Taximetrista de la miezul nopţii, de Lucian Ciuchiță

  Taximetrista de la miezul nopţii – Povestea face parte din volumul „Plutonul nătăfleților și alte povestiri”- apărut în 2019, la Editura Ecou Transilvan

  Misogin sau sexist – spuneţi–mi cum vreţi (deşi greşiţi de m–aţi crede astfel), afirm cu toată responsabilitatea că sunt cel puţin două domenii în care, indubitabil, bărbaţii excelează. „Şoferitul”şi „bucătăritul” – două termene pe care doresc a le implementa, gelos pe inventatorul „bulgăritului”.

  Este clar că„şoferitul” bărbaţii îl fac atât din plăcere, cât şi din „construcţia genetică”, acceleraţia fiind prelungirea naturală a piciorului, tot aşa cum şi „amestecătorul din cutia de gonete” este prelungirea naturală a mâinii drepte – stângi în cazul ţărilor cu circulaţia pe partea „câş” a drumului, ca pe vremea de dinaintea lui Iulius Cezar.

  În ceea ce priveşte „bucătăritul” lucrurile sunt şi ele cât se poate de simple: femeile (deşi s–ar pricepe) urăsc să gătească, considerând îndeletnicirea ca înjositoare, o tară de pe vremea când erau discriminate, casnice, fără drept de vot – şi confirmarea o au zi de zi: „Lasă fă volanul şi du–te la cratiţă!”

  Bărbaţii, în trafic, sunt, de regulă, mai agresivi, de unde, logic, reciproca: femeile sunt mai blânde la volan,pun din vreme semnalul de „cotire” şi nu schimbă banda până nu se mai vede în zarea largă o altă maşină în spate, conduc cu 64,12% mai încet decât limita de viteză şi, din „prudenţă”,trag din timp frâna de mână, atunci când trebuie să accelereze

Şi la bucătărie sunt la fel!

  Când se ajunge (adică de la bun început) la cojit, tocat şi pregătit ciorba, ori orice altceva, îl cheamă pe EL, nu doar să drămuiască ingredientele, ci să execute toată lucrarea… ceea ce nătărăul execută plin de mândrie.

Ele ştiu să se gătească, nu să gătească!

  Nu discutăm despre faptul că moda este să–şi etaleze nurii, 25% naturali, restul silicon şi botox, că acesta e un alt subiect.

  În general, personal,  nu prea mă interesează de ce nu stau ELE mai mult în bucătărie sau stau prea mult la volan, nici cum gătesc şi nici cum conduc, căci soţia îmi este egală în ale gătitului (scuze „bucătăritului”) şi în trafic nu risc nimic, că–mi fac de câte ori plec cu maşina o cruce cu limba în cerul gurii şi Bunul Dumnezeu nu–mi scoate în cale  posesori de carnete obţinute prin mijloace oculte.

  Amintind faptul că una, maxim două, din 10 femei îţi mulţumesc, „clipind din avarie”, atunci când, pe dreptul tău, le facilitezi în traficul de coşmar intrarea în faţa ta, în timp ce doar unul, maxim doi, din 10 bărbaţi nu o fac – de regulă cei cu SUV, trebuie spus că sunt şi femei care se pricep mai bine decât bărbaţii… nu doar la „şoferit”, ci chiar la „taximetrit”.

Da, adică şoferie pe pâine.

  Îmi aduc aminte un film de pe vremuri. „Angela merge mai departe”, lansat în 1981, care prezenta viaţa de zi cu zi a unei taximetriste.

Pe aceea o chema Angela şi acţiunea se petrecea în Bucureşti.

  Eu, însa, am să vă povestesc despre o altă taximetristă, Alina, născută în 1989 şi care îşi desfăşoară activitatea în zilele noastre, la Cluj.

Ce este în mod special de remarcat la Alina este faptul că lucrează numai ture de noapte.

Ştiţi de cât timp face acest lucru?

De şapte ani împliniţi. Alina a devenit şoferiţa de la miezul nopţii, sau, mai simplu, „şoferiţa nopţii”.

  Nu, nu este vampiriţă şi nu se teme că razele de soare  o să o „evapore”, ca în sutele de filme americane care abundă cu acest subiect idiot şi oripilează întreg mapamondul.

  Este doar o femeie puternică care şi–a ales să lucreze noaptea şi să doarmă în timpul zilei.

  Am avut onoarea s–o cunosc personal, după miezul nopţii, după ce nişte prieteni cu care stătusem la un pahar de vorbă de prune mi–au comandat un taxi.

  Venisem în vizită la familia Maier fără maşină, că ştiam că depănatul amintirilor se acompaniază bine cu palincă la început şi mult vin după.

  Trecuse binişor de miezul nopţii, cocoşii mai aveau puţin şi începeau să dea deşteptarea în cartier, iar singurul mijloc de transport rămânea taxiul.

  În cinci minute au spus că va ajunge „208” şi aşa a fost. Abia am avut timp să–mi pun haina pe mine şi să–mi iau la revedere de la primitoarele gazde că, hop, taxiul oprise în poartă.

Am pătruns în maşină cu tot cu aburii de alcool care se ţineau scai de mine.

  „Bună dimineaţa!” am rostit cu limba puţin împleticită, vrând să dau impresia că ştiu ce oră indică ceasul.

  Nu ştiu dacă mi–a răspuns – înclin să cred că a făcut–o, dar ştiu că maşina a demarat brusc şi a început o cursă de parcă ne alergau avioanele germane Stuka să ne bombardeze. Pesemne că prietenii îi dăduseră adresa de  destinaţie atunci când făcuseră comanda, că şoferul nu părea să mă bage în seamă, atent doar la slalomuri şi scurtături pe care nici Ali Baba nu le ştia.

Mut nu era pentru că vorbea cu cineva şi avea handsfree portabil pe ureche.

  Îi tot indica unui coleg taximetrist pe unde trebuie să meargă ca să ajungă la destinaţie, ca un GPS: „prima la stânga… a doua la stânga şi apoi la dreapta, după tomberoanele verzi mai mergi o sută de metri… şi gata, ai ajuns! Of, bărbaţii ăştia!”

Ce–a zis?!

Îmi păru ciudată aceasta afirmaţie.

  Mă uit mai bine la şofer şi ce să vezi? Era o femeie! Distrat, când urcasem, nu băgasem de seamă că era o şoferiţă. Într–adevăr era că femeia era tunsă cam scurt, de unde şi confuzia… ce poţi face şi vice versa, că ştiţi bine şi dumneavoastră că în zilele noastre podoaba capilară îţi joacă de multe ori feste.

O întreb curios:

–Femeile lucrează în tura de noapte? Nu–i periculos?

–Nici vorbă, răspunde cu un siguranţa unei tipe care tocmai câştigase 2 medalii olimpice la proba de haltere, cu 140 kg la smuls şi 163kg la ridicat…Par eu aşa fricoasă?

–Nu, nici pomeneală. O săptămână pe zi şi una de noapte?, întreb ca să continuam discuţia.

–Nu, stimate domn, doar noaptea lucrez… şi, ca să anticipez o întrebare, am împlinit deja şapte ani de când lucrez numai noaptea. Şi şaptesprezece ani de taximetrie!

  Mă las furat de luminile oraşului care par să fugă mai repede prin faţa mea. Profit de câteva secunde de linişte ca să pregătesc o întrebare mai dificilă. Până la destinaţie mai avem destul…

–Nu prea înţeleg cum vă rezolvaţi problemele administrative, fiscale şi, nu în ultimul rând, cele familiale…

–Vă răspund pe rând începând cu ultima…sunt singură. Deci, nu se pune problema de pupici, pacheţel pentru şcoală şi îmbrăţişări diurne cu iubitul…de fapt, nici nocturne…râde cu subînţeles. Ce să–i faci, munca l–a creat pe om! În ceea ce priveşte plata dărilor către stat şi alte treburi asemănătoare, e simplu… în acele zile îmi lungesc puţin tura, până la ora deschiderii şi, de la serviciu trec direct pe la casierii şi apoi mă duc liniştită acasă…

– La somn…

– Nu prea mult somn… că „somnul îngraşă”. Să nu  credeţi că dorm ca o…valiză în gara. Nu! Câteva ore îmi sunt de ajuns să mă refac.

Stau deja incomod pe scaun, mă foiesc cu o stare de neînţelegere care dă să se reverse din mine.

–Păi, cum câteva ore? Asta e valabil o dată, sau de câteva ori…da’ de fiecare dată…!

–M–am obişnuit aşa…zâmbeşte în colţul gurii. Cred că îmi trăiesc din plin viaţa. Nu o dorm! Ştiţi ce am făcut astăzi înainte de a intra în tură la ora 20?

–Nu, îi răspund sec…

–Am fost la cinematograf de la ora 18… Am văzut un film bun. Să vi–l povestesc?

–Nu, mulţumesc…mai bine îmi spuneţi dacă stilul acesta de viaţă v–a creat probleme de sănătate…

– Mie? nici pomeneală…sunt sănătoasă tun! Ultimele analize confirma acest lucru…dar aş putea spune că sufăr de ceva…

– De ce anume?! mă grăbesc să aflu.

Simt că îmi va destăinui ceva bizar…tenul este alb lăptos şi–i stă bine, dar poate are probleme cu…

– … dar „boala” mea nu este un blestem, ci un har… sufăr de nictalopie. Văd mult mai bine noaptea decât oricine, implicit şi de ceilalţi colegi, bărbaţi, desigur… Ştiţi că lumina care se reflectă în asfalt, farurile şi, uneori, puţină ceaţă îţi perturbă privirea…nu aproximezi prea bine distanţa dintre maşini şi…poc!

–Adică vedeţi de parcă aţi avea ochelari cu infraroşu…poate aveţi o genă de leopard!?, scot din puţul gândirii o glumă cam deplasată, dar e 2 dimineaţa şi la ce te poţi aştepta…?!

–Nu, sunt ghepardiţă!

Fata se pare că a gustat gluma, nu face parte din categoria celor mulţi…

Încă un zâmbet care luminează habitaclul taxiului, ca farul din Constanţa într–o seară fără nori.

Mă bucur de aceste calităţi: umor, voce dulce şi zâmbet frumos, care, până la urmă, sunt în folosul clientului…

De parcă mi–ar fi auzit gândul, Alina îmi spune:

– Eu îmi respect clienţii. Până se vor inventa maşini zburătoare, ori roboţi care să conducă maşini, eu îmi voi face datoria cu multă atenţie şi pasiune. Clientul trebuie să ajungă la destinaţie în deplină siguranţă!

Prin staţie se aude „chemarea” unei noi curse, un alt client are nevoie de ajutor în noapte…

„Cine e disponibil pentru o cursa la Gilău?”

–Eu… răspunde prompt Alina…sunt „208” şi voi ajunge în 30 de minute.

Sunt 30 de kilometri între Cluj şi Gilău…dacă a zis o juma’ de oră asta înseamnă că va „zbura” cu viteză de şoim maltez. Măi, fătuca asta are cumva şi genă de şoim?!

–Am ajuns, stimate domn! A fost o plăcere să vă cunosc şi…

–Oh, nu, plăcerea a fost de partea mea.

Las un bacşiş consistent, întru totul binemeritat.

Cobor satisfăcut.

„Şoferiţa nopţii” pleca într–o altă cursă, nu înainte de a–mi mulţumi frumos şi, în plus, ca un bonus, lasă în  urma ei un zâmbet numai pentru mine…

A plecat… un alt client va descoperi că femeile pot fi uneori mai bune decât bărbaţii la…

… mă opresc, cred că sunt prea obosit să–mi duc ideea până la capăt…Noapte bună!

Lucian Ciuchiţă

Autori români

Rubrica Creație

#autoriromani #povestiri #creatie #literaturapetocuri

Taximetrista de la miezul nopţii de Lucian Ciuchiță – din volumul „Plutonul nătăfleților și alte povestiri”

Taximetrista de la miezul nopţii de Lucian Ciuchiță poveste.