi-a intrat frigul în oase…

Rămaseră îmbrățișați minute în șir. Faptul că iarăși roșise arăta că nu tremura doar din cauza frigului.

– Bine, haideți că vin, doar să mă pregătesc puțin.

– Nu e nicio problemă. Nu vă grăbiți, avem tot timpul din lume!

Când reveni, culorile rochiei parcă nu mai contrastau atât de puternic cu chipul său, iar machiajul era și el mai puțin strident.

*

– Unde ai fost?! Te aștept de… aaa, dar văd că ai adus și companie feminină! Așa ne-a fost vorba, domnul meu?! Bună seara, domnișoară, bună seara!

  Străinul își luase misiunea în serios: în mansardă era mai cald ca niciodată, iar masa era plină de vin, șampanie și de-ale gurii, precum și tot soiul de pachete de cărți pentru jocuri de noroc. Jean se miră să observe că într-un colț apăruseră chiar și unele dintre volumele arse în timpul zilei.

– Ah, dar stați liniștită, nu vă formalizați, eu tocmai plecam!

  Necunoscutul afișă un zâmbet strâmb, care treptat îi pieri de tot. Nu mai suporta să vadă cum Jean o sorbea din ochi pe tânără, iar ea îi răspundea cu priviri la fel de galeșe.

Le aruncă o privire ironică, se duse la cuier, se îmbrăcă și își luă bosumflat pălăria.

Au revoir!

Contrariat, Jean încercă să-l rețină. Bărbatul se opri și îi șopti:

– Ce urât din partea ta! Și când mă gândesc ce potențial era în tine, băiete! Câte am fi putut să mai facem împreună… Ce dezamăgire…!

Și mai surprins, Jean îl lăsă să plece fără să-i răspundă, după care închise ușa.

Străinul ieși din clădire bombănind, înjură cumplit, după care se așeză pe o bancă și continuă să citească al cine știe câtelea ziar.

– L-am supărat cu ceva pe prietenul dumneavoastră?

– Nu, nu… și-a adus aminte deodată că trebuia să ajungă neapărat undeva. Ei, asta e, ce ziceți să bem niște șampanie?

Nici nu apucă bine să-și termine spusele, că tânăra izbucni în plâns.

  Treptat află că o chema Yvonne, află cum de ajunsese în situația aceea, află că persoana din poză nu era fratele, ci logodnicul ei, mort de ftizie, că mai devreme tocmai voia să-și încheie socotelile cu viața fiindcă nu mai avea niciun sprijin pe lume și rămăsese și fără ultimul ban după ce i se furase portofelul, și câte și mai câte…

*

  Peste câteva ore, străinul lăsă ziarele și se ridică de pe bancă. În timp ce se îndepărta, îi trecu brusc prin minte să mai arunce o privire în spate. Se întoarse și văzu că la mansardă nu mai era nicio lumină acum.

– Asta-i bună! Ce s-o fi întâmplat…?

  Ca un puști băgăcios, o tuli înapoi ca să afle, dar nu se mai chinui să intre pe ușă. Deși nu avea nimic de care să se țină, se cocoță în doi timpi și trei mișcări pe peretele vertical până în dreptul mansardei.

Odată ajuns sus, crăpă fereastra cât să poată privi înăuntru.

  După ce-și satisfăcu curiozitatea, își trase o palmă peste frunte, sări de unde era, ateriză pe caldarâmul înzăpezit de parcă doar ar fi coborât de pe un scaun mai înalt și începu să râdă ca un descreierat.

– Ah, dar desigur! Ce prostănac sunt! Până la urmă, ție chiar ți-a plăcut să te culci cu ea, pișicher mic ce ești!

Cadranul autorului

Autori români

Crime Scene Press

 

3 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.