Sus e numele meu, Ila! – Andreea Ionescu-Berechet – recenzie
Sus e numele meu, Ila! – Andreea Ionescu-Berechet – recenzie
Titlul: Sus e numele meu, Ila!
Autor: Andreea Ionescu-Berechet
Editura: CORINT
Nr. de pagini: 320
Anul apariției: 2025
Categoria: Ficțiune, Literatură românească, Biografii & Memoralitică
Povestea unei vieți greu încercate este redată într-o scriere captivantă între rândurile acestui roman de debut cu tente biografice. Tragedia pierderii tatălui la o vârstă fragedă, schimbă pentru totdeauna cursul vieții eroinei noastre. Deși pare să provină dintr-o familie mic burgheză, mama personajului principal consideră că patru fete sunt dificil de întreținut și decide să renunțe la una dintre ele. Deoarece văduvele de război își puteau trimite copii la orfelinate considerate ale Reginei (înființate în cea mai grea perioada a României), mama Ilei se folosește de această oportunitate pentru a îndepărta de familie copila de numai 9 ani, scăpând în felul acesta de cheltuielile necesare creșterii și educării acesteia.
Renunțarea la aceasta fără o explicație, într-un mod ce denotă indiferență, va avea un impact puternic și determinant pentru tânăra noastră. Capitolele următoare ne oferă povești din această lume rece, plină de strictețe și lipsuri elementare, un mediu care i-a schimbat copilăria fără griji într-o perioada cenușie plină de frământări și neajunsuri. Sentimentul cel mai pregnant și care pare să o însoțească întreaga perioadă în care a poposit între zidurile acestui internat, este foamea. Felul cum își amintește de cozonacul ținut de mama ei în spatele farfuriilor bune din dulapul ce se afla în salon, de gutuile de pe pervazul ferestrei, covrigi în cuiul de lângă ușa sau biscuiți din cutia de tablă, este înduioșător și de neînțeles….chiar nu se găsise un loc și pentru ea în familie….nu păreau atât de săraci….
Desenul și modul inedit în care reușește să se apropie de fetele din internat prin intermediul acestuia, aduce puțină culoare în anii petrecuți acolo. Visele celorlalți desenate în culorile imaginației, amintirile de acasă la care revine deseori cu o tandrețe ce o transmite într-un mod plăcut cititorului, poveștile de viață ale colegelor și pagini dintr-un cotidian cenușiu, le regăsim în cele ce urmează. Povestea Agathei, ceea care îi devine prietenă de suflet, este cea mai tristă și adună în sufletul acesteia o furie pe care Ila nu reușește să o înțeleagă pe deplin.
Felul cum ajunge să își amintească personajul nostru principal, figura mamei sale este înduioșător și greu de citit. Fragmentele acestui chip ce reușesc greu să formeze un întreg, spun povestea trăirilor Ilei și suferințele ascunse sub un chip ce vrea să pară resemnat, mai bine decât toate relatările parcurse în aceste dureroase capitole.
În primii ani sertarele cu amintirile de acasă sunt deschise des ajutând-o să meargă mai departe în lumea copleșitoare a unei instituții care percepe empatia ca o slăbiciune. Cu trecerea timpului frecvența deschiderii acestora scade și uitarea se așterne strat după strat peste detalii.
Povestirea în care aceste orfane aruncă în aer desene cu portretele și visele lor urmărind cu emoție parcursul acestora este una dintre cele mai frumoase și sensibile citite de mine, având efectul pe care îl are găsirea unei flori roșii delicate într-o pădure mistuită de focul care a lăsat în urmă doar cenușă și dezolare.
Am stat să îmi urmăresc peticul de foaie, să văd pe unde ajunge. S-a ridicat la nivelul unei ferestre frumoase, cu încadraturi clasice din piatră albă, și a rămas prinsă în tablă de pe pervaz. Cineva va deschide în această seară fereastra, să respire aerul rece și îmi va găsi chipul. Voi fi pentru câteva secunde o enigmă sau poate doar o scurtă mirare.
Întoarcerea acasă și întâlnirea cu mama sa adaugă o nouă suferință Ilei, de parcă nu trecuse prin destule la o vârstă mult prea fragedă. Constatarea că două din surorile sale au aceeași soarta, sunt trimise la orfelinate, indiferent de modul cum justifică mama ei acest demers, este înduioșătoare și o înfurie mai mult decât plecarea sa cu ani în urmă. Dintre cele patru surori doar una a contat pentru mama sa, este vorba de Marie, cea mai mare dintre ele. Acesteia urma să îi revină casa și tot ce a agonisit într-o viață, uitând de restul fiicelor într-un mod nedrept și de neînțeles. Nu a rezistat mai mult de o zi în această atmosfera nefirească și părtinitoare unei singure direcții. Plecarea sa atunci a marcat un hotar în viața eroinei și o nouă lecție.
Scrisorile adresate Agathei sunt frumos relatate și conturează prezentul unei perioade mai blânde pentru Ila, o perioada în care resemnarea pare să poposească în alți termini, în lungul an al liniștii care a urmat.
Am să scriu eu și am să construiesc un pod de cuvinte între noi două.
Am început, nu vei crede, un jurnal. Când ne vom vedea,… poate am să te las să citești, în funcție de cum îmi vei zâmbi sau ce voi scrie în el până atunci. Oricum, nici scrisorile nu știu dacă le vei vedea vreodată. Chiar mă întreb dacă podul asta de cuvinte va ajunge pe un mal. Nu pot nicicum să înțeleg tăcerea ta, să o ilustrez cu motive.
Povestea unor prietenii și etapele în care acestea prind alt contur, modul cum desenele privite ca porți în timp, îi oferă un nou curs vieții ei, relații noi și vechi dintre care unele devenite efemere, dar și parcursul inedit pe care îl ia destinul Ilei, vă las să le aflați în rândurile frumos redate ale acestei cărți. Recomand cu drag lectura ei !
