Crescut de bunici sau la creșă? – Rubrica La vie en noir

  Apariția unui copil în viața noastră este capabilă să ne dea peste cap întregul program. Tot ce consideram important până atunci pierde adesea din prioritate și noi activități iau pe nepusă masă locul celor vechi. Prietenii ni se schimbă, stilul de viață este afectat și de cele mai multe ori, creșterea unui copil ne împinge către posibilitatea de a ne maturiza odată cu el. Învățăm împreună lucruri noi, ne descoperim capacități nebănuite de a inventa povești și activități pe care altă dată le-am fi considerat nedemne de a ne ocupa gândurile sau timpul, asimilăm oboseala și frustrările zilnice, astfel încât să identificăm în noi energia necesară de a o lua de la capăt în fiecare zi.

  După lupte crâncene de a stabili un ritm propriu și de a oferi bebelușului posibilitatea de a se integra în famile, perioada de proba se apropie de final, lăsând loc unei noi provocari, care impune o nouă schimbare de program și decor. Reînceperea activității de către mamă, aduce cu sine un nou set de temeri și decizii vizând îngrijirea copilului mic și dependent de grija părintească.

  Posibilitățile par să se restrângă în jurul părinților presați de timp să identifice o soluție și să pregătească sufletește copilul pentru separarea ce va urma. Uneori, această tehnică este aplicată din timp, părinții alocându-și din când în când câteva ore libere, lăsând astfel bebelușul în grija bunicilor sau a altor rude apropiate. Aflate la primul copil, mamele se vor lupta constant cu sentimentul de vină și cu teamaca propriul copil să nu pățească ceva în perioada în care absentează din proximitatea acestuia. Departe de propriul copil, mama trăiește o stare de disconfort și confuzie deoarece se confrunta cu un sentiment ambivalent, oscilând între dorința de a se axa pe propria persoana și nevoia compulsivă de a verifica dacă copilul este în regulă.

  În cazul în care este posibil, ajutorul bunicilor pare, de cele mai multe ori, o variantă bună, practică și lipsită de costuri suplimentare. Există categorii de bunici care abia așteaptă să își ocupe timpul cu cei mici. Felul în care fac să pară totul o joacă și modul în care îți trag energia de la nepoți, le oferă o a doua șansă de a participa la creșterea și educația unui copil, de data aceasta având în spate ani buni de experiență și suficient timp liber la îndemână. Tot în același spectru, există și bunici care nu se simt pregătiți să îngijească de cei mici, fie pentru că asta ar însemna că este vremea să asimileze faptul că pășesc într-o altă etapă a vieții, fie pentru că abia au scăpat de programul zilnic de lucru și își doresc să aibă mai mult timp pentru ei înșiși.

  Chiar și cu bunicii dornici de implicare, uneori povestea ia pe nesimțite o turnătură neașteptată, aceștia omițând voit faptul că deciziile privitoare la nepoții lăsați în grija lor, nu le aparțin decât până la limita impusă de părinți și în funcție de contextul socio-familial care le poate permite sau nu acest lucru.

  Creșterea copiilor în comun cu bunicii poate atrage după sine multiple complicații când în familia lărgită relația de comunicare, precum și respectarea reciprocă a deciziilor, sunt considerate lipsite de importanță. Nemulțumirile ascunse sub preș și scoase la iveală prin replici pasiv-agresive, rotiri de priviri, răbufniri nejustificate, nu fac altceva decât să pună presiune pe o relație șubredă la origini. Tentativa de a sublinia subtil faptul că nepotul nu este la fel de bine îngrijit acasă de către proprii părinți, precum este la bunici, poate răzbate impertinent în orice conversație banală. Poveștile interminabile la momentele de predare-primire ale copilului, legate de întregul program desfășurat de partea cealaltă a baricadei, poate deveni o sursă de frustrare prin dublul sens pe care îl capătă fiecare detaliu în parte.

  Uneori, părinții sunt atât de obosiți după programul încărcat din timpul zilei, alergați și în întârziere, cu mintea înțesată de planuri organizatorice pentru a putea bifa toate task-urile obligatorii pe ziua respectivă, încât lipsa lor de răbdare în ceea ce privește deschiderea de a asculta meniul complet oferit copilului sau toate năzdrăvaniile puse la cale de cel mic, ar putea fi greșit interpretată. Mintea unei persoane agitate și grăbite funcționează simplist în cazurile care nu prezintă pericol iminent și nu necesită acțiune rapidă, astfel încât detaliile suplimentare devin irelevante. Aflat în pragul casei părintești, așteptând să preia copilul la finalul zilei, adultul filtrează conversația doar la nivel pur informativ, selectând informațiile care pot ridica semne de întrebare legate de sarcini suplimentare care trebuiesc luate în calcul – dacă a mâncat sau nu, a dormit, a fost la locul de joacă, resimte sau nu vreun disconfort fizic sau emoțional.

  Având mai mult timp la dispoziție și alocând celui mic atenția pe care cu ani în urmă nu au avut posibilitatea să o ofere propriului copil, bunicii îmbracă în povestirile lor zilnice, relatări din trecut, care capătă o altă aură decât cea experimentată de către copiii lor, deveniți acum părinți la rândul lor. Amintirile sunt asezonate cu multe momente tandre, amuzante, pline de povețe și încurajări, într-o epocă în care copiii creșteau în realitate mai mult singuri sau în grija bunicilor de la țară, aglomerați și munciți într-un ritm rece și mecanic.

  Fiecare are partea lui de adevăr, dar poveștile celor două generații nu coincid pentru că sunt privite din ipostaze diferite iar rememorarea acestora riscă să ridice o barieră peste sentimentele neprelucrate, distorsionate în noul context, în favoarea uneia dintre tabere.

  Tocmai felul în care decurg aceste întâlniri zilnice, determină părintele să opteze între varianta de a lăsa copiii în grija bunicilor ori de a-i înscrie într-o formă de învățământ privată sau de stat. Evident, am exclus cu bună știință situațiile în care nu există posibilitatea de a jongla cu aceste opțiuni, fie din cauza resurselor materiale, lipsei unui serviciu sau a condițiilor spațial-locative care nu permit o segregare a rolurilor.

  Adulții cu familii disfunționale nu aleg decât în situații limită varianta de a-și lăsa copiii în grija bunicilor, iar cei care consideră că pot face un compromis vis-a-vis de relația cu proprii părinți, se vor trezi jonglând cu sentimente ambivalente.

  Frecventarea creșei sau a grădiniței poate părea o variantă rece, detașată, dar gestionată corect, face ca tranziția copilului către lumea reală, nefiltrată, scutită de favoritisme și plină de posibilitați de stimulare și socializare cu copii de vârstă apropiată, să reprezinte o experiență benefică. Copilul învață că mofturile și tonurile sale nu sunt cu nimic speciale față de cele ale altora, își formează mult mai rapid deprinderile de viață individuală, crește într-un mediu în care va fi nevoit să colaboreze cu ceilalți și să învețe să își gestioneze adecvat conflictele. De asemenea, persoanele în grija cărora va rămâne pe parcursul zilei se schimbă, copilul fiind astfel pus în situația de a se deprinde cu variante diferite de comunicare, neputând să-și însușească pe deplin un singur stil ca în cazul conviețuirii zilnice cu o rudă căreia nu îi tolerăm în secret majoritatea opiniilor și comportamentelor. Iar spre deosebire de conflictele iscate cu bunicii, la creșă sau grădiniță orice divergență de opinie poate fi soluționată într-o manieră detașată, profesionistă, care să nu ne afecteze relațiile cu membrii familiei sau mesele festive.

  Fiecare părinte și implicit fiecare copil, are propriul ritm de a asimila schimbările. Legătura dintre mamă și copil este una extrem de puternică, mai ales în primii ani de viață, de aceea mulți părinți gândesc că în grija rudelor, indiferent cât de implicați ar fi aceștia în realitate, copiii vor fi protejați și iubiți mai mult decât cu o persoană străină.

  Avem un sistem educațional defect și ne e teamă de posibilitatea săvârșirii abuzurilor în spatele ușilor închise, abuzuri și neglijări capabile să lase urme adânci în sufletul propriilor noștri copii și poate varianta care să împace ambele tabere și să ofere copilului atât grija și atenția necesară, cât și contextul de a-și câștiga  independența, ar fi cea în care am îmbina strategic ajutorul oferit de bunici cu înscrierea într-o formă de învățământ preșcolar.

  Orizontul personalității în formare a copilului nu trebuie limitat, ci dimpotrivă, este necesară stimularea și coordonarea acestuia către informații și contexte care pot provoca uneori disconfort, singurul capabil să producă o schimbare.

  Oricât am vrea să îl protejăm de tot ceea ce considerăm că îi poate dăuna, societatea nu are nici un interes să îi lustruiască bula în care ne încăpățânăm să îl închidem, deoarece noi suntem cei nepregătiți pentru a face față noilor provocări.

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle