Scrisoare (între)deschisă către părinți plecați-Roberta Sofrone

Rubrica: CONDEIUL UCENICULUI.Tinere talente literare

  Dragă tată, mamă dragă,

   V-aduceți aminte? Era octombrie când ați trecut pragul casei noastre pentru ultima oară. Blestem acea zi! Zi în care clipirea deasă a genelor voastre se străduia din răsputeri să trimită înapoi lacrimile. Am înțeles că acele lacrimi erau pentru mine. Vă priveam cu durere enormă cum vă luați bagajele. (Mama, sper că ai găsit ursulețul pe care ți l-am îndesat în valiză atunci când o pregăteai).

   În momentul când ați apăsat clanța, sufletul mi s-a rupt în o mie de bucățele. Știam de atunci că această apăsare a clanței va dura foarte mult. Că se va dilata eternitatea până când vă voi revedea. Când ați ieșit din curte, nu puteam să-mi desprind buzele pentru a vă ura Drum bun. Nu puteam să mă împac cu ideea că sufletul meu pleacă. Pleacă zeitățile ce mă făceam om și mă modelau în fiecare zi. De ce eu? Eu puteam fi fericită cu un tricou și cu o singură pereche de pantaloni, doar să vă am lângă mine. Voi mă făceați să zâmbesc, astfel salvându-mi viața fără să știți. Nu îmi doresc să trăiesc în averi. Averea mea citește acum această scrisoare. Mi-e dor de voi! Au trecut doi ani de când ați plecat. Doi ani de când am învățat să mă descurc singură, doi ani în care stau pe holul unde m-a sărutat tata ultima oară și încă-l aştept să apese pe clanță şi să îi sar în brațe.

   Mama, am crescut, am optsprezece ani! Am optsprezece ani și atâta nevoie de voi. De fiecare dată când intru în camera voastră, nu mă pot abține să nu plâng. Acea cameră miroase a copilărie parcă neterminată. Am ajuns să urăsc cuvântul drum, un șarpe imens, străin, care avea să-și înghită pașii, unul după altul, și să vă ademenească departe. Am momente în care stau pe covor, lipită cu capul de peretele dinspre hol și îmi readuc aminte, iar și iar, de plecarea voastră. Mi-a rămas pecetluit pe suflet sunetul roților de valiză.Țin și acum în brațe pătura făcută de tine, miroase a mamă, miroase a mâinile tale, miroase a răbdarea ta.

   Tata ce face? E atât de liniște fără el, fără voi! O liniște ce mă îngrozește pe zi ce trece. Vă vreau lângă mine, să mă certați, să mă învățați, să mă iubiți. Mi-e dor de voi și vă caut chipul în fiecare margine a firii, în fiecare colț al casei, în fiecare vis al meu. Voi îmi sunteți refugiu și loc de ascultare. Zilele trecute am văzut pe stradă un copil care cerșea. L-am întrebat dacă are părinți și i-am spus să le ceară lor mâncare. Când am ajuns acasă, am căutat în săculețul pentru porumbeii de la fereastră cea mai uscată bucățică de pâine și am mâncat-o. Ca să-mi aduc aminte de cei doi ani, când m-aș fi bucurat să găsesc pe masă o cojiță, oricât de uscată! Dar să am părinți…

    Îmi este foarte dor de voi! Aș face orice să vă aduc cât mai repede acasă. Mulțumesc că suportați atâta greu pentru mine. Vă iubesc enorm, dragii mei!

Roberta