Terapie prin literatură – Marina Hajder

   Terapie prin literatură – Marina Hajder – Tinere talente literare

   Astăzi o aducem în atenția voastră pe Marina Hajder, din orașul Cantemir, Republica Moldova, o pasionată a literaturii în toate formele sale. Această tânără timidă de 18 ani își așterne pe hârtie cu o sinceritate aproape descurajantă cele mai intime sentimente, în construcții semantice puternic încărcate stilistic, pastelate și vivante. A debutat recent, în decembrie 2018, cu versuri, în revista pentru copii și adolescenți Noi, unde promite că va publica și în 2019.

  Poezia și proza Marinei sunt de factură personală și rezultate dintr-o împăcare a spiritului cu sine, din experiența de viață dobândită, poate prea mare pentru un trup atât de sensibil. În centrul universului său creator se află chipul mamei, cel greu încercat și căruia autoarea îi aduce frecvente omagii.

   Când mă uit la ochii ei de-un verde smarald, la părul ei ce strălucește ca lanul de grâu, la chipul ei frumos, îmi dau seama că tata are în viața lui o lumină pe care ar trebui să o ocrotească cu brațele lui .

 Dragostea

îți aruncă trupul într-o beție dulce

și inima ți-e galaxie de fericire

Tu

ești o muză și sufletul ți-e paradis

C-o singură pană zbori

și începi să scrii cu penița

o carte de iubire .

Dragostea asta 

strigă.

Dragostea asta

te unește.

Dragostea asta

te leagă și deveniți legați.

TU și EL

o singură inimă.

    Scrisul mă detensionează, mă face să privesc lumea cu sufletul mai cald. Și tocmai de aceea când am sufletul trist, mă refugiez în scris. Mă retrag în camera mea, pune mâna pe creion și aștern gândurile. Pun foile într-un loc la care să ajung ușor atunci când simt că gândurile mele sunt grele, mărturisește Marina.

   Un proiect îndrăzneț semnat Marina Hajder așteaptă să vadă lumina tiparului: romanul autobiografic Destinul meu, pe care am avut plăcerea să îl răsfoim și din care vă oferim un fragment.

            ,,Îmi îngheață sufletul posac în propria iarnă albă. La 15 ani, simt cum tot în jur mă lasă rece și, oare, ce anotimp mi-ar putea face sufletul să cânte și să-mi cadă o lacrimă de fericire că încep un nou capitol, sau… va cădea o lacrimă de tristețe care va face doar să-mi port trupul pe străzile ce-mi vor părea atât de străine.

            Dar acum tac și-mi las sufletul să ducă ultima luptă cu propria viață, sper să fie ultima.

            10 februarie 2015, o dimineață atât de rece, atât de tristă. Mă plimb pe aleea din parc și las ca fulgii de zăpadă să cadă peste al meu chip ce își dorește să mai simtă și să se cunoască . Emoțiile pe care le-am crescut, protejat cândva au devenit atât de sărace …

            Am totul, dar parcă nu mai am nimic. Dacă mă privești, dacă-mi analizezi trăsăturile feței, vezi că ochii denotă atâta speranță, și aș vrea, aș vrea din răsputeri să-mi las sufletul aici, pe această stradă, și să plec, să mă caut, să mă găsesc, să respir și să inspir cel mai frumos sentiment – dragostea. Dar primesc un telefon de la tatăl meu, ce-mi spulberă orice vis și cred că mă prăbușesc când îi aud glasul ce strigă să mă duc în același loc, acel loc de care mi-e frică, frica de a nu deveni doar o umbră în întuneric, ce nu va mai putea ieși niciodată la lumină – SPITALUL.”

Rubrica Condeiul ucenicului. Tinere talente literare – Campania Promovăm literatura continua şi sperăm să ajute cât mai mulţi tineri să îşi descopere calea spre sufletele cititorilor.

Creaţie