Corcitură – Hanako Footman – Editura Alice Books – recenzie

Titlu: Corcitură

Autor: Hanako Footman

Editura – Alice Books

An apariție – 2025, Iași

Nr. Pagini – 423

 Pot spune despre „Corcitură” de Hanako Footman că este cu siguranță una dintre cărțile acelea care reușesc să fie intime și ample în același timp. La suprafață, pare a fi o poveste despre identitate, imigrație și apartenență, dar pe măsură ce înaintezi îți dai seama că romanul vorbește mai ales despre moșteniri emoționale pe care suntem nevoiți să le gestionăm pe cont propriu: rușine, tăceri, abandon, dorință și sentimentul permanent că nu aparții complet nicăieri.

  Cartea alternează între trei fire narative și trei femei foarte diferite: Mei, Yuki și Haruka. 

 La început, poveștile lor nu par să aibă legătură, fiind redate ca niște scurtmetraje unite de aceeași temă – incapacitatea de adaptare la ce are viața de oferit. Autoarea construiește inteligent conexiunile dintre ele, iar în momentul în care realizezi cum se leagă destinele personajelor, tot romanul capătă altă greutate emoțională.

  Mei e probabil personajul cel mai ușor de înțeles pentru cititorul contemporan. Crește în Surrey după moartea mamei sale, cu un tata american și își petrece mare parte din viață încercând să își găsească locul în lumea din jurul său. Pentru a face asta, este adesea nevoită să își reprime partea japoneză, încercând să nu iasă în evidență. Tot din același motiv își reprimă inclusiv sentimentele pentru cea mai bună prietenă a ei, Fran. Există ceva foarte dureros în felul în care Mei învață să se micșoreze singură ca să nu incomodeze. Nu e un personaj spectaculos în sens clasic, dar e creionat într-un mod destul de authentic, mai ales datorită anxietății care o conduce constant și o determină să nu spună, să nu facă sau să nu incomodeze pe cei din jur.

“Există o otravă care se răspândește înăuntrul ei. Se gândește că e vina ei. Plânge după ce face sex și nu simte nimic în timp ce o face. Asta până la sfârșit, când valuri mari de tristețe se înalță în trupul ei și se sparg afară din ea. Valuri atât de mari, încât e nevoită să se ridice, să se ducă la baie și să aștepte ca lacrimile să nu-i mai curgă pe obraji, cu rotunjimile lor tinerești. În cele mai multe nopți, în timp ce stă dezbrăcată pe vasul de toaletă, lacrimile se opresc, apoi se stropește pe față cu apă rece și merge mai departe. Alteori nu se opresc.”

  Relația cu Fran e scrisă excelent tocmai pentru că Footman evită romantizarea excesivă, tensiunea, dorința și apropierea fiind amestecate cu o doză ridicată de nesiguranță și evitare. Totul pare suspendat într-o zonă gri emoțională foarte recognoscibilă pentru orice om care a trăit o relație neasumată complet.

  Yuki, în schimb, e poate cel mai tragic personaj al romanului. Povestea ei începe cu idealism: pleacă din Japonia spre Londra cu visul de a deveni violonistă. Rapid, visul său se transformă într-o experiență apăsătoare despre vulnerabilitate și izolare. Departe de casă, fără sprijin real și prinsă în relația toxică cu profesorul ei, Yuki devine imaginea perfectă a omului care încearcă să supraviețuiască într-un loc care promite libertate, dar oferă  prea puțin la schimb.

  Fragilitatea lui Yuki este surprinsă fără a o transforma într-o victimă lipsită de personalitate. Atunci când cititorul descoperi că Yuki este atât mama lui Mei, cât și a Harukăi, romanul capătă o dimensiune aproape dureroasă despre felul în care traumele și absențele se transmit între generații.

“Există o clipă desăvârșită în fiecare zi după ce Mei-chan e hrănită și doarme, și ei doi se țin în brațe. Când noaptea care va să vină încă nu a atins-o pe Yuki și ea se simte mulțumită. Se simte plină. Asta o hrănește. Acesta e laptele ei. Și, la început, aceste picături o satură. Sunt de ajuns cât să meargă mai departe zi de zi. Însă pe măsură ce Meiko se rotunjește, devine mai grea, Yuki se trezește că îi lipsește ceva. Noutatea maternității devine rutină. Frica și îngrijorarea se domolesc. Zilele se încheagă, una după alta, într-o revărsare de consecvență. Diminețile și după-amiezile se cască, se umplu cu repetare care o amorțește. Timpul se furișează spre ea, o consumă, puțin câte puțin. Pe măsură ce Yuki se obișnuiește cu lipsa de somn, îi revine un fel de luciditate, și odată cu ea începe lipsa. Ceva dinăuntrul ei, de sub osul pieptului, altă viață care mocnește sub suprafața pielii ei, o mănâncă să iasă afară. Cioc-cioc-ciocăne acolo. Devine din ce în ce mai zgomotoasă cu trecerea timpului – acea bufnitură familiară a furiei care nu-i dă voie să uite. Fata care a fost odată, venită să bată la ușă.”

  Haruka, pe care o menționasem anterior, aduce în poveste o energie complet diferită față de cea a mamei sau a surorii sale mai mari. Ea trăiește în cartierul roșu din Tokyo și lucrează ca animatoare, într-o lume dominată de aparențe, singurătate și relații tranzacționale. Dintre toate personajele, Haruka pare cea mai dură la exterior, dar în fapt, este cea mai afectată de ideea abandonului. Ea poartă cu sine furia și confuzia unui copil care a crescut fără răspunsuri clare despre propria mamă.

“Ar fi putut să funcţioneze. Haruko era genul de fată care ar fi putur să ajungă numărul unu la bar. Dar era și genul de fată care ducea lucrurile prea departe. A întins coarda cu băutul, fără să se teamă de droguri, a spus mereu ,,da” la after-party-uri, neștiind niciodată când să se oprească. După un an și jumătate la Venus, barul o concediază. Se culcase cu prea mulţi clienţi uneori pentru bani, alteori pentru plăcere. Își făcuse o reputație proastă. Era o operaţie pe cord deschis care umbla în două picioare. Sângera peste tot.”

 Autoarea evită orice judecăți de valoare. Nu încearcă să salveze personajul și nici să transforme viața din districtul de noapte într-un clișeu dramatic. Haruka e contradictorie, impulsivă, vulnerabilă și uneori autodistructivă, dar rămâne profund umană. În multe feluri, ea pare oglinda extremă a lui Mei: una își reprimă tot, cealaltă explodează constant.

  Dincolo de personaje, unul dintre marile atuuri ale romanului este atmosfera. Hanako Footman scrie aproape cinematografic. Londra lui Yuki e rece și alienantă, Surrey-ul lui Mei are senzația aceea apăsătoare de suburbie unde toată lumea încearcă să pară normală, iar Tokyo-ul lui Haruka pulsează de neon, oboseală și gol interior. Spațiile din carte nu sunt doar decoruri, ele influențează direct felul în care personajele gândesc și se comportă.

  Romanul vorbește mult despre identitate japoneză și experiența imigrantului, dar nu într-un mod academic sau rigid. Totul se prezintă prin experiențele personajelor și prin senzația constantă de a încerca să te prezinți în fața celorlalți ca fiind de-al lor, deși resimți din plin efectele inadaptării.

  „Corcitură” e un roman sensibil, inteligent și foarte actual. Nu mizează pe șoc sau melodramă, ci pe emoții acumulate lent și pe personaje care par reale până la ultimul detaliu. E genul de carte care funcționează tocmai pentru că nu încearcă să impresioneze într-un mod agresiv, ci doar face tot posibilul să te atragă încet printre paginile sale, pentru ca  apoi să rămână cu tine mult timp după ce ai încheiat lectura.