Aniversarea – Andrea Bajani – Editura Humanitas – recenzie
Aniversarea – Andrea Bajani – Editura Humanitas – recenzie
Autor: Andrea Bajani
Editura Humanitas
București 2026
Nr. Pagini – 160
De-a lungul timpului societatea a funcționat la bază cu o idee pe care a repetat-o atât de des încât am ajuns să o confundăm cu o normalitate: părinții trebuie iubiți necondiționat indiferent ce au făcut, cât rău au provocat și indiferent cât din tine a trebuit să distrugi ca să poți supraviețui lângă ei.
“Aniversarea” de Andrea Bajani, are curajul să pună această convingere sub semnul întrebării și o face fără furie și lipsită de discursuri moralizatoare, doar cu o sinceritate care doare.
Este o carte care evită să-ți explice trauma resimțită, dar te obligă pur și simplu să o simți, să o trăiești alături de personajul principal și să își pui întrebări dureroase despre propria-ți copilărie. Nu este un roman despre violență în sensul spectaculos al cuvântului, dar atinge cu eleganță toate formele ei invizibile, repetitive, atât de bine ascunse în rutina unei familii aparent obișnuite încât ajung să fie confundate cu normalitatea.
Povestea începe acolo unde, în mod obișnuit, alte romane s-ar termina. Au trecut zece ani de când protagonistul a rupt definitiv orice legătură cu părinții săi. Avea patruzeci și unu de ani când a ales să dispară din viața lor, fără explicații, fără compromisuri și fără promisiunea unei împăcări viitoare. De la această distanță temporală, încearcă să înțeleagă nu doar ce l-a împins spre o decizie atât de radicală, ci și ce înseamnă, de fapt, să supraviețuiești unei familii toxice.
Toate amintirile îl aduc în prim plan pe tatăl care domină fiecare încăpere, fiecare conversație și fiecare gând. Este autoritar și își revendică iubirea ca pe un drept, confundând afecțiunea cu supunerea și controlul. În jurul lui gravitează întreaga familie, obligată să se adapteze permanent dispozițiilor și nevoilor sale, cu toate aceste cel mai tulburător personaj nu este tatăl, ci mama.
“Pentru mama, cele două luni care despart sosirea noastră de a tatei vor fi mai ales un timp de așteptare. Așteptare să vină tata sau măcar să dea de veste. Să sosească scrisorile de la el, de acasă, scrise cu litere de mână pentru ea și cu litere de tipar pentru copii, fiecăruia cantitatea și genul de informație care i se cuvin. Mama va împărți scrisorile, pe urmă o va citi pe a ei, seara, cred, când va fi singură în cameră. În asta poate există un soi de intimitate sau cel puțin așa simt eu descriind această scenă.”
Mama mi s-a părut una dintre cele mai triste figuri materne pe care le-am întâlnit în literatura contemporană. Este o femeie care a depășit stadiul de indiferență și cinism, e o figură care pare să nu mai existe ca individ. Și-a petrecut întreaga viață în umbra soțului, anulându-se încet, până când propria identitate a devenit imposibil de distins. Este prezentă fizic, dar absentă emoțional. Respiră, gătește, răspunde când este întrebată ceva, însă trăiește ca și cum viața și moartea ar fi devenit același lucru. O femeie care nu își mai aparține și care, fără să ridice vreodată mâna asupra copilului ei, participă zilnic la distrugerea lui prin tăcere și imposibilitatea de a se conecta cu realitatea, de a simți ceva. Intervențiile sale sunt controlate și seci, dar nu neapărat izvorâte dintr-o teamă de a nu deranja, ci dintr-o lentoare emoțională și o deconectare de la propriul sine, care sperie, dincolo de cuvinte.
“La telefon, mama, după ce tăcuse câtă vreme îi povestisem prin ce treceam în acele zile, mi-a cerut să merg la ei ca să sărbătorim a șaizeci și cincea aniversare a tatei.
Nu sunt sigur că reușise să asculte cu adevărat ce îi povesteam eu, despre agonia aceea pe un pat de spital, despre metastazele care o făceau să plângă de durere pe prietena mea. Cred că n-a ascultat niciun cuvânt de-al meu, și nu doar pentru că ținea să-mi ceară să vin la ei, ci pentru că, renunțând de mult timp la viață, moartea nu mai avea nici ea vreo culoare. A repetat că tata ținea mult, că s-ar fi bucurat.”
E drept că trauma nu este produsă doar de agresor, ci e pe deplin întreținută de cel care privește și nu intervine. De părintele care confundă sacrificiul cu resemnarea și transformă supraviețuirea într-o moștenire transmisă mai departe.
Andrea Bajani scrie despre traumele generaționale cu o luciditate aproape clinică. Nu caută vinovați absoluți și nici nu încearcă să ofere explicații psihologice complicate. Doar ne arată cum violența se transmite din generație în generație prin gesturi mici, tăceri, vinovății cultivate ani întregi și prin convingerea că un copil le datorează părinților loialitate indiferent de preț.
De altfel, vinovăția este poate cel mai pregnant sentiment al cărții. Chiar și după zece ani fără contact, protagonistul continuă să trăiască un adevărat sevraj emoțional. Nu îi lipsesc părinții, ci reflexele pe care aceștia le-au construit în el. Este mânat de un sentiment de abandon, nerecunoștință și senzația că libertatea lui înseamnă trădarea familiei. Exact aceasta este forța manipulării din familiile disfuncționale: chiar și atunci când pleci, o parte din ele continuă să locuiască în tine.
“Alte amintiri, fără nicio ordine: tata scoțând din frigider tortul de ziua soră-mii și izbindu-l de podea; tata care se repede cu toporul în mână la caiacul nostru de la mare, din policarbonat, și încearcă, fără prea mare succes, să-l facă bucăți, iar apoi stând în picioare în fața mea, cu toporul în mână, fără să lovească; tata care o dă afară din casă pe mama lui bolnavă, după un infarct, după o noapte nedormită în care bunica, bâjbâind prin întuneric și cu vocea gâjâită, mă zgâlțâise în pat cerându-mi s-o ajut să-și găsească pastilele salvatoare; tata cu mâna în ghips și frigiderul coșcovit de loviturile lui.”
Romanul vorbește cu multă sinceritate și despre terapie, însă fără să o transforme într-o soluție miraculoasă. Terapia neconvențională la care aderă personajul apare ca un proces lent, dureros și uneori frustrant, în care protagonistul învață să distingă între iubire și dependență, între responsabilitate și vină, între familie și captivitate. Bajani surprinde excelent ideea că desprinderea de o familie toxică nu înseamnă doar să închizi o ușă, ci să reconstruiești, cărămidă cu cărămidă, identitatea pe care acea familie a încercat să o anuleze.
Stilul autorului este surprinzător de calm, scrierea are o precizie aproape chirurgicală. Nu există explozii melodramatice și nici scene construite pentru a șoca. Tocmai această reținere face ca fiecare pagină să doară mai mult. Fiecare frază pare atent cântărită, fără excese și fără judecăți morale explicite, lăsând cititorul să simtă singur greutatea fiecărei amintiri.
Aniversarea nu este o carte despre iertare și nici despre reconciliere. Este despre dreptul unui copil devenit adult de a spune „ajunge”, chiar dacă lumea întreagă îi repetă că părinții trebuie iubiți necondiționat. Bajani sparge unul dintre cele mai încăpățânate tabuuri: acela că legăturile de sânge sunt întotdeauna mai importante decât propria sănătate psihică.
Este un roman care va incomoda mulți cititori tocmai pentru că refuză soluțiile confortabile, în schimb oferă ceva mult mai valoros: validarea faptului că cea mai mare dovadă de iubire față de tine însuți este să încetezi să îi mai salvezi pe cei care nu au încercat niciodată să te salveze pe tine. Iar dintre toate rănile pe care le descrie, cea mai adâncă rămâne aceea provocată de o mamă care, deși nu și-a abandonat niciodată copilul în sens fizic, a fost absentă exact atunci când el avea cea mai mare nevoie să fie văzut.
Cartea este disponibilă pentru comandă pe libris.ro












