De ce urâm bărbații – Cristiana Todiresei – recenzie

Titlu: De ce urâm bărbații

Autor: Cristiana Todiresei 

Editura Hyperliteratura

Nr. pagini – 188

An apariție – 2026, București

  Există titluri care îți spun din prima ce urmează să citești și, tocmai de aceea, riscă să fie judecate înainte de a fi deschise. “De ce urâm bărbații”, de Cristiana Todiresei, este unul dintre ele. 

  Recunosc că și eu am pornit la drum cu o doză de scepticism. Pe de-o parte speram să nu fiu pusă în fața unui discurs militant, poate chiar să asist la o înșiruire de clișee despre războiul dintre femei și bărbați, pe de alta mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la cartea lui Mircea Cărtărescu – “De ce iubim femeile”, un roman, de altfel, cu tentă misogină ascunsă, dar asta e o perspectivă asupra căreia nu îmi propun să zăbovesc. În schimb, am descoperit un roman care vorbește mult mai puțin despre ură și mult mai mult despre frică.

“Mi-am dezvoltat, în timp, niște tehnici de apărare care doar îmi dau iluzia că sunt în siguranță. Sunt conștientă că nu m-ar ajuta prea mult. Dar am nevoie de acea iluzie. Altfel n-aș mai părăsi vreodată casa. Am nevoie să vorbesc constant la telefon. Altfel sunt prea ușor de abordat. Trebuie să port cheile la îndemână și, în caz de ceva, să le transform în armă de scos ochii. Să evit de fiecare dată haitele de bărbați de care n-am scăpat vreodată nefluierată.”

  Deși titlul provoacă, conținutul cărții nu încearcă să demonizeze un gen și nici să transforme experiențele protagonistei într-o sentință colectivă. 

  Sara, personajul principal, nu urăște bărbații pentru că așa a ales într-o dimineață. Ura ei este rezultatul unei acumulări lente de experiențe care, privite separat, pot părea banale sau ușor de minimizat, dar care, puse cap la cap, construiesc o stare permanentă de alertă. Romanul ridică astfel o întrebare incomodă: în ce moment încetează o excepție să mai fie o excepție și devine un tipar?

  Mi-a plăcut faptul că povestea este construită în jurul ședințelor de terapie. Nu avem parte de un personaj care ține discursuri despre societate, ci de o femeie care încearcă să înțeleagă de ce reacționează așa cum reacționează. De ce îi este frică sau resimte anxietate în anumite situații. De ce anumite gesturi aparent nevinovate îi activează mecanisme de apărare pe care nici ea nu și le poate explica întotdeauna. Este o diferență importantă, pentru că mută accentul de pe ideologie pe psihologie.

  Cartea vorbește, de fapt, despre felul în care normalizăm lucruri pe care nu ar trebui să le considerăm normale. Comentariile obscene adresate unei fete de unsprezece ani. Profesorul care depășește limitele, dar este apărat pentru că „așa este el”. Glumele cu tentă sexuală care devin acceptabile pentru că sunt rostite zâmbind. Relațiile în care controlul este confundat cu iubirea, iar manipularea cu grija. Niciunul dintre aceste episoade nu este prezentat ca un eveniment excepțional. Din contră, tocmai caracterul lor repetitiv și banal le face atât de tulburătoare.

“La 18 ani, nu aveam cuvintele potrivite, doar senzația că, dacă aș fi spus ce se întâmpla cu adevărat, ceva s-ar fi prăbușit. Cred că am ajuns să-l descriu ca pe cel mai bun iubit fiindcă aveam nevoie ca măcar o parte din poveste să pară frumoasă. Iar gesturile pe care le făcea de fațadă dovedeau că este un iubit foarte bun.”

  Consider că unul dintre cele mai inteligente mesaje ale romanului este acela că misoginismul nu arată întotdeauna așa cum ne imaginăm. El nu se rezumă la violență fizică sau la agresori ușor de identificat, căci de multe ori se ascunde în lucruri pe care societatea le-a tolerat atât de mult timp, încât au devenit aproape invizibile. În remarci făcute „în glumă”, în dubla măsură aplicată femeilor și bărbaților, în convingerea că o femeie trebuie să fie permanent politicoasă, disponibilă și înțelegătoare, chiar și atunci când propriile limite îi sunt încălcate. Tocmai această formă discretă este cea mai greu de combătut, pentru că rareori produce indignare sau dacă o face, este înlăturată cu rapiditate sub pelerina tradiționalismului.

  În același timp, mi se pare important faptul că romanul nu cade în capcana de a transforma toți bărbații în personaje negative. Ar fi fost cea mai simplă soluție și, paradoxal, cea care ar fi slăbit cel mai mult mesajul. Problema pe care o ridică autoarea nu este existența bărbaților, ci existența unor modele culturale și educaționale care, generații la rând, au încurajat anumite forme de dominare, control și superioritate masculină, în timp ce femeilor li s-a cerut să suporte, să tacă sau să găsească explicații pentru comportamente care nu ar fi trebuit justificate niciodată. În același timp, aceleași modele îi afectează și pe mulți bărbați, obligați să se conformeze unei imagini toxice despre masculinitate, în care vulnerabilitatea este confundată cu slăbiciunea, iar empatia cu lipsa de caracter.

“Plânsete răsună în toată casa. Un cap de copil speriat iese dintr-un dormitor. Spune ceva, dar nimeni nu-l aude. Vede cum mama lui este trântită cu capul de un colț de dulap, cum este lăsată să zacă, cum tatăl lui se încalță și iese ca un uragan pe ușă. Și asta doar pentru că poliția nu a făcut nimic. Asta pentru că, în țara asta, Lavinia, femeile nu contează. Nici copiii. Doar cei nenăscuți. Doar atunci este vorba de crimă”, vorbesc printre suspine și văd că femeia din fața mea are lacrimi în ochi. Văd cum își strânge buzele ca într-un sărut doar ca să oprească un hohot. Nu scrie nimic în agenda pe care i-am făcut-o cadou. Doar ne uităm una la cealaltă.”

  Dincolo de dimensiunea socială, “De ce urâm bărbații” rămâne, înainte de toate, un roman despre traumă. Despre felul în care corpul și mintea păstrează urmele unor experiențe pe care ai prefera să le uiți și despre cât de greu este să reconstruiești sentimentul de siguranță după ce acesta a fost fisurat în repetate rânduri. Unele răni nu sunt vizibile, iar autoarea surprinde foarte bine această idee fără să transforme personajul într-o victimă perpetuă. Sara încearcă să înțeleagă, nu doar să acuze.

  Cred că această carte merită citită indiferent de genul cititorului. Ea nu oferă răspunsuri definitive și nici nu pretinde că descrie experiența tuturor femeilor, dar facilitează o conversație pe care o evităm prea des. Cea despre limite, respect, educație și despre felul în care experiențele mici, aparent lipsite de importanță, pot modela o viață întreagă.

  La final, n-am rămas cu impresia că am citit o carte despre ură. Am rămas cu impresia că am citit o carte despre costul invizibil al fricii. Deși titlul provoacă, conținutul invită, de fapt, la ceva mult mai util decât o tabără împotriva alteia: la înțelegere.