Cei iubiți nu mor niciodată, de Rosa Montero – recenzie 

Titlu: Cei iubiți nu mor niciodată

Autor: Rosa Montero

Editura: RAO

Anul publicării: 2021

Pagini: 216

„Acest volum ne permite să călătorim înapoi în timp pentru a descoperi viața uneia dintre acele femei geniale, care face parte din istoria științei: Marie Curie, câștigătoare a două premii Nobel. Ideea de a scrie o prefață pentru o carte care să cuprindă jurnalul lui Marie Curie a îndemnat-o pe autoare să istorisească, în felul său, viața omului de știință polonez. Luând ca punct de plecare jurnalul scris de Marie Curie după ce soțul ei moare într-un accident, autoarea construiește o relatare biografică a vieții cuplului, pe care o îmbină cu amintiri și experiențe personale, din viața trăită alături de propriul soț, relatate la trei ani după moartea acestuia, și se vede uneori reflectată în sentimentele pe care Marie le exprimă în jurnal.”

   Rosa Montero este scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut la Madrid pe data de 3 ianuarie 1951. Este renumită pentru stilul său unic în scrierile de ficțiune contemporană. La 17 ani începe studiile universitare la Școala de Filozofie și Arte din Madrid. În anul următor a fost admisă în Școala de Jurnalism, iar în timpul anilor universitari s-a înscris în grupuri de teatru independente. A publicat primul său roman în 1979, „Cronica inimii”, iar un an mai târziu a câștigat Premiul Național de Jurnalism pentru articolele și materialele sale literare. În 1999 a publicat „Pasiuni”, iar în 2003, a publicat ceea ce ea consideră una dintre cele mai bune lucrări ale ei, „La loca de la casa”, carte care a câștigat premiul pentru cea mai bună carte publicată în Spania în anul 2003.

    După 21 de ani de căsnicie, Rosa Montero își pierde soțul. La trei ani de la acest tragic eveniment, ea intră în posesia unui jurnal de-al lui Marie Curie, iar citindu-l, se aprinde flacăra inspirației de a scrie această minunată carte. Este o carte despre pierdere, despre legături strânse, de dincolo de timp, despre cum să gestionezi lipsa cuiva atât de drag, totul corelat la scrisorile pe care Marie Curie le scrie în perioada 1906-1907, imediat după ce soțul acesteia trece în neființă. Așadar avem două pierderi, două femei care scriu, în epoci diferite, despre aceeași durere.

   De la Rosa Montero aflăm drama prin care a trecut Marie Curie, cine a fost această femeie celebră în istorie, care au fost meritele ei în știință. Pentru cei mai mulți dintre noi, Marie Curie înseamnă cele două premii Nobel pe care le-a primit în domenii diferite, fizică și chimie, fiind, de altfel, singurul savant care a fost premiat astfel, cu premii atât de importante. Ea a introdus pentru prima dată termenul de radioactivitate, deschizând noi căi spre dezvoltare în știință. Însă, în spatele omului de știință, așa cum ne arată Rosa Montero, stă femeia sensibilă, cea care a continuat să scrie scrisori pentru soțul său timp de un an după ce acesta a trecut în neființă. 

   Citind cartea am realizat că dincolo de personaje și de tenta puternic autobiografică a autoarei care-și descrie și propria pierdere, există două coordonate care capătă prin amploarea lor, dimensiunea unor personaje: pierderea și durerea. 

„Cum n-am avut copii, cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în viață sunt morții mei, iar prin asta mă refer la moartea ființelor dragi. Ți se pare lugubru sau chiar morbid? Eu nu văd lucrurile așa, ci dimpotrivă: mi se pare ceva cât se poate de logic, de firesc, de adevărat. Doar prin naștere și prin moarte putem ieși din timp.”

  Încă de la primele pagini, autoarea admite faptul că „sfânta acestei cărți este Marie Curie”, dar dezvăluind aspecte paralele din drama pierderii soțului său, descoperim că indiferent de statut, de epocă, durerea este o constantă, o prezență vie, un element acaparant și schimbător de viziune. 

   Mi-au plăcut foarte mult titlurile frapante ale capitolelor. „Ideea absurdă că s-ar putea să nu te mai văd niciodată” , „Focul casnic al sudorii și al febrei”, „Niște aripi vechi care se dezintegrează”, sunt doar câteva din titlurile care induc deja de la început, o stare emoțională puternică. 

   Într-adevăr, cartea este despre Marie Curie, însă chiar autoarea are momente de mărturisiri, din care se întrevede propria sa durere:

„Am obiceiul să dau la citit manuscrisul cărților mele câtorva prieteni, ca să-l critice și pentru a putea ține astfel cont de opiniile lor înainte de ultima revizuire a textului. Unul dintre acești prieteni, scriitorul Alejandro Gandara, mi-a spus: „În carte sunt Marie și Pierre, iar pe de altă parte ești tu. Dar Pablo nu este. Există un dezechilibru.” Dar întotdeauna este foarte greu să scrii direct despre chestiuni intime. Sau, cel puțin, pentru mine, este. Nu-mi place narațiunea autobiografică, adică nu-mi place să o practic.”

  De la această mărturisire încep câteva pagini în care autoarea își aduce aminte de momente petrecute alături de soțul său, iar Pablo, așa cum i-a recomandat prietenul Alejandro Gandara, vine să echilibreze balanța cărții.

„…în dimineața asta am realizat că arborele pe lângă care trec în fiecare zi  este un smochin; iar dacă l-am observat, a fost pentru că era plin de fructe care începeau să cadă (vara agonizează) și nu datorită perspicacității mele botanice (iartă-mă, Pablo). Soțul meu iubea smochinii.”

  Înainte să citesc această carte, am citit „Noroc chior”, de aceeași autoare, dar trebuie să recunosc că, spre deosebire de prima, aici este prezentă o doză mare de nostalgie. 

 Recomand cartea Cei iubiți nu mor niciodată celor care citesc biografii, dar și celor care au mai citit alte titluri ale autoarei și vor să descopere o altfel de carte, una în care autoarea își descoperă rănile propriului suflet.