Mame și fii – Theodor Kallifatides – recenzie
Mame și fii – Theodor Kallifatides – recenzie
Titlu: Mame și fii
Autor: Theodor Kallifatides
Editura Lebăda Neagră
Iași 2024
Nr. pagini: 209
“Când concretul dispare, banalitatea se instaurează. De aceea, este important, printre altele, să lăsăm mărturii. Fiecare amintire care se pierde în negura timpurilor e înlocuită de un clișeu. Lumea clișeelor e o lume amnezică.”
Cum ar fi să știi că e posibil să îți vezi mama pentru ultima dată? Ce ai vrea să faci, spui, rememorezi în prezența celei care ți-a dat viață și care poartă asupra sa povara unei vieți dificile și plină de evenimente dureroase? Cum ai proceda dacă ai intenționa ca ultima ta carte publicată să cuprindă istoria părinților tăi, astfel încât să simți că ai făcut tot posibilul de a duce mai departe bunul cel mai de preț, existența ta efemeră în căutarea unui sens.
În acest roman biografic, autorul ne este ghid printre cuvinte. El este cel care ne așterne în fața ochilor o mărturie a unei povești de viață care se apropie de final, propria viață.
Exilat în Suedia de mai bine de patru decenii, Theodor Kallifatides se decide să își viziteze mama în vârstă de nouăzeci și doi de ani, la Atena, unde aceasta încă locuiește, singură, văduvă, ducând în spate povara unor ani plini de încercări depășite cu demnitate și înțelepciune.
“În lumea mamei era altfel. Acolo se găseau apropierea și îngrijorarea plină de emoții care rezultă din ea – nestatornicia, vulnerabilitatea și nevoia ca la sfârșitul zilei totul să fie bine din nou. Lacrimile și zâmbetele nu erau o pereche antagonică, ci se condiționau reciproc. La o privire de ansamblu rapidă peste statistici, am conchis că mama a plans cel mai mult tocmai atunci când a și râs cel mai mult. Și mai presus de orice, în lumea ei se găseau amintirile. Pentru tata era esențial să îți călăuzești viața după principiul că trebuie să mergi înainte. Mama merge mai degrabă înapoi.”
Liniștea din apartamentul micuț, tabieturile unei bătrâne iubitoare, dar departe de a fi sufocantă, grija pe care o poartă fiului său drag pe care îl vede extrem de rar, mâncărurile tradiționale preparate cu dragoste, ceștile de cafea în stil turcesc pe care cei doi le beau împreună depănând amintiri, toate aceste mici gesturi intime creează cititorului o imagine reconfortantă.
În acest mediu confortabil, autorul parcurge și manuscrisul lăsat de tatăl său în urmă, în care acesta își deapănă povestea, oferindu-i fiului său mai mic ocazia de a da un scop amintirilor care îl bântuie în pragul celor optzeci și doi de ani, înainte de a muri.
Astfel, Theodor pune cap la cap istoria familiei sale, a bărbatului cu douăzeci și patru de ani mai în vârstă decât mama sa, Antonia. Acest bărbat aduce cu sine pierderea primei soții și un fiu de care avea grijă cu greu singur, o meserie de învățător practicată în Turcia după eforturi susținute de a urma cursurile liceale din cauza sărăciei lucie în care trăise alături de părinții săi, meserie pe care a fost obligat să o abandoneze și să fugă în momentul izbucnirii Primului Război Mondial când Imperiul Otoman a intrat în alianța Puterilor Centrale iar grecii deveniseră o țintă sigură, înrolarea în armată și experiența de pe frontul din Siria, reîntoarcerea în Turcia, dificultatea de a-și întreține familia care suferea din pricina neajunsurilor, forțarea de a se muta în Grecia potrivit tratatului greco-turc de la Lausanne din 1921 când grecii au fost învinși în luptă, traiul din tabăra de refugiați din Pireu, moartea subită a femeii iubite în 1926 și ulterior căsătoria cu Antonia, fata unui zidar sărac impresionat de povestea învățătorului care își creștea singur băiatul.
Puse cap la cap, poveștile creionează arborele genealogic a două familii pe care le paste curând uitarea. Două familii ce își mai pot conserva amintirile doar prin intermediul autorului care intenționează să le consemneze pentru posteritate.
Am regăsit în acest roman intim, ceva trist deopotrivă, dar dătător de speranță. Un sentiment de fragilitate învăluit în mantia uitării care, din păcate, nu iartă pe nimeni și nimic.
“Se zice că secretele unui om îl descriu într-un mod mai veridic. În cea mai mare parte este greșit. Să descrii pivnița unei case nu este cel mai veridic mod de a descrie casa.
Oamenii sunt înregistrați, supravegheați, impozitați, exploatați, rectificați, afectați, manipulați, trădați, înșelați, supuși, întemnițați, torturați, uciși. Toate acestea nu sunt suficiente. Trebuie să mai fie și demascați. La dracu’ cu toate demascările. Cine să-i mai și iubească? Dacă și artiștii și scriitorii încep să se joace de-a poliția și tribunalul, cine mai rămâne să le sărute rănile oamenilor? Cine să mai preschimbe aceste răni în flori?”
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti
