Nopți albastre, de Joan Didion – Editura Pandora M – recenzie

Titlu: NOPȚI ALBASTRE

Autor: Joan Didion

Editura: Pandora M

Anul apariției: 2021

Titlu original: Blue Nights

Număr pagini: 208

„Sfâșietoare… O meditație melancolică asupra morții și timpului.” Michiko Kakutani

  Mă așteptam la o carte lacrimogenă, încât aveam anumite temeri să o citesc, căci subiectele legate de copii mă emoționează profund. Am descoperit o poveste de o sensibilitate aparte, un elogiu adus propriului copil, o viziune asupra vieții și morții. Melancolia se simte în fiecare rând, autoarea rememorează evenimente din trecut într-un stil simplu, pe alocuri poetic, construind o poveste de o încărcătură emoțională aparte.

  Cartea scrisă la persoana I, sub forma unui jurnal, redă întâmplări reale, creând o poveste care te va emoționa.

  Joan Didion ne invită pas cu pas să pătrundem în lumea ei, una în care bucuria se împletește cu tristețea. Cu fiecare filă lecturată apare ca un laitmotiv amintirea fiicei sale. Rândurile în care ne-o prezintă pe fiica sa, Quintana mireasă sunt de o delicatețe rară, dar umbra de melancolie e acolo, o simțim cum planează asupra ei. Nimic nu părea să trădeze inevitabilul sau cel puțin autoarea se întreabă dacă nu cumva trebuia să prevadă acest lucru, având în vedere ca mulți cunoscuți de-ai lor sfârșesc înainte de vreme.

 ,, Ce durere mai sfâșietoare pot trăi oamenii decât aceea de a-și vedea copiii murind? Euripide a zis asta.

Când vorbim despre moarte, vorbim despre copiii noștri. Eu am zis asta.’’

   Amintirile cu fiica ei sunt atât de vii de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar Didion marcată de boală și suferință se întreabă adeseori dacă o să mai poată scrie. Ca mamă se întreabă dacă a fost un părinte bun.

  Pierderea soțului ei despre care Didion vorbește în cartea ,, Anul gândirii magice’’, este urmată peste doi ani de dispariția fiicei sale. Cu siguranță nu este tocmai ușor să scrii despre moartea copilului tău, dar autoarea reușește să facă acest lucru transformând fiecare rând într-o poveste meditativă, o lectură care te îndeamnă la introspecție.

  Am apreciat faptul că Didion nu dă detalii care sunt sigură că ar face deliciul publicului,  având în vedere natura statutului său public. Decența, bunul simț, modul prin care își trăiește durerea e de-a dreptul surprinzător și puțini oameni pot face asta. Se refugiază în muncă, unica alinare care i-a rămas. Munca și desigur, amintirile. Doar că acest refugiu în muncă nu e absolut deloc benefic, căci problemele fizice devin o reflecție a stării sale psihice.

  Discret, autoarea menționează despre unele probleme cu care se confrunta fiica sa în copilărie:

,,Lasă-mă doar să intru în pământ.

Lasă-mă doar să intru în pământ și să dorm.’’

  Fiind adoptată,  părinții aleg să îi spună adevărul Quintanei, dar uneori Didion regretă acest lucru.

  Crescută într-un mediu artistic, fiica sa Quintana dovedește de mică un spirit precoce, o inteligență aparte și un spirit întreprinzător.

  Cartea nu abundă în detalii despre viața fiicei sale, marcând anumite amintiri care și-au lăsat amprenta asupra sa, cât și momentele cheie: nașterea, botezul, căsătoria, moartea. Un amalgam de amintiri care nu sunt deloc haotice, conturează profilul unui părinte căruia nu i-au mai rămas decât amintirile.

  Modul în care Didion își trăiește durerea și acceptă moartea fiicei sale m-a surprins. Majoritatea oamenilor dau vina pe soartă,  pe Dumnezeu,  nu este cazul lui Didion. Acceptarea sa vine dintr-o înțelegere aparte a lumii în care trăiește?

,,În după-amiaza în care a murit Quintana, la 26 august 2005, soțul ei și cu mine am plecat din salonul de terapie intensivă cu vedere spre râu de la New York Cornell și ne-am plimbat prin Central Park. Frunzele din copaci își pierduseră deja din intensitatea culorii, mai erau câteva săptămâni până să cadă, însă parcă erau gata să se desprindă, nu se uscaseră, dar începuseră să se veștejească.’’

  Cartea este o meditație asupra trecerii timpului, printre amintiri, Didion își ia rămas bun de la fiica sa, dar în același timp se pregătește oare pentru inevitabilul ei sfârșit?

,, Nopți albastre sunt opusul pierii luminii, dar sunt și avertismentul dinaintea ei. ’’

  Cartea ne reamintește de fragilitatea ființei umane, de faptul că sfârșitul vine atunci când ne așteptăm mai puțin. Suntem neputincioși în fața trecerii timpului și a morții,  dar chiar și așa avem mereu sentimentul că vom trăi pentru totdeauna. În fiecare rând citit, am descoperit o autoare sensibilă, inteligentă, cu un discurs coerent, care reușește să redea o poveste emoționantă.

  Nopți albastre este lectura care va atinge coarde sensibile din interiorul tău, care te va ajuta să apreciezi mai mult viața, pentru că din păcate, așa cum spunea și George Coșbuc în poezia ,,Decebal către popor’’ ,,C-o moarte tot suntem datori!’’

  ,,În Nopți albastre, Joan Didion încearcă să asimileze și să se împace cu moartea prematură a propriei fiice, Quintana. Văzut și ca un text-companion pentru Anul gândirii magice, Nopți albastre este cu mult mai mult de atât: Didion așază moartea fiicei în contextul propriei îmbătrâniri, în cel al morții soțului, și încearcă să conjure spiritul celei dragi prin punerea în scenă a unui amalgam de amintiri, de frânturi de memorie. Rezultatul nu este însă obținerea unei înțelepciuni sobre, ci, din contră, o răscolitoare meditație asupra fragilității ființei umane.
„Un text incantatoriu… O scrisoare de condoleanțe adresată omenirii, despre realitățile dureroase ale condiției umane.” The Washington Post

„Un discurs frumos, dureros, polifonic… Ceea ce la suprafață pare o poveste elegantă, inteligentă, plină de emoție și de precizie despre pierderea unui copil preaiubit este de fapt o privire elegantă, inteligentă, plină de emoție și de precizie aruncată în hău, o carte care ne obligă să înțelegem, să recunoaștem că nu există pregătire pentru tragedie, nici protecție în fața ei, așadar, nici consolare.” The New York Review of Books

„Profundă și emoționantă… Cartea aceasta este mai mult decât orice o meditație asupra mortalității.” San Francisco Chronicle

„Pentru aceia, foarte mulți, dintre noi care o prețuiesc pe Joan Didion, care nu se satură niciodată de vocea ei și de imaginea ei sclipitoare, fragilă, plină de curaj, Nopți albastre e un adevărat cadou.” Newsday

  Joan Didion este autoarea a cinci romane și a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West si Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuiește în prezent la New York. La Editura Pandora M a mai apărut volumul de memorii Anul gândirii magice, recompensat în 2005 cu National Book Award for Nonfiction.

Carte disponibilă pe site-ul Editura PandoraM

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: , , cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Recenzii cărți