Soția-Vulpe – Yangsze Choo – recenzie
Soția-Vulpe – Yangsze Choo – recenzie
Titlu: Soția-Vulpe
Autor: Yangsze Choo
Editura Litera
București 2025
Nr. pagini – 517
“Adevărul e că oamenii mor în cele mai nepotrivite momente. Nimeni nu știe cu precizie când va veni ultima sa oră pe pământ.”
O lectură care m-a luat prin surprindere și despre care am fost nevoită să îmi ofer un răgaz ca să o pot privi dintr-o perspectivă obiectivă, mai ales că am constatat pe parcurs că nu se încadrează în genul literar la care mă așteptam.
Autoarea malaysiană cu rădăcini chinezești vine către noi cu o poveste fanstatică plină de suspans, presărată cu dramă și jonglând cu elemente de investigație menite să confere o rezoluție la o situație aparte – răzbunarea morții fiicei personajului principal.
Romanul mizează pe o abordare narativă fluidă și ușor poetică, încărcat de imagini vizuale cu efect, care încearcă să creeze o legătură puternică între cititor și lumea descrisă, mai ales că vorbim despre o societate tradițională, bazată pe mitologie și folclor, într-un context istoric și cultural specific lumii malaysiene. Elementul supranatural are la bază mitul vulpilor, considerate animale capabile să ia formă umană pentru a manipula diferite situații pentru beneficii personale.
Omăt, vulpea determinată să se răzbune pe cel care a contribuit la moartea fiicei sale, abandonează pădurea unde locuiește, capătă formă umană și pornește spre oraș pentru a-l ucide pe Bektu Nikan, fotograful manciurian obsedat de natură și în particular de vulpile albe, deosebit de rare.
Venirea sa la oraș coincide cu descoperirea de către detectivul în vârstă, Bao, a cadavrului unei curtezane necunoscute, abandonată în frig, cu o expresie satisfăcută pe chip, care este ușor pusă pe seama vrăjilor prespus înfăptuite de oamenii-vulpi.
Investigația lentă desfășurată de Bao ajunge să se întrepătrundă cu tentativele lui Omăt de a se încadra servitoare în casa bătrânei Huang, unde familia trăiește cu un blestem abătut asupra lor, acela de a pierde fiul cel mare de îndată ce apare încă un copil în peisaj.
Determinată să zăbovească doar o perioadă în sânul acestei familii, până când află mai multe detalii despre locația celui pe care îl căuta, Omăt ajunge să se implice emoțional în drama și secretele din spatele ușilor închise, mai ales când constată că încă doi compartioți de-ai săi – Shiro și Kuro, s-au aciuat în anturajul nepotului bătrânei, naivul Bohai.
“Cum să explic acel sentiment de iritare şi disperare când cineva la care nici nu te-ai așteptat și pe care nici nu-ți doreai neapărat să-l revezi, intră într-o încăpere?
Shirakawa era exact asa cum mi-l aminteam întrupat în om, are ochii subţiri, vioi și tenul deschis la culoare. Mâini dibace, care se mișcă grațios. Are calitatea neobişnuită de a fi cu două feţe, adică poți să citești două emoţii diferite pe chipul lui în același timp. Când zâmbește, colțurile gurii se ridică, dar ochii – ochii foarte deschişi, de culoarea ceaiului, cu pupile clare – rămân perfect serioși. Are un aer atât de provocator, încât te tulbură; cei mai mulţi oameni răspund cu un râs nervos. „Shirakawa” era, firește, un alias, numele lui adevărat fiind Alb, sau shiro în japoneză.
V-am spus că vulpile au nume simple. V-am mai spus și că am tendința să evit masculii din specia mea.”
Pașii îi poartă în aglomerata Japonie unde devine din ce în ce mai clar că atât crima investigată de Bao, cât și istoricul familiei Huang au rădăcini adânc înfipte în copilăria detectivului și a bătrânei doamne, unde se ascunde o poveste inocentă de dragoste, care nu s-a putut concretiza niciodată din cauza diferențelor cultural-economice.
Să fie moartea lui Bektu Nikan răspunsul la căutările lui Omăt? Sau poate iubirea ce se înfiripă între ea și Kuro în timp ce riscă tot mai mult să le fie descoperită identitatea?
“Ne câștigăm existența fermecându-i pe oameni și dispărând atunci când societatea devine prea bănuitoare în privința noastră. În vremurile de demult, puteai surprinde înfățișarea cuiva doar prin intermediul pensulei şi tușului, și cu toții știm cât de puțin te poți baza pe acestea. Acum însă există fotografi, care mă tem că ne vor aduce necazuri, dar asta nu era nimic faţă de cicatricea de pe chipul lui Kuro. Când sunt supuse unor pedepse oficiale, vulpile cer să fie bătute la tălpi sau pe spinare, oricare dintre zone e mai puţin vizibilă. Avem mare grijă să nu ne rănim fața, pe cât posibil. Expresia lui Kuro nu s-a schimbat. Poate că era obișnuit ca lumea să se zgâiască la fața lui. Nici nu mă privea direct pe mine, ci se uita la stăpâna mea.”
Am simțit de-a lungul poveștii cum autoarea a activat butoane legate de însemnătatea unor noțiuni precum: identitate, loialitate și sacrificiu, într-o căutare frenetică de îmbinarea a fantasticului în realitatea tranșantă.
Pentru mine această carte a reprezentat o experiență narativă diferită, față de care am încă sentimente ușor ambivalente, dar cu siguranță este o poveste care poate fi ușor pe placul iubitorilor de fantasy și mister, a căror sensibilitate sufletească nu se lasă ușor coruptă de vulgaritatea supraviețuirii.
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti
