Gălbenele – Troy James Weaver – Editura Alice Books – recenzie

Titlu: Gălbenele

Autor: Troy James Weaver

Editura – Alice Books

București 2026

Nr. Pagini – 120

“N-ai cum să-ți iei zilele dacă doar te prefaci că trăiești.”

  Gălbenele este o carte scurtă, dar deloc ușoară. În cele aproximativ 120 de pagini ale ediției românești, Weaver urmărește un bărbat de treizeci și ceva de ani care lucrează ca florar și care, în mijlocul unei existențe aparent obișnuite, duce o luptă continuă cu depresia, singurătatea și gândurile suicidare. Totuși autorul nu construiește o poveste despre depresie, ci aproape că ne lasă să locuim în ea.

  Este o carte scurtă, austeră, aproape seacă pe alocuri, care nu încearcă să ofere soluții, revelații sau vreo formă convenabilă de vindecare. Îți pune în față un om care nu mai găsește prea multe motive să fie aici și apoi te lasă să stai cu el în aceeași încăpere.

  Protagonistul este prins într-o existență care, privită din exterior, nu pare să justifice disperarea în care se afundă. Are o soție care îl iubește, iar relația dintre cei doi este, în multe privințe, una apropiată. Ea este omul lui cel mai drag, persoana cu care își împarte viața și lângă care și-a construit, cel puțin aparent, o formă de stabilitate și totuși, nici măcar ea nu știe cât de adânc coboară el zilnic în infern.

“Gălbenelele produc seve care miros groaznic. Prin urmare, florile sunt plantate deseori alături de alte culturi, cum ar fi roșiile, fiindcă acele seve toxice îndepărtează insectele. Mă întreb dacă au efect și contra viermilor. Dacă e așa, puneți câteva și pe mormântul meu.”

  Aici mi se pare că romanul atinge una dintre cele mai dureroase particularități ale depresiei: poți să fii iubit și să rămâi, în același timp, teribil de singur.

  Poți să iei cina cu omul pe care îl iubești, să vorbești despre lucruri banale, să mergi la serviciu, să răspunzi la telefoane, să faci cumpărături și să pari perfect funcțional, în timp ce în interiorul tău se desfășoară o conversație pe care nimeni din jur nu o aude. Viața continuă cu toate micile ei obligații, iar tu o traversezi ca pe o cameră în care cineva a stins lumina.

  Weaver construiește cartea din astfel de momente cotidiene. Nu avem parte de o intrigă spectaculoasă și nici de o succesiune de evenimente menite să țină cititorul cu sufletul la gură. Accentul se pune mai degrabă pe starea de spirit a acestuia, pe gândurile deplasate, uneori morbide, alteori perverse, pe singurătate relația cu soția, rutina, interacțiunile cu ceilalți și, peste toate acestea, tronează ideea morții care revine obsesiv, aproape ca un zgomot de fond.

“For Want Of rulează pe repeat în pauza de masă. Sunt în mașină, nu mă duc nicăieri, sudez țigări grămadă, nu mănânc nimic fiindcă am făcut pană, ard bateria într-o veselie, relaxat și stresat totodată, și mi se rupe; mă uit cum trec mașinile. Nu mănânc, nu mă mișc și de abia respir, pentru că uneori e pur și simplu mai ușor să uiți că prostiile de genul ăsta contează câtuși de puțin.”

  Cartea nu încearcă să facă depresia acceptabilă sau amuzantă. Intriga e destul de brutală. Până la final, personajul nostru nu pare să aibă vreo mare revelație despre sine și nici nu descoperă că viața merită trăită. Din contră, romanul refuză genul acesta de concluzie reconfortantă și alege să nu repare nimic.

  Într-un mod tranșant și simplist putem asista la discrepanța dintre ceea ce vede lumea din exterior și ceea ce se întâmplă în mintea personajului. El are o viață funcțională, cu bune și cu rele, dar nimic din toate acestea nu reușesc să producă în el sentimentul că viața are, propriu-zis, un sens.

 Deși poate fi uneori greu de înțeles, de cele mai multe ori depresia nu apare ca o tragedie spectaculoasă, ci ca o infiltrare lentă în cotidian. Ca ceva care poate sta la masă cu tine, poate merge la serviciu și poate răspunde politicos când îl întrebi ce mai face, dar care în secret nutrește sentimente apăsătoare.

“Reticență e un cuvânt la care mă gândesc des, doar că nu sunt sigur cum și unde să-l folosesc. Îl am mereu pe vârful limbii, se leagănă înainte și-napoi, înfășurat în propriul său sunet.”

  Din punct de vedere literar, nu aș spune că este o carte revelatoare și nici nu mi s-a părut genul de roman care schimbă perspectiva asupra depresiei sau vine cu o idee pe care n-am mai întâlnit-o. În schimb, Weaver reușește să transmită destul de bine golul, monotonia și oboseala psihică a unui om care nu mai găsește bucurie nici în lucrurile care, teoretic, ar trebui să-i fie suficiente.